Premieră: Kiki Skagen Munshi, fost oficial american în România, rupe tăcerea diplomatică într-un roman de ficţiune bazat pe realitate: Şoapte în Bucureşti - Whisper in Bucharest - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Premieră: Kiki Skagen Munshi, fost oficial american în România, rupe tăcerea diplomatică într-un roman de ficţiune bazat pe realitate: Şoapte în Bucureşti – Whisper in Bucharest

cop soapte-engleza.qxdRomanul unei drame româneşti care începe în 1939 în Bucovina şi se încheie în 1985 la Bucureşti – semnat de o americancă

Români, vi se dă o surpriză !

Suntem, de regulă, nemulţumiţi de imaginea pe care şi-o fac străinii despre noi. Şi o mai şi transmit ! Dacă ne înregistrează cântecele sau ne fotografiază, pe noi şi peisajele noastre, încă mai merge. Dar când ne povestesc ei vieţile noastre, obiectăm : că habar n-au de istoria României, că s-au informat din birou, că n-au fost la piaţă şi la teatru, că au avut de-a face numai cu oficiali, că nu înţeleg ce înseamnă să trăieşti la ţară, că nu ne vorbesc limba, că nu percep apăsarea poliţiei noastre politice etc.
Cu Kiki Skagen Munshi şi cu romanul ei Şoapte în Bucureşti – pe care îl edităm acum şi în versiunea originală, Whisper in Bucharest –, criticii vor avea ceva de furcă. Pentru că doamna Munshi, oficial american care a petrecut vreo şapte ani în post la Bucureşti în anii ’80 şi la începutul anilor 2000, rezistă binişor la obiecţiile noastre. De istoria României are habar, căci a făcut o cercetare şi şi-a dat şi un doctorat în ea acum câţiva ani ; s-a informat mai mult pe teren decât în birou, prin ţară şi printre oameni ; s-a dus mult la piaţă şi la teatru – şi se mai duce şi azi, căci vine des în România, unde şi-a păstrat şi îmbogăţit mereu relaţiile ; nu oficialii sunt pasiunea ei, ci, cu tot respectul cuvenit, neoficialii, cei care fac sarea pământului şi piperul oricărei naţiuni ; nu numai că s-a născut la ţară, unde a şi crescut, în California de Sud, dar tot la ţară trăieşte şi azi, având nu doar noţiuni, ci şi preocupări ţărăneşti despre care mulţi orăşeni români nici n-au auzit ; vorbeşte şi citeşte româneşte de trei decenii ; scrie în această carte a ei în lung şi în lat despre Securitate, în al cărei univers e perfect introdusă etc.
Greul, deci, abia acum începe, ar zice un glumeţ. O fostă directoare a Bibliotecii Americane şi fost consilier al Ambasadei SUA la Bucureşti preţ de câţiva ani a scris o poveste care e pură ficţiune, aşezată însă pe o documentare adevărată. Cu mult talent de la bunul Dumnezeu şi cu bună-credinţă faţă  de autentica ei experienţă în România, a scris un text care te ţine cu sufletul la gură ca un roman de aventuri, dându-ţi ici-colo ameţeli cu locuri, secvenţe, situaţii, zvonuri şi figuri atât de familiare, că te întrebi dacă totul e chiar aşa sau ai visat puţin. Căpătăm şi bonusuri neaşteptate în aceste vreo 350 de pagini « galopante » – în care, de altfel, caii nu sunt personaje secundare, în ciuda aparenţelor. Aflăm cum jonglează un diplomat american cu limitele poziţiei sale ca să treacă deopotrivă de zidul impus de autorităţile RSR şi de cel în spatele căruia se ascunde, în 1983, un Bucureşti « închis, mut, gol ». Ni se deschide şi uşa către o diplomaţie a SUA în care acelaşi Bucureşti era atunci un loc greu, nu mult mai călduros decât a fost şi pentru români cumplita iarnă 1984-1985. Mai mult, aproape că putem face lista acelor « universalii » pe care un american luminat şi sensibil le crede valabile şi azi.
Performanţa lui Kiki Skagen Munshi e incontestabilă şi, furaţi de plăcerea lecturii, ajungem să ne abandonăm uneori fascinaţiei deopotrivă pentru bogăţia românească şi nenorocirea, de-acum învechită, de a fi mereu prea « interesanţi » pentru toate marile puteri.
Şi, ca într-un joc de copii pe calculator, trecem la nivelul doi sau patru sau şapte al interogaţiilor noastre fără sfârşit : oare chiar crede ce spune ? Dar de ce ar interpreta asta aşa, şi nu altfel ? O fi având un interes ? Care anume ? Etc. (Eu una aş fi şi mai curioasă să ştiu cum ar arăta un volum doi al acestei ficţiuni remarcabile, dacă ar fi ca ea să continue în România de azi, după pletora de griuri inutile ale tranziţiei, la un orizont şi mai obscur decât cel al lui 1989.)
Dar, deocamdată, merită să ne bucurăm din plin de surpriza prezentă !

Adina Kenereş

Kiki Skagen Munshi in IraqKiki Skagen Munshi provine dintr-o familie stabilită în California de trei generaţii şi a crescut în sudul acestui stat american şi la Tokyo. Şi-a luat licenţa în Ştiinţe politice, istorie şi economie cum laude la Colegiul Swarthmore din Pennsylvania. După un an petrecut în India graţie unei burse Fulbright, şi-a luat masterul în Studii asiatice, cu o lucrare despre istoria şi politica Indiei, la Berkeley, University of California, în baza unei burse a Ministerului Apărării ce încuraja cunoaşterea limbilor străine. Doctoratul în istorie şi l-a dat la Bucureşti în 2006, pe teme de istorie românească. A lucrat în California şi în India, printre altele pregătind, vreme de cinci ani, materialele scrise necesare cursurilor realizate prin TV pentru filiala University of California din San Diego. În 1980 a intrat în US Foreign Service. A deţinut diverse funcţii – legate de Serviciul de Informaţii al SUA şi Departamentul de Stat – în ambasadele SUA din Nigeria, România, Grecia, Sierra Leone, Tanzania şi India. La Bucureşti, a fost directoarea Bibliotecii Americane în 1983-1987 şi consilier pentru Afaceri Publice în 2000-2002. S-a retras din US Foreign Service la sfârşitul anului 2002, dar a revenit în 2006-2007 pentru a conduce o echipă în programul de Reconstrucţie a Provinciilor din Irak. S-a stabilit în zona muntoasă a districtului San Diego din California, unde se consacră scrisului şi vechii sale pasiuni pentru călărie – pe cai veniţi din România. Călătoreşte des în România şi în India. A publicat câteva cărţi de tip documentar, precum şi o povestire pentru copii despre India.

Iata o prima “soapta”:

« August 1983. Sunt deja două săptămâni de când am ajuns în România şi tot nu m-am lămurit cum e Bucureştiul. Un oraş închis, mut, un zid fără ferestre pentru mine. Gol. Aşa pare : închis, mut, gol. Lungile bulevarde sunt străjuite de clădiri masive care au la parter magazine dar, deşi au firmă, nu au nimic în vitrine. Deasupra, în zidul orb se aliniază ferestre şi balcoane ale unor apartamente. Multe balcoane sunt închise cu geam, cu folie de plastic sau cu altceva. Ici-colo se văd ghivece cu flori. Pe bulevardul Republicii, pe care merg la serviciu, clădirile sunt măcar mai vechi – unele balcoane sunt decorate cu fier forjat, ferestrele au frontoane frumos modelate – şi vezi copaci. Pe Calea Moşilor însă se ridică de-o parte şi de alta numai faţade compacte, murdare, de ciment – e pur şi simplu un anodin canion urban lung şi lat.
Sunt oameni aici, dar oraşul pare nelocuit. Sunt umbre mişcătoare şi tăcute, iar dacă vorbesc, par de fapt că şoptesc. Sunt puţine maşini şi nu se aud claxoane. Tramvaiele zdrăngăne şi dimineaţa cântă undeva un cocoş. Oamenii de la Bibliotecă mi-au spus că în august toată lumea pleacă din oraş, dar mâine e 1 septembrie şi încă nu se simte nici o mişcare. »

“August 1983. It’s now two weeks since my arrival in Romania and I keep wondering about this city, Bucharest. Closed, silent, a blank wall for me. Empty. That’s how it feels—closed, silent, empty. The long boulevards are lined with large buildings, at street level the shops have displays but their windows still seem empty. Above the shops are windows and balconies of apartments set in flat blind walls. The balconies are mostly closed in with glass or plastic or whatever. Sometimes you can see plants. On Bulevardul Republicii where I walk to work at least the buildings are older and some of the balconies have wrought iron, the windows have wonderful carved pediments and there are trees, but on Calea Mosilor there’s only a dingy cement façade rising on both sides and stretching forever, a long wide urban canyon of nothing.
There are people but the city still seems uninhabited. Shadows walk and don’t speak or, if they speak, almost whisper to one another. Cars don’t honk and there aren’t many of them. The trams clank and a rooster crows somewhere in the morning. The staff tells me that everyone has left since it is August but tomorrow is September first and it’s still silent.”

Va urma

Sursa: Compania via Ziaristi Online


Print Friendly, PDF & Email

11 comments

    • eXpress

      |Author

      Da, asa e. Si noi mergeam acolo regulat. Era o placere! Dupa ’89 am auzit de pe la unii ca au facut act de disidenta vizitand Biblioteca. Ia uite dom’le, am fost disidenti si n-am stiut! 🙂

      • Anonim

        In completare, biblioteca liceului meu primea revistele Prisma (in limba romana) ale ambasadei RFG la Bucuresti. Si dupa unii nu eram in Europa.

        • eXpress

          |Author

          Iar Biblioteca Franceza, unde erai tratat regeste, cu ziare si reviste “la zi”, era loc de chiul! Spaniola o invatai la Institutul Cervantes, in actuala casa a lui Vintu din strada Paris, mai sus de vila lui Plesu. Nu v-am zis ca am fost, cu totii, “disidenti”?… 🙂

          • Dar şi Biblioteca Americană edita o revistă şi mai interesantă: SINTEZA. Între timp am aflat că Dâncu a cam furat atât titlul revistei, cât şi designul acesteia. Aşa, “din admiraţie”.
            La rândul ei, Biblioteca britanică – situată, în vremea aceea, chiar în sediul ambasadei de pe strada Jules Michelet – avea şi ea o revistă. Ce era culmea, miliţienii nu aveau nici o treabă să te oprească să intri la britanici în curte.

  1. Anonim

    In concluzie, s-ar impune judecarea obiectiva a perioadei comuniste, in special a epocii Dej-Ceausescu, vizata aproape exclusiv de criticii regimului comunist si aproape intotdeauna prezentata doar sub aspectele ei negative.

      • Greuceanu

        Larry Watts reprezinta chipul curat al Americii, cel idealist si iubitor de adevar. De unul singur, face pentru noi ce n-au facut presedintii Americii ametiti de rapoartele false produse de agenti straini GRU-AVO acoperiti si de tradatorii nostri de tara. De aceea multi romani l-au simtit ca pe adevaratul ambasador al Americii curate in Romania. Il iubim si il stimam ca pe omul Adevarului, nu al unor interese economice obscure, inavuabile. Iar adevarul se impune intotdeauna in istorie, chiar daca nu imediat. Sa ne traiesti, Larry Watts!

        • Anonim

          Multumesc domnule Greuceanu. Stiu despre cartile lui Larry Watts. Din nefericire, cu o floare nu se face primavara, cu atit mai mult cu cit saminta aruncata de domnia sa nu prea germineaza – romanii sint refractari reflex la orice s-ar spune de bine despre aceasta tara. Exemplul domniei sale ar trebui urmat de insisi romanii pentru ca sa se schimbe ceva.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.