Recompense morale tardive pentru “duşmanii poporului”. De ce nu sunt canonizaţi Sfinţii Închisorilor? Mii de mucenici şi martiri pentru Hristos au pierit după gratii - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Recompense morale tardive pentru “duşmanii poporului”. De ce nu sunt canonizaţi Sfinţii Închisorilor? Mii de mucenici şi martiri pentru Hristos au pierit după gratii

"N-a fost canonizat până-n prezent nici un martir al luptei anticomuniste, cleric sau laic. În temniţele comuniste au intrat, mulţi pierind acolo, peste 2.000 de preoţi ortodocşi, iar peste 20 din aceştia au fost chiar executaţi, murind precum Mucenicii din Biblie. "

“N-a fost canonizat până-n prezent nici un martir al luptei anticomuniste, cleric sau laic. În temniţele comuniste au intrat, mulţi pierind acolo, peste 2.000 de preoţi ortodocşi, iar peste 20 din aceştia au fost chiar executaţi, murind precum Mucenicii din Biblie. “ Foto detinut politic eliberat din inchisoare: Dinu Lazar

Recompense morale tardive pentru “duşmanii poporului”: Părinţii Nicolae Steinhardt, Gheorghe Cotenescu, Justin Pârvu, dar şi pentru Lt. Col. Gheorghe Arsenescu şi “Haiducii Muscelului”

Motto: “Cei ce locuesc mai pe sub păduri, fiind mai toţi şi vânători, sunt foarte «curagioşi» şi cutezători, iubind mai mult ca alţii libertatea şi neatârnarea, cauza care poate a contribuit ca cei mai mulţi HAIDUCI ŞI REVOLUŢIONARI să fie dintre acei ce s-au născut pe sub munţi” (înv. N. Andreescu) [1]

Cetăţeni de Onoare Post-Mortem în oraşe şi comune: Târgu-Lăpuş (Nicolae Steinhardt), Câmpulung-Muscel (Gheorghe Cotenescu), Baia Sprie, Piatra Neamţ, Belceşti-Iaşi, Poiana Teiului-Neamţ (Justin Pârvu). Trei clerici, trei Apostoli ai lui Hristos, deunăzi onoraţi, printre altele, pentru suprema vină de a fi fost demni în umilinţa şi modestia lor, catalogaţi de Securitate şi slugile lor, informatorii, ca fiind „duşmani ai poporului”.

Parintii Nicolae Steinhardt Gheorghe Cotenescu Justin Parvu

Aşa să fi fost, oare, urmaşii Apostolilor lui Iisus Hristos să fi fost „bandiţi”, cum sugerează dosarele pline de minciună şi ură de clasă pe care străduim să le analizăm la C.N.S.A.S.?   Cum de s-a ajuns ca oameni atât de diferiţi, şi totuşi atât de asemănători prin chipurile lor, precum Nicolae Steinhardt, Gheorghe Cotenescu şi Justin Pârvu, care şi-au dedicat întreaga viaţă dragostei faţă de semenii lor, adevărului şi credinţei, să înfunde, ani grei, puşcăriile comuniste?

Pentru că anterior şerveţelului “procentajelor” de la Moscova din octombrie 1944 a existat Londra lunii mai a aceluiaşi an, când ministrul de externe britanic Anthony Eden “ipoteca” ambasadorului moscovit România pentru trei luni, urmat de Winston Churchill, visceralul anticomunist de odinioară, care, momit cu caviar şi votcă din belşug, îi oferea pe tavă noului Nabucodonosor întreaga Europă de Est în schimbul Greciei, necesară bazelor din Mediterana.

Pentru că în corespondenţa lor secretă Churchill şi Roosevelt îşi recunoşteau reciproc dezinteresul faţă de România. Precum odinioară Hitler pentru Ţările Baltice, Basarabia, Bucovina, în anexele secrete ale diabolicului Pact Ribbentrop-Molotiv din 23 august 1939 . Cu fix 5 ani înaintea “insurecţiei” comandate de un Rege temător că Antonescu i-ar fi putut-o lua înainte, convenind cu Stalin un armistiţiu demn, aşa cum a făcut-o rapidşi Mannerheim, nesacrificând soldaţi finlandezi în lupta impotriva Germaniei, pierzând şi el teritorii, dar păstrând neştirbuită demnitatea unui popor!

Churchill către Roosevelt, la 8 martie 1945 (la doar 2 zile după instaurarea guvernului Dr. Petru Groza, de “largă concentrare democratică”):

„Sunt convins că dvs. ca şi mine veţi fi tot atât de contrariat de recentele evenimente din România. Ruşii au reusit să instaleze prin forţă şi prin declaraţii înşelătoare un Guvern comunist minorita. (…). Cu toate acestea, eu sunt foarte hotărât SĂ NU INSIST ASUPRA ACESTUI PUNCT DE VEDERE, ca Stalin să nu-mi poată răspunde: eu nu m-am amestecat în treburile tale în Grecia, de ce nu-mi permiţi şi mie acelaşi tratament în România!”.

Roosevelt către Churchill, la 11 martie 1945:

“Este evident că ruşii au instalat un Guvern minoritar, ales după gustul lor, dar pe lângă motivele pe care le-aţi expus în mesajul dvs., eu cred că România NU E UN LOC BUN PENTRU A NE MĂSURA CU RUŞII”.[2]

Ce-ar mai fi de spus?

Pentru că doar aşa a fost posibil ca o infimă minoritate, în mare parte alogenă, prin pseudo-fronturi populare, să pună mâna pe putere, sprijinită de milionul de soldaţi „eliberatori” care-au catadicsit să plece abia în 1958.

Pentru că trebuia pedepsit un întreg popor care încerca-şi păstreze demnitatea. Ne-a costat enorm. Sute de mii de morţi în război, sute de mii de prizonieri ani în şir şi zecile de mii de invalizi de război, două milioane de cetăţeni arestaţi şi anchetaţi, două sute de mii de condamnaţi, cinci mii de condamnaţi la moarte şi executaţi, sute de morţi executaţi demonstrativ sau discret, fără a se mai ajunge la arestare, judecare şi condamnare, pentru intimidare. Plus pânza de păianjen ţesută cu ajutorul celor peste 1,5 milioane de informatori, colaboratori, persoane de sprijin, agenţi de influenţă, gazde conspirative, care au contribuit, „după puterile lor”, la contaminarea aerului pe care-l respiram.

Pentru că doar aşa putea rămâne la putere aproape o jumătate de secol un regim totalitar şi un Partid terorist, caracatiţă bazată pe tentaculele sale docile implicate în represiune: Securitatea, Miliţia, Armata Populară, Procuratura, Justiţia. O jumătate de secol în care o ţară întreagă a fost dominată de FRICĂ.

Ne-au trebuit 25 de ani de la ruperea zăgazurilor în Europa de Est, în 1989, ca să aflăm că doar o mână de oameni, poate 10.000, poate 15.000, au îndrăznit să spună, cu glas tare, NU. Sunt cei care au îndrăznit şi s-au sacrificat, urcând în munţi şi opunând rezistenţă ocupantului intern şi extern. Alături le-au fost cei care i-au ajutat, susţinându-i logistic şi moral. Săteni, orăşeni, bărbaţi, femei, copii. Inclusiv clerici, călugări şi preoţi. Familie, prieteni, cunoscuţi, necunoscuţi. Armate întregi, antrenate şi echipate, coordonate de consilieri sovietici, i-au hăituit zile-n şir, luni, ani de zile, până la exterminarea şi capturarea tuturor fugarilor răzleţi. Dacă n-au reuşit s-o facă singuri, i-au infiltrat masiv, toate, dar absolut toate grupările de rezistenţă anticomunistă fiind destructurate prin trădare.

25 de ani în care abia zărim mici insule de recunoştinţă. Doar atât merită, oare, cei care şi-au sacrificat viaţa, tinereţea, familiile, viitorul? Doar câteva lacrimi simbolice, de multe ori prefăcute, într-un ocean de suferinţă? În România comunistă au fost mii de oameni executaţi pentru că au îndrăznit să facă CEVA, să spună NU. Nemaivorbind de milioanele de ani de temniţă grea la care au fost condamnaţi restul, pentru acelaşi curaj, de la simpla “omitere de denunţ” şi “favorizarea infractorului”, adică a “bandiţilor” din munţi, până la “uneltirea împotriva regimului social”.

N-a fost canonizat până-n prezent nici un martir al luptei anticomuniste, cleric sau laic. În temniţele comuniste au intrat, mulţi pierind acolo, peste 2.000 de preoţi ortodocşi, iar peste 20 din aceştia au fost chiar executaţi, murind precum Mucenicii din Biblie. Alte culte religioase au făcut canonizări, înţelegându-le mai bine jertfirea de sine, Apostolatul.

O Românie împânzită cu sârmă ghimpată, turnuri de pază, gardieni înarmaţi şi câini special dresaţi, lagăre şi închisori, locuri în care nu vârsta şi sexul deţinutului contau, ci vina de a fi ALTFEL, DOSARUL, de multe ori cu probe inventate şi acceptate de nemestecate de o Justiţie oarbă, duplicitară, şcolită în mare parte, la Branul lui Ţepeş Vodă.

O Românie cu un număr infinit de Gulaguri, existând, vai, atât de multe cazuri în care propriile rude, soţi şi soţii, copii, “turnau”. De bună voie, stimulaţi, şantajaţi, indiferent cum, „turnau”, fără să le pese de suferinţele celor din preajmă.

E bine că au apărut şi cele câteva insule ale normalităţii şi respectului civic. Avem, deocamdată, doar pe cei trei clerici pomeniţi mai sus, pe care autorităţile locale şi cetăţenii i-au reintrodus, în fine, în MEMORIA COLECTIVĂ.

Astfel de gesturi trebuie să se înmulţească, dând de gândit şi altora. Ţării.

Haiducii Muscelului din Nucsoara - Col Arsenescu lt Arnautoiu

Un gest de normalitate îl constituie preluarea de către instituţii publice (şcoli şi cămine culturale) şi introducerea în trama stradală a numelor unor martiri ai rezistenţei armată anticomuniste. La Nucşoara din Muscel, numele învăţătorului ION (IANCU) ARNĂUŢOIU şi al fiului acestuia, Locotenentul TOMA ARNĂUŢOIU, sunt astfel preţuite.

La Câmpulung-Muscel, o stradă poartă numele organizaţiei “HAIDUCII MUSCELULUI”. Totuşi, într-o carte extrem de necesară, „Poveştile străzilor din Câmpulung”, dl. ing. Gheorghe Chiţa, autor care a făcut enorm pentru fostul judeţ Muscel, leagă această organizaţie strict de viaţa şi faptele fraţilor TOMA şi PETRE ARNĂUŢOIU din Nucşoara.

Adevărurile parţiale nu reuşesc decât să contribuie la menţinerea confuziei, a neştiinţei.

În realitate, locotenent-colonelul câmpulungean GHEORGHE ARSENESCU este cel care, în februarie 1948, a înfiinţat prima organizaţie în perimetrul Muntele Roşu-Dragoslavele Stoeneşti (paralizată de Securitate începând cu luna martie 1949, momentul arestării a doi partizani, Traian Marinescu-Geagu şi Alexandru Alexandrescu, de la care, prin tortură şi şantaj, obţinea numele a 75% dintre cei condamnaţi la 11 mai 1950 în prim lot al muscelenilor). Peste 100 de persoane au fost pedepsite prin condamnări penale şi măsuri administrative asimilate acestora. Trei militari au fost condamnaţi la moarte şi executaţi (militarii activi IOAN DUMITRACHE şi NICULAE MIHĂILESCU, iar după capturarea în 1960, executat şi fostul ofiţer GHEORGHE ARSENESCU, în 1962), plus Traian Marinescu-Geagu, fără judecată.

Fisa Matricola Penala Colonelul Gheorghe Arsenescu

La sfârşitul lunii martie 1949, după arestarea mai multor membri ai primei organizaţii, ARSENESCU răspunde favorabil apelului câtorva personalităţi din zona Domneşi-Nucşoara, care i-au solicitat girul şi i-au oferit conducerea unei noi organizaţii de rezistenţă. Iiniţiază colaborarea cu locotenentul TOMA ARNĂUŢOIU, aflat în acel moment, ca şi el, în Bucureşti, convenind planul de acţiune. Amândoi părăsesc rapid Bucureştiul pe direcţia Curtea de Argeş – Nucşoara. În locuinţa învăţătorului ION (IANCU) ARNĂUŢOIU, venerat de toţi sătenii de pe valea Râului Doamnei, se înfiinţează a doua organizaţie „HAIDUCII MUSCELULUI”, iniţial sub conducerea aceluiaşi lt. col. ARSNESCU. Ulterior, simţindu-se izolat (fostul liberal tătărăscian nu era din zonă, iar Nucşoara era un fief ţărănist), dar şi datorită divergenţelor pe linia strategiei şi tacticii de abordat în confruntarea cu Securitatea şi cu autorităţile locale, decid impreună divizarea în grupuri mici care să acţioneze în zone diferite, cu contacte periodice. În timp, grupul lui ARSENESCU intră în mai multe ambuscade organizate de Securitate cu ajutorul reţelei informative, pierzând din membri. În toamna anului 1949, ARSENESCU decide, unilateral, să părăsească zona Nucşoara şi să se ascundă în împrejurimile Câmpulungului. Doar întâmplarea face ca ARSENESCU să fie arestat în 1960, fiind trădat de ruda ultimei sale gazde, fost lucrător al Siguranţei.

Întrebat, la lansare,de ce nu l–a menţionat şi pe câmpulungeanul GHEORGHE ARSENESCU în cadrul rubricii alocate străzii “HAIDUCII MUSCELULUI”, dl. Chiţa mi-a răspuns că n-a ştiut. În condiţiile în care rezistenţa a început şi s-a sfârşit, în Munţii Muscelului, cu ARSENESCU. Aproape doi ani de trai în munţi (1948-1949), zece ani de clandestinitate (1949-1960) si doi ani de anchetă (1960-1962), fiind executat înainte să împlinească 55 de ani (1907-1962).

M-am simţit obligat să înlătur inexactitatea, solicitând oficial Primăriei şi Consiliului Local al Municipiului Câmpulung-Muscel ca o stradă să primească numele eroului martir Lt. Col. GHEORGHE ARSENESCU.

Mulţumită eforturilor susţinute depuse ani de zile de Ana Blandiana şi Romulus Rusan, cu colaboratorii lor din ţară, la Muzeul Memorial al Victimelor Comunismului şi Rezistenţei de la Sighet sunt onorate fără nici o diferenţiere meritele Lt. Col. GHEORGHE ARSENESCU şi ale fraţilor TOMA şi PETRE ARNĂUŢOIU în coagularea ambelor organizaţii “HAIDUCII MUSCELULUI” care au acţionat în Munţii Muscelului şi respectiv în sudul Munţilor Făgăraş.

Haiducii Muscelului din Nucsoara - Elisabeta Rizea - Arnautoiu

Un lucru care ar trebui să se petreacă şi în propriul lor judeţ, Muscel, înglobat între timp în judeţul Argeş. O stradă trebuie să poarte numele Lt. Col. GHEORGHE ARSENESCU în oraşul în care s-a născut, a învăţat, a iubit şi s-a căsătorit, şi-a îndeplinit până la război misiunea de ofiţer al Armatei Regale Române (Regimentul 30 Muscel, cu garnizoană în Câmpulung-Muscel), iar după război (şef Birou Operaţii în Divizia 2 Vânători de Munte, comandată de gen. ION DUMITRACHE), cea de şef al Comisiei de urmărire a îndeplinirii prevederilor Convenţiei de Armistiţiu şi de director de studii al Şcolii de Ofiţeri de Rezervă nr. 3 din Câmpulung-Muscel. Poate chiar lângă strada “HAIDUCII MUSCELULUI”.

Pentru că astfel de oameni, cu demnitate şi curaj, trebuie să reintre în MEMORIA COLECTIVĂ la nivelul întregului judeţ Argeş (judeţul Muscel nu mai există, dar am lansat iniţiativa şi acest lucru este pe deplin posibil, ca judeţul să fie redenumit Argeş-Muscel, având în vedere existenţa Arhiepiscopiei Argeşului şi Muscelului, dar şi precedente în istoria recentă cum sunt judeţele Bistriţa-Năsăud şi Caraş-Severin), am înaintat un memoriu documentat Primăriei şi Consiliului Judeţean al Municipiului Piteşti pentru ca trama stradală să includă – simultan – cele trei denumiri: „HAIDUCII MUSCELULUI”, „Lt. Col. GHEORGHE ARSENESCU”, „Lt. TOMA ARNĂUŢOIU”.

Acelaşi lucru este necesar să se petreacă şi în Municipiul Curtea de Argeş.

Numai astfel un popor îşi poate recompensa, măcar moral, EROII. Făcând în aşa fel încât generaţiile prezente şi viitoare să-şi cunoască şi să-şi preţuiască rădăcinile, adevăratele valori, nu cele de mucava, promovate mai mult sau mai puţin subtil de mass media. Doar aşa vom înţelege cu toţii că ne onorează preţuirea sinceră a tuturor oamenilor hăituiţi prin munţi şi prin coclauri, atât de puţini la număr, din păcate, făcând ca un întreg popor, indiferent de felul în care i-a considerat odinioară pe acei fugari, să-şi plece fruntea în semn de respect, ridicând-o din nou LA JUDECATA ISTORIEI !

Doamne, ocroteşte-i în continuare pe Români, oriunde se află aceştia ! Şi apără-i pe cei pe-ale căror oase chinuite noi trebuie să zidim o Ţară !

Radu Petrescu-Muscel

Bucureşti, 3 octombrie 2014

Sursa: MĂRTURISITORII

[1] . Andreescu, Râul Doamnei cu munţii şi comunele din jurl său, “Gazeta Săteanului”, Râmnicu Sărat, anul IV, nr. 10, 20 iunie 1887, p.155-157

[2] Nicolae Baciu, Agonia României (1944-1948), Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1990, p. 116-126.

Foto: CNSAS, Neamul Romanesc, Manastirea Petru Voda

Cititi si: O nouă carte şi o nouă cerere de canonizare a Părintelui Arsenie Boca, Sfântul Ardealului

Print Friendly, PDF & Email

15 comments

  1. “aşa cum a făcut-o rapidşi Mannerheim, nesacrificând soldaţi finlandezi în lupta impotriva Germaniei”
    Acest domn care a conceput articolul MINTE! Nu numai că Finlanda a fost obligată şi ea să întoarcă armele şi să lupte împotriva fostului aliat dar, la fel ca România, a fost OBLIGATĂ să-şi trimită la puşcărie fosta conducere,considerată “fascistă” (pentru că a îndrăznit să lupte împotriva URSS). De altminteri, conducerea politică a Finlandei (preşedintele şi primul ministru ai unei ţări democratice, ei înşişi de culoare social-democrată) a fost înlăturată de la putere printr-un “puci” democratic de către acel Sănătescu al lor numit… Mannerheim. Şi toate acestea, la fel ca şi în cazul mareşalului Antonescu, în deplină cunoştinţă de cauză a celor îndepărtaţi. pentru că prevala un interes mult mai înalt (ca şi în cazul României), interes ce transcendea celor personale: supravieţuirea naţiei. Pentru a se edifica îi propun stimabilului propagandist (din păcate) să-şi arunce ochii pe înseşi Memoriile mareşalului Mannerheim publicate în limba română la Editura Militară.

  2. radu petrescu

    Pentru Dl. Magar Papuas:
    Ii recomand sa studieze in primul rand textul Armistitiului semnat de Finlanda. Zero soldati pe frontul de Vest. A avut doar obligatia sa-si curete singura teritoriul. Practic, fara victime, nemtii de-abia asteptau sa plece.
    Cat despre procese, era normal sa fie asa. Dar acolo nu a fost nimeni condamnat la moarte si executat.
    Mare diferenta intre Armistitiul Finlandei si al Romaniei, pe care un rege cu r mic il anunta cu trambite si surle la 23 August 1944 ca fiind deja semnat. In realitate, cel real a fost semnat abia la 13 septembrie, la Moscova. Timp care in care am pierdut o intreaga armata – peste 160.000 prizonieri luati rapid in Rusia.
    O lovitura de stat cu foarte multe erori. In 1946, inaintea semnarii Tratatului de Pace, la MSM s-a ajuns la concluzia ca Romania a pus pe tava “Aliatilor” un efort combinat de peste 80 de divizii (sunt incluse si diviziile germane blocate in sud). Pentru ce? Pentru nimic. Romania n-a primit statutul de cobeligerant si a fost obligata sa achite despagubiri de razboi. Asta in conditiile in care Romania a “suparat” si MSM britanic, care se astepta la o rezistenta aici, ca sa poata avansa rapid americanii si englezii spre Berlin.
    Dar pentru Dl. Magar papuas este suficient sa citeasca textul Armistitiului ca sa inteleaga cum negociaza asa ceva oameni cu demnitate. Recunosc, e si unul din motive pentru care prefer vodca Finlandia.
    Iar memoriile lui Mannerheim le-am citit cu mult timp inainte, in Engleza. Inclusiv memoriile lui Rommel despre primul razboi mondial (inclusiv campania din Romania).
    In rest, sa auzim numai de bine.
    Radu Petrescu-Muscel

    P.S. Tot e bine ca n-are nimic de comentat la restul articolului postat. Deocamdata.

  3. radu petrescu

    Tot pentru Dl. Magar Papuas,
    Pentru usurarea muncii dansului de cercetator in afacerile Finlandeze, ii pun la dispozitie, cu mare placere, textele celor doua armistitii. Sper ca domnia sa sa sesizeze diferentele de statut dintre o tara demna si o tara asa si asa.
    http://avalon.law.yale.edu/wwii/rumania.asp

    1. As from August 24, 1944, at four a.m., Rumania has entirely discontinued military operations against the Union of Soviet Socialist Republics on all theaters of war, has withdrawn from the war against the United Nations, has broken off relations with Germany and her satellites, has entered the war and will wage war on the side of the Allied Powers against Germany and Hungary for the purpose of restoring Rumanian independence and sovereignty, for which purpose she provides not less than twelve infantry divisions with corps troops.

    Obs. Romania a participat la varf cu 22 de divizii. Eu am pus doar media (15).
    Armistitiu semnat la 12 septembrie 1944.

    http://heninen.net/sopimus/1944_e.htm

    Armistitiu semnat cu Finlanda la 19 septembrie 1944. Zero soldati pe frontul de Vest.

    In rest, il asigur pe Dl. Magar Papuas ca stie bine ce vorbeste pentru ca a fost si ramne in continuare “propagandist”.

    Cu bine.
    Radu Petrescu-Muscel

  4. anonim

    Ca unul care a manifestat oarecare interes spre ceea ce s-a petrecut in Finlanda, cred ca analogie este fortata, in ciuda catora elemente comune. Situatia de la noi prezenta o complexitate mai ridicata si o multime de implicatii care nu se regasesc in Finlanda.

  5. Anonim

    Totusi Finlada a luptat efectiv contra Germaniei dupa incheierea armistitiului deoarece fortele germane nu au evacuat complet tara ci s-au mentinut dincolo de cercul polar.

    Actul incheiat de Romania la Moscova in septembrie 1944 nu poate fi numit armistitiu intrucit tara era deja ocupata. A fost pur si simplu un dictat intrucit Romania, dupa deschiderea frontului, nu mai detinea nici un atu.

    De remarcat ca, desi fortele finlandeze nu au depasit frontiera din 1939 din Istmul Kareliei, probabil ca si din alte zone, totusi Aliatii au declarat razboi Finlandei si i-au sechestrat bunurile. Faptul ca Aliatii nu au desfasurat operatii de anvergura contra Finlandei se datoreaza pozitie sale periferice in ansamblul conflictului.

    Oricum, actul de la 23 august este foarte discutabil si probabil chiar a prelungit razboiul.

  6. toma

    “daca” si cu “parca”, daca nu ne-am culcusi atat ca suntem ciuca batailor. Poate ne-am pierdut vlaga, poate ca ne-am rablagit sau poate credinta ar trebui inteleasa nitelus altfel, … ne-am mai revenit, cat de cat, datorita generatiei pasoptiste si celei care a urmat. Daca am fi avut cativa vizionari, in ’89, acum eram intregi, vreo 40 000 000 si nu mai eram ciuca batailor. Asta sigur. Daca am fi avut noroc sa scape Mihai, in 1601, tare mi-ar fi placut sa cada peste Viena si sa faca tandari imperiul, apoi sa coboare in Balcani unde sa uneasca toata românitatea. Daca o singura Valahie i-a zvantat pe turci, eu zic ca toate 3 si cu ceilalti romani ar fi reusit sa arunce Poarta in Bosfor. Altfel se scria istoria DACĂ! Deocamdata astia suntem, cu o caruta de prosti pe cap. Care au lasat sa se distruga 98%, ca sa fure 2%. Si care acum au treaba si au intrat in vacanta.

  7. radu petrescu

    Pentru Dl. Anonim (Mare?)

    Referitor la fraza din final “actul de la 23 august este foarte discutabil si probabil chiar a prelungit razboiul”.
    O enormitate care nu are nici o acoperire in fapte.

    Expertii militari cunosc, cu siguranta, adevarul. Anonimii raman niste anonimi. La fel si amatorii.
    Detaliat, adevarul este urmatorul:
    Efectul combinat al loviturii de stat de la 23 August 1944 a insemnat nu mai putin de 85 de divizii IN PROFITUL ALIATILOR.

    Analiza la nivelul MSM din ianuarie 1946 (înaintea semnării Tratatului de Pace de la Paris de echipa coordonată de Gheorghe Tătărescu) a stabilit următoarele:

    – România a participat alături de Aliaţi cu o medie mai mare de 15 divizii – a patra ţară combatantă în rândul Aliaţilor (cf. Art. 1 din Convenţia de Armistiţiu, obligaţia de a participa cu minimum 12 divizii).
    – Iugoslavia cu circa 14 M.U.
    – Franţa cu 11 divizii
    – Italia – comportament ambiguu (a se vedea in continuare)
    – Polonia cu 7 M.U. și l Corp Expediţionar
    – Bulgaria cu 8 – 10 M.U
    – Belgia cu l divizie
    – Olanda cu l divizie
    – Ungaria – prin Convenţia de Armistiţiu încheiată la 20 ianuarie 1945 se obliga să acţioneze cu nu mai puţin de opt divizii, totuşi nu apare în operaţiuni cu nici o M.U. de partea Aliaţilor, până la capitularea Germaniei.

    Contribuţia efectivă a Românie în urma loviturii de stat de la 23 August 1944 – valoarea a 85 de divizii în profitul Aliaţilor.
    a) Germania a pierdut aportul a circa 40 divizii române care ar fi putut lupta împotriva URS S(20 pe front, 20 în interiorul ţării)
    b) 24 divizii germane angajate pe frontul român care – sub presiunea Armatei Sovietice și cu liniile de retragere tăiate prin acţiunea română – au fost anihilate de către forţele sovietice;
    c) Efectivele germane capturate sau nimicite de către forţele române pe teritoriul nostru în cele 8 zile care au urmat actului de la 23 august 194:. echivalentul a circa 6 divizii (în cifre exacte: 53.159 prizonieri și 5.000 morţ).
    În total (a + b + c), valoarea a 70 divizii.
    d) Faţă de Ungaria, de exemplu, România a luptat până la capitularea Germaniei în contra ei cu o medie de mai mult de 15 divizii.

    Concluzii:
    – România, prin acţiunea sa militară, a făcut ca raportul general de forţe dintre Germania şi Naţiunile Unite să f ie cu valoarea a 85 divizii în profitul Naţiunilor Unite.
    – O răsturnare a raportului de forţe atât de importantă încât pentru momentul şi regiunea în care ea s-a produs poate f i considerată determinantă pentru scurtarea rezis tenţei germane. De ce? Pentru că acţiunea militară a României s-a declanşat într-un moment în care încă nu se precizase înfrângerea Germane, producând o influenţă politico-militară determinantă în favoarea Naţiunilor Unite (în august 1944, deşi Germania suferise succesive înfrângeri de ordin general strategic, totuşi, printr-o rezistenţă acerbă, încă ţinea frontul departe de hotarele ei şi de principalele ei surse de alimentare – inclusiv petrolul românesc).
    – A determinat încheierea promptă de armistiţii de către Bulgaria şi Finlanda.
    – Trecerea la acţiune organizată şi imediată cu absolut toate forţele de către Armata Română reprezintă o realizare aproape unică în istoria militară.
    – Acţiunea energică, spontană şi unitară a Armatei Române a curăţat teritoriul ţării de germani, SINGURĂ şi DOAR CU RESURSE PROPRII, în doar 8 zile, facilitând manevra strategică dublă a Armatelor Sovietice, atât pentru întoarcerea forţelor germane din Balcani (joncţiunea rapidă pe la Turnu Severin cu forţele lui Tito a tăiat orice cale de retragere a armatelor germane din Sud), cât şi pentru pătrunderea în Europa Centrală (debuşarea în Câmpia Tisei – 900 km în doar 44 de zile).
    – Italia, comparativ cu România, a avut o atitudine ambiguă:
    La 3 septembrie 194, Italia a semnat armistiţiul. Mareşalul Badoglio la 15 octombrie declară război Germaniei, dar abia la 10 decembrie reuşeşte să anunţe că anunţă că detașamente italiene luptă efectiv alături de aliaţi. Asta în condiţiile în care Mareşalul Grazziani deja anunţase, la 9 octombrie 1944, constituirea Armatei fasciste republicane, învingând trupele aliate la Garfagnana, în decembrie 1944. Este clar că forţe importante ale armatei italiene au luptat alături de Germania, până la capitularea ei.
    – Iar în Ungaria, În schimb, de partea Germaniei, continuă lupta aproape în quasi-totalitatea armata maghiare a continuat lupta de partea Germaniei până la 9 mai 1945.

    TOTUSI, MENIREA ARTICOLULUI ESTE CU TOTUL ALTA. ACEEA DE A CONTRIBUI, CAT DE CAT, LA O MAI BUNA CUNOASTERE A JERTFIRII DE SINE A CELOR CARE AU INDRAZNIT SA FACA CEVA IMPOTRIVA REGIMULUI COMUNIST. MA REFER LA REZISTENTA ARMATA ANTICOMUNISTA, LA CIVILII SI CLERICII (PREOTI SI MONAHI) CARE AU AJUTAT REZISTENTA ARMATA ANTICOMUNISTA. IN MULTE CAZURI, CU PRETUL VIETII.
    SUNT IMPORTANTE COMENTARIILE LA ACEST SUBIECT, NU LA EFECTELE PERVERSE ALE ERORILOR COMISE CU PRILEJUL LOVITURII DE STAT DE LA 23 AUGUST 1944.

    Multumesc tuturor celor care vor posta comentarii privind subiectul NECESITATII (RE)INTRODUCERII IN MEMORIA COLECTIVA A ACESTOR MARTIRI.

    Cu simpatie,
    Radu Petrescu-Muscel

  8. Să ne lumineze şi pe noi acest domn despre care “front de vest” aminteşte? Că la vest de Finlanda se afla Marea Baltică sau neutra Suedie. Însă la nord se găseau trupe germane şi s-au dus lupte PÂNĂ LA SFÂRŞITUL RĂZBOIULUI pentru scoaterea lor din ţară.
    Tot nu ma- lămurit domnul cu invectivele în privinţa “demnităţii” finlandeze în a-şi aresta (şi ei) conducătorii legali. Dar în legătură cu plata despăgubirilor de război ce impunea ACEEAŞI CIFRĂ ambelor state, cu aceleaşi aberaţii?
    @Anonim
    Vă înşelaţi, din păcate. Finlanda, la rândul ei, a depăşit şi ea graniţele istorice. Mai mult, ea a anexat teritoriul Careliei sovietice, în timp ce autorităţile româneşti doar au ADMINISTRAT Transnistria.
    Dar asta e cu dragele noastre obiceiuri româneşti! Admirăm fără să gândim de nu se poate tot ceea ce fac străinii, în timp ce ne denigrăm de zor elitele.

    • Anonim

      @Donkeypapuas:

      Nu a fost vorba de admiratie, desi ar fi motive, ci doar de comparatie.

      Ce numiti dumneavoastra Carelia Sovietica? Ruta arctica a functionat pe tot timpul razboiului. Deci finladezii nu au depasit frontiera de est, avintindu-se adinc in teritoriul sovietic.

      Dupa stiinta mea, trupele finlandeze nu au inchis incercuirea Leningradului, permitind supravietuirea la limita a marii metropole. Manstein comenteaza, voalat chiar reproseza, faptul ca finlandezii nu au avansat in Istmul Careliei, desi aveau suficiente trupe acolo, ci s-au marginit doar la recuperarea teritoriului pierdut in Razboiul Iernii.

  9. Revin, totuşi, în speranţa că veţi lăsa de-o parte invectivele şi mă veţi lămuri:
    “Nesacrificând soldaţi finlandezi în lupta impotriva Germaniei” – reprezintă acestea cuvintele dumneavoastră sau nu? Eu le-am găsit în textul de mai sus după care m-am oprit din citit. Eu ştiu că Finlanda a luptat împotriva Germaniei. În schimb dumneavoastră aţi dat-o cotită cu vorbe de genul “n-au luptat pe frontul de vest”.
    Ar mai fi o chestiune foarte subtil ANTI-ROMÂNEASCĂ: spre diferenţă de Finlanda (care ssuferise pierderi teritoriale doar cauzate de sovietici), România pierduse şi nordul Transilvaniei. umneavoastră aţi fi vrut ca statul român să stea “demn”, cu braţele încrucişate (chit că tot ocupaţie sovietică ar fi fost) fără să facă un gest pentru eeliberarea şi readucerea la patria-mamă a teritoriului răpit de Ungaria? Dacă tot aţi pomenit de diviziile româneşti…

  10. Anonim

    @Radu Petrescu:

    Se spune ca, atunci cind esti foarte convins de ceva, este tocmai momentul sa te intrebi daca intr-adevar ai dreptate.

    Se vehiculeaza insistent ca actiunea Romaniei ar fi scurtat razboiul cu aproximativ 6 luni. Este, totusi, un scenariu de istorie probabila, intrucit de fapt termenul real de comparatie nu exista. Tot ca istorie probabila, este si ceea ce am spus eu, in anonimitatea mea, preferabila totusi insolentei.

    Directia loviturii principale era Varsovia-Berlin, barata de grupul german de armate Centru. In vara lui 1944 se dau lupte grele, in urma carora grupul de armate Centru este anihilat. Frontul roman era secudar. In iulie si august aici era acalmie, atit cit putea fi in cursul unui conflict gicantic. Ambele parti retrag importante efective pentru a le arunca in luptele decisive din centru.

    Intervine, neasteptat, actul Romaniei. Se vehiculeaza chiar ca ofensiva Iasi-Chisinau a avut loc numai dupa ce rusilor li s-a transmis de catre unii factori politici romani ca rezistenta va fi sabotata, ceea ce a si fost dupa toate probabilitatile.

    In consecinta, fortele sovietice se revarsa spre sud, in loc de a continua ofensiva spre Berlin. La rindul lor, Germanii retrag importante forte din Balcani, reconstituie grupul Centru si razboiul continua cu inversunare pina la distrugerea totala a puterii naziste.

    Evident, este doar o ipoteza. Nici cea cu scurtarea nu este, totusi, mai mult.

    • Şi aici este nevoie de rectificări: mai la nord de noi NU ERA DELOC LINIŞTE! Polonezii se ridicaseră într-un act eroic la instigarea (şi a) britanicilor într-o insurecţie feroce pentru eliberarea Varşoviei. Apoi sovieticii (dar şi britannicii secondaţi de americani) i-au lăsat pe polonezi de izbelişte, AK luptând practic cu mâinile goale timp de peste două luni de zile.
      S ăremarcăm: insurecţia poloneză are loc în aceeaşi lună în care România schimbpă direcţia iar Finlanda ăşi schimbă conducerea politică. O fi fost întâmplare? Personal, nu cred în “întâmplări” organizate militar.

      • Anonim

        Nu este o rectificare, poate o completare. Acelasi lucru, concis, l-am spus si eu.

        Prea putin probabil ca insurectia poloneza sa fie legata de evenimentele din Romania. Determinanta a fost ofensiva sovietica care se apropia vertiginos de Varsovia.

  11. Anonim

    @Donkeypapuas:

    Trebuie sa va dau dreptate in privinta Careliei: http://en.wikipedia.org/wiki/Continuation_War. M-am bazat pe lecturile de acum citeva decenii, totusi incomplete.

    Oricum, chiar si dupa aceasta moderna sursa, rezulta ca Finlanda a dus in ceea ce ea numeste Razboiul de continuare, o campanie ezitanta, care nu a egalat-o pe cea din Razboiul Iernii.

    Evident, nici Finlanda nici Romania nu aveau motive de loialitate adinca fata de Germania. Pactul Ribbentrop-Molotov le-au vizat pe amindoua. In Razboiul Iernii, Finlanda a luptat aproape singura, suportul extern fiind preponderent moral. A pierdut razboiul dar a cistigat admiratia intregii lumi. Pacat ca Romania nu i-a urmat exemplul.

  12. Anonim

    Aproximativ in acceasi ordine de idei a articolului, de ce oare, atunci cind este criticat comunismul (si sint multe motive pentru a fi criticat), este mai intotdeauna vizata doar perioada Dej-Ceausescu? Prea putin se vorbeste de anii ’40-50, ani de adevarata teroare si lipsuri majore.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.