Hei rup Andrei Şerban. Amestec de "fuck you" şi experiment studenţesc în "Omul cel bun din Seciuan" al comunistului Bertolt Brecht - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Hei rup Andrei Şerban. Amestec de “fuck you” şi experiment studenţesc în “Omul cel bun din Seciuan” al comunistului Bertolt Brecht

Andrei Serban Cartarescu Patapievici Plesu LiiceanuHei rup Andrei Şerban

Tot mai mult, în ultimii ani, regizorul Andrei Şerban face loc teoreticianului sau profesorului Andrei Şerban. O mulţime de cărţi, în care îşi expune ideile despre teatru, sunt mai reuşite decât spectacolele pe care le face. Teoria este mai bogată şi mai rodnică decât practica. Şi e uşor de constatat acest lucru dacă citim ce scrie el despre teatrul lui Bertolt Brecht şi vedem cum este spectacolul său Omul cel bun din Seciuan, care a avut recent premiera la teatrul “Bulandra” din Bucureşti.

În teorie este strălucit, în practică, acum, total neinteresant, banal, plin de clişee. Da, piesele lui Brecht au ajuns să aibă o “morală prea simplistă şi dogmatică”, ele sunt ca „ideologia comunistă îmbrăţişată de Brecht”, care s-a dovedit “mincinoasă şi în plus ipocrită”, scrie Şerban. Atunci de ce le montează? Pentru istorie, pentru document? Face un spectacol brechtian de muzeu? Montarea sa după Omul cel bun este o decepţie profundă. Te întrebi, unde mai e acel Andrei Şerban din montări ca Trilogia antică, Unchiul Vanea, Pescăruşul, Purificare sau Strigăte şi şoapte după Bergman? Nu recunoşti în acest spectacol decât aceleaşi clişee obosite, interminabile în teatrul românesc, amestec de “fuck you” şi experiment studenţesc. După câteva minute, când vezi primul actor cum falsează, totul e terminat. Parcă Şerban şi-a epuizat orice fantezie. Recunoşti înfundătura de imaginaţie a obositului şi obositorului “nou val”. Din această groapă comună a teatrului românesc, care triumfă peste tot, de la Teatrul Metropolis la Festivalul de la Sibiu, teatrul românesc nu mai iese. Iar Andrei Şerban vine acum şi pune capac, capac la sicriu, confirmând înfundătura în care se află. Şi persistă. De peste 20 de ani tot montează în România, deşi America i-a dat statutul pe care îl are. Dar acolo a pierdut contactul cu La MaMA, un teatru căruia i-a fost copil şi pe care, după moartea lui Ellen Stewart, ar fi fost normal să-l conducă. Dar el nu mai are loc acolo, are aici. De ce? Fiindcă aici poate să facă ce-l taie capul. Nu are nici un producător care să-i spună: Stimabile, spectacolul dumitale mă falimentează!

Aici, toată lumea face experimente. De ce? Fiindcă teatrul românesc este finanţat de la buget, în primul rând marile teatre. Fiind finanţat, autorii de spectacole îşi permit să facă orice, orice bâzdâganie. Dacă spectacolul lui Andrei Şerban nu ar fi fost finanţat de la buget, nu ar fi existat, fiindcă dl. Şerban vine din America şi ştie că acolo un spectacol se finanţează prin el însuşi, prin publicul plătitor, pe care îl atrage.

Spectacolele româneşti, cu rare excepţii, nu stau cu faţa spre public, nu se adresează publicului, nu au ca ţel să atragă spectatori, ci, dimpotrivă, cultivă neobişnuitul, să fie cât mai non-conformiste, şocante, să spargă graniţele esteticii consacrate. Toţi vor să fie iconoclaşti, să facă cum nu s-a mai făcut. În ultimii ani am şansa, trăind mai mult la New York, să compar teatrul american cu teatrul românesc, pe care îl cunosc de peste 50 de ani, timp în care am absolvit o facultate de teatru, am scris teatru, am jucat teatru, am montat piese, am publicat multe cărţi despre teatru, aşadar, sunt în cunoştinţă de cauză cu mişcarea teatrală din România. Şi vă spun, această cale a sponsorizărilor fără măsură este moartea teatrului românesc, este groapa lui. Teatrul devine tot mai artificial, fiindcă se rupe de public, nu mai formează un nou spectator, fiindcă nu mai are viaţă, iar viaţa lui nu poate exista decât prin relaţia cererii şi a ofertei. Aici nimeni nu studiază piaţa, nimeni nu se întreabă măcar ce vrea publicul românesc. Dar mai există oare un public de teatru?

Cine era publicul de teatru la spectacolul lui Andrei Şerban? Era el publicul de azi, un public nou, pe care l-a format? Nu, era acelaşi public îmbătrânit în rele, în frunte cu alde Nicolau, Cernat, Lucaciu, Stancu, Papp, Mişu, Maşa şi alte zeci de statuiete faraonice cu limbă de lemn, care de ani de zile omoară teatrul, au un orizont comunist, nu mai ies din el, de când scriau la “Scânteia” şi “Săptămâna”.

Cineva, un reporter, care lua interviuri în pauză, era alamat, spunea, auzi, domnule, eu îi întreb una şi ei îmi răspund numai în şabloane! Aici mişună de ofiţeri sub acoperire! Sigur, era un public osificat, format din criticii îmbătrâniţi ai epocii ceuşiste, care nu mai fac un pas înapoi, să lase teatrul pe mâna unor oameni tineri, noi, neatinşi de tarele comuniste. Acestor spectatori anacronici, aduşi să-l judece, li se adresa Andrei Şerban, ei erau majoritari, dar se amestecau cu tagma snobilor şi parangheliştilor. Inevitavbili la o premieră. În faţa mea săteau doi elefanţi transpiraţi care deranjau tot rândul când se bâţâiau pe ritmul muzicii din spectacol. În fruntea tuturor însă tronau tătucii Marx (Pleşu) şi Lenin (Patapievici), un cuplu similar cu Ana Pauker şi Vişinevski. Privndu-i, cum stăteau în centrul arenei imobili, fără să fi zâmbit măcar o dată timp de 3 ore, aveai sentimentul că te afli la un spectacol stalinist, că urmaşii tătucului acum spun stop, că nu le place ce văd, fiindcă nu au caviar înainte şi nu se distrează, fiindcă s-au săturat să tot audă şi vadă mizerii cu pancartele care defilează pe scenă, cu acel veşnic “hei rup”, cu lozinci care îi înfirează pe ciocoii de moguli, cu poliţişti şi hoţi, cu victime şi călăi, şi care anunţă victoria inevitabilă a proletariatului, în timp ce corupţii strigă jos corupţia!

Şi trebuie spus că piesa lui Brecht aleasă de Andrei Şerban este cea mai schematică dintre toate piesele lui Brecht, cea mai dihotomică şi stalinistă cu putinţă. Un teatru proletar, parcă a fost comandat de Stalin să înfiereze burghezia, cum i-a adus pe proletari la sapă de lemn şi că aşa ceva nu se mai poate. E un text proletcultist, o pagină din Capitalul lui Marx pusă pe scenă. Partea a doua a spectacolului, care se concentrează pe munca în fabrică, este un heirupism de groază, când actorii sunt puşi să imite mişcările mecanice ale unor muncitori într-o uzină. Lozincile sunt total comuniste, cu hei rup, cu marşul binefacerilor ce vin, cu acuzele protestatare ale şomerilor la adresa corupţilor zilei. Mereu pancarte care ţi se bagă în ochi, pe care scrie “Minciună”, „Mită”, „Furt”, „Corupţie”, totul de un tezism respingător. Mi-era dor de Revizorul lui Mălăele, de Anatomia lui Ducu Darie, care are la activ şi o montare cu Omul cel bun din Seciuan în Japonia, de parodiile lui Tocilescu, spectacole în care arta triumfă asupra politicului.

În spectacolul lui Şerban, de la primul song până la ultimul avem numai tezism bombastic. Adică aceleaşi clişee politicianiste, saturate de libertatea din România. Când aceste adevăruri dureroase sunt pe toate gardurile, la toate talk-show-rile, ele se demonetizează, libertatea fără noimă a compromis libertatea adevărată, iar teatrul nu are cum să concureze muntele de prostie emanat de televiziuni sau presa scrisă, e nevoie de altceva. Un astfel de teatru politic a murit, a fost banalizat la exces de alde Vişniec-Afrim şi transformat într-un jalnic teatru anti-românesc. E semnificativ faptul că în America nu se montează Brecht. Nu poţi concura cu producţia hollywoodiană, în care domină tema dedublării, însă la modul foarte sofisticat, la nivelul mafiei şi dictaturii corporatiste, în stilul lui Scorsese, nu simplist, ca în dihotomia brechtiană.

Simbol aici este însuşi personajul principal al piesei Omul cel bun din Seciuan, pe nume Shen Te / Shui Ta (Ana Ularu), adică un personaj dedublat, bun şi rău, după cum mărturiseşte la procesul final, când Shui Ta se dezbracă de haina de piele, îşi dă jos ochelarii mafioţi şi spune: “El e ea”. Această natură dedublată, o schemă brechtiană aflată în toate piesele lui, ca o caracteristică a omului în general, o poartă şi celelalte personaje ale piesei, oricum, actorii sunt puşi să joace mai multe roluri, fiindcă maidanezul de azi devine mogulul de mâine. Viaţa de mahala, mizeră, promiscuă, se amestecă cu lumea mogulului Wang (Vlad Ivanov), care o câştigă pe Shen Te, prin şantaj şi bani promişi lui Shui Ta, despărţind-o de iubitul ei. Evident, personajele trăiesc o stare disperată, a supravieţuirii, având la orizont imaginea oraşului de vis din fundal şi a podului de flori din tavan. Ele se mişcă în careul labirintic figurat pe podea sub veghea a trei zeiţe, care parcă sunt în prelungirea vrăjitoarelor din Macbeth, care au coborât pe pământ să caute “un om bun”, măcar un singur om bun, să dovedească faptul că nu totul este pierdut pentru omenire. La tot pasul dedublarea este concretizată fizic, prin schimbări de identitate. Dar toate aceste schimbări nu înseamnă nimic din punct de vedere estetic, fiindcă fac parte din acelaşi plan tezist.

Este poate cea mai tezistă piesă brechtiană, iar Andrei Şerban o slujeşte cu un devotament dezarmant. Adică el aplică la saturaţie acel Verfremdungseffect, efectul de distanţare, fiindcă tot spectacolul actorii vorbesc cu faţa spre public, aşa cum la Shakespeare fac din când în când Iago sau Richard al III-lea, când vin la rampă şi se adresează sălii. Acest clişeu numit „aparteu” a devenit în teatrul brechitan efect de distanţare, metodă plenară, atotstăpânitoare! Distanţare, distanţare, dar până când? Şi până unde? Nu e nevoie de o alternativă, totul trebuie să fie aşa de liniar, de ne-dialectic? Distanţarea raţionalizează, usucă viaţa, radiază sentimentele. Iar fără puls, totul moare.

Toate aceste tare ne-am fi aştepta să fie aruncate în aer, dar nu au devenit pretext pentru o viziune puternică şi actuală. Dimpotrivă, au fost îngroşate la maximum. Rar mi-a fost dat să văd un spectacol atât de declarativ, de expozitiv. Parcă Andrei Şerban a vrut să sintetizeze tot ce e mai prost în teatrul românesc. Ba, la un moment dat, în celebra secvenţă a fabricii, am avut sentimentul că el încearcă să facă o parodie a acelor clişee.

O, ar fi fost extraordinar, să vedem o parodie a osificatelor clişee moderne din teatrul românesc, aşa cum Chaplin în filmul Modern Times (1936) parodiază tehnologia avansată dintr-o uzină! Dar nu se întâmplă aşa ceva. Nu se aplaudă o dată în tot spectacolul, deşi se vrea un fel de comedie, ca oamenii să râdă de prostie. Dar când prostia e prea mare, nu râzi, te crispează, te indispune, cum i-a indispus pe Marx şi Lenin, spectatorii cei mai constipaţi ai premierei de la “Bulandra”.

*

Acest eşec se poate pune şi pe sema faptului că Andrei Şerban tot montează în România şi de 20 de ani n-a mai montat nimic în America. Poate îi place să facă un astfel de teatru experimental. Aşa ceva nu poate face acolo, fiindcă fiecare spectacol trebuie să subziste prin el însuşi. America nu este o pleaşcă pentru nimeni şi este cu adevărat o lume nouă dacă mergi la teatru. Teatrul reflectă cel mai bine acest statut de lume nouă. Acolo vine toată planeta şi teatrul trebuie să se adreseze tuturor categoriilor de oameni, tuturor naţiilor. Cum putea face acest lucru? Simplu, aşa cum îmi spunea celebrul regizor Daniel Sullivan, respectând originea teatrului. Văzând un spectacol amercan, ai sentimentul că te afli din nou la începuturile teatrului, când teatrul ţinea loc de şcoală, de tribună educativă, când informa şi instruia spectatorii, sute de mii de spectatori care veneau la sărbătorile panatheniene, de pildă. În America, teatrul are acest rol formativ. Am văzut zeci de spectacole, ele au toate o dimensiune naivă, primară, de întemeiere. Publicul este pe măsură, total naiv, ca un copil, dornic de a învăţa, dornic de a se bucura. De aceea, coordonata principală a unui spectacol este textul. Textul este cel care primează. Am văzut în ultimii 5 ani toate spectacolele din cadrul Festivalului Shakespeare, care e anual, are loc la un teatru în aer liber, aflat în Central Park. Cititorii interesaţi cunosc, desigur, comentariile mele la aceste spectacole. Ei bine, oamenii stau la cozi kilometrice şi vin la acest teatru pentru a învăţa din piesele lui Shakespeare. Vin pentru poveştile din ele. Dar poveştile acestea au nişte mesageri formidabili, ei sunt actorii, magnificii actori americani. Şi nu e spectacol în care să nu apară câte un star hollywoodian, încununat cu Oscar. E o şansă să-l vezi la lucru într-o piesă de Shakespeare. Deci acolo primează textul şi actorul. Oamenii vin pentru textul Neguţătorul din Veneţia, să spunem, şi pentru Al Pacino, care face din Shylock un personaj memorabil, aşa cum l-a făcut Shakespeare, de fapt.

Aici, în spectacolul lui Andrei Şerban nu există nici text, nici actori. N-ai ce să înveţi. N-ai să vii la spectacol doar pentru Rodica Mandache, care joacă o zeiţă bătrână, ce vorbeşte cu accent moldovo-ovreiesc, făcând o notă total discordantă, parcă e din alt spectacol, aduce cu Chiriţoaia. Dar merită să mergeţi la acest spectacol, să o auziţi cum pronunţă ea pseudosofisme, de genul: “Un om superior este ca un clopot. Dacă îl baţi, sună. Dacă nu-l baţi, nu sună”.

În orice caz, aşa mari actori încă nu am văzut, dacă au atins performanţa să joace ca la un teatru de amatori. Dar ce sunt Fundulea şi ceilalţi muncitori din piesa Visul unei nopţi de vară, nu pionierii teatrului de amatori? Şi aici avem un teatru muncitoresc. Or fi şi actorii adunaţi de Andrei Şerban aşa ceva. Oricum, ei ne sufocă punând în loc de talent artistic, gesturi mecanice, de roboţi. La un moment dat, când se folosesc de nişte scaune, ei par ca în Cântăreaţa cheală sau ca în Scaunele de Ionesco. Sigur, repet, dacă ar fi fost o parodie a clişeelor, acest spectacol n-ar fi avut egal. Dar Şerban nu a avut această idee, a fost orb de clişeul politic, deşi uneori îşi mai arată harul când amestecă realismul cu jocul absurd şi surrealist, fiindcă multe scene sunt făcute de dragul efectului surrealist. Dacă ar fi îmbinat doar surrealismul cu efectul iuţirii de sine, un vertij specific românesc, sugerat de careul labirintic şi de starea disperării, am fi avut poate o mostră estetică. Dar aici esteticul este sufocat de politic. Şi toată această aglomerare de clişee, nefiind orientată spre un efect estetic, ci politic, ucide până la urmă şi esenţa teatrului brechtian, epicul. Aici nu mai avem un teatru epic, ci un teatru expozitiv, gazetă de perete, greoi, fals, de amatori. Toţi falsează, mai ales când cântă. E o bătaie de joc la adresa calităţii vocale a omului. Actorii lui Şerban au nişte voci imposibile, nelucrate, piţigăiate, amestec de prosteală şi lipsă de dicţie.

Eu, care cred că sunt cel mai critic comentator al stării naţiunii (vezi acest serial de articole în Agero-Stuttgart), vă spun: Seciuan nu e Bucureşti, aşa cum crede Andrei Şerban, care declară prin cântecul final că “Seciuan e Bucureşti”. Găselniţe ieftine, teribilisme, care ne fac să ne întrebăm, oare nu se repetă paradoxul mortal, când teatrul brechtian era frecventat, altfel spus, anulat, tocmai de cei împotriva cărora era adresat? Spectatorii dedublaţi, ca ofiţerii sub acoperire, au un nou prilej, osificat, să râdă de asemenea gogoaşe.

*

Andrei Şerban declară că această piesă îl obsedează, “m-a urmărit toată viaţa”. A montat-o prima dată când “tancurile ruseşti intrau în Praga”, iar acum se adresează „contextului actual” din România, pe care îl vede ca duplicitar, făcând similitudinea cu personajul central al piesei. Dar Shen Te este omul simplu. Românul de rând nu este duplicitar. Dacă piesa îl avea în centru pe ofiţerul sub acoperire, care a făcut şi face atâta rău ţării, da, se putea vorbi de contextul actual. Contextul actual este că tancurile ruseşti intră în Doneţk. Istoria se repetă, dar spectacolele lui Şerban sunt foarte diferite. Primul era original, acesta de azi este o pastişă de “şlabloane uzate şi ruginite” din teatrul brechtian, cum îl numeşte chiar el, peste care se suprapun clişeele teatrului românesc fuckyou-cist.

Îmi pare rău că Andrei Şerban nu a adus în acest spectacol nici un suflu nou, în primul rând curat american, el s-a adaptat parcă la realitatea de la noi, făcând ca înfundătura să fie şi mai afundă. Nu a şocat cu nimic, nu a mişcat nici un clişeu, elefanţii de azi, cărora le sticleau pe umeri stelele, se sculau după trei ceasuri bune la fel de sictiriţi de pe scaune ca elefanţii de ieri. Boala românilor este atât de gravă încât “omul cel bun” nu are efectul nici unei aspirine măcar. Omul cel bun rămâne în Seciuan, la noi, el continuă să fie căutat de Diogene cu lumânarea.

*

În prezentarea spectaclului se spune că există o similitudine între epocile în care Andrei Şerban a montat Omul cel bun, 1968 şi azi, că „sfârşitul anilor ’60 era perceput ca o perioadă tulbure, instabilă, aidoma epocii actuale”.

Nu are dreptate. România de atunci încă nu era atinsă de chineizare, avea stabilitate, era marcată de o puternică revenire la identitate, la naţionalism, după lunga perioadă de rusificare stalinistă, adică era românească, nu ţigănească, aşa cum este acum şi mai vândută ca oricând. Pe acea vreme actorii erau actori, nu stricaţi de televiziuni. În acea vreme teatrul era respectat şi realizat de mari regizori. Nici nu se punea problema ca regizori fuckyoucişti ca alde Afrim să piuie măcar. Atunci se ridicau romboiedrele Coloanei fără sfârşit a teatrului românesc: Nepotul lui Rameau de Esrig, Regele Lear de Penciulescu, Furtuna lui Ciulei, D’ale carnavalului de Lucian Pintilie şi lista cu spectacole de reper este neîncăpătoare. Plus că se afirma generaţia lui Şerban şi cea imediat următoare, a lui Tocilescu. Iar teatrul era respectat ca instituţie de cultură, ca rampă de educaţie şi chiar ca tribună politică.

Aici, acum, în Seciuan-ul lui, Şerban politizează, dar falsează. Falsează, fiindcă politizarea lui e în exces şi pe lângă. El crede că România de azi se recunoaşte în acest simulacru dihotomic din spectacol. Fals. Nu se recunoaşte. România de azi este mult mai complexă decât în schema buni şi răi, decât schema că într-un Turcescu, în ofiţerul sub acoperire, se află şi un om bun, şi unul rău. E o Românie urâtă, poate, dar e extrem de perversă, de insidioasă, de complexă. Ea adună toţi răii lumii. Într-un politican român se află nu numai Shen Te şi Shui Ta, ci şi mogulul Wang, şi ceva din Iago, Edmund, Iuda, Harpagon, Grue Sânger sau Chiriţoaia. Dar mai ales România de azi are şi speranţe certe, din moment ce câteva milioane de români s-au orientat spre dreapta, spre Johannis. Chiar dacă acesta nu va ieşi preşedinte, semnalul e bun. Înseamnă că va exista o opoziţie reală. Care e cheia democraţiei. Semn că sunt şi oameni buni în România. Bucureşti nu e Seciuan, categoric. România de azi îi scapă lui Andrei Şerban.

M-aş fi aşteptat să văd ceva de proporţii, o oglindă formidabilă, cu adevărat magică, pe care el o pune României actuale în faţă. Dar spectacolul său este la fel de superficial ca şi decorul imobil, marcat de o machetă de orăşel butaforic în fundal şi de un cer presărat cu lalele. Din păcate, spectacolul său este o oglindă pusă stalinismului, adică este undeva în trecut, dă roata istoriei înapoi, e un spectacol întârziat, care trebuia să aibă premiera acum peste 60 de ani!

Era mai bun cel de acum 46 de ani, pe care am avut şansa să-l văd. La Piatra Neamţ exista o mişcare nouă, un Nou Val al teatrului românesc, ceea ce avea să fie la un moment dat Teatrul din Sibiu, până a nu fi îngropat sub ambiţii megalomanice. Acest festival a accelerat criza teatrului românesc, a declanşat tendinţa fuckyou, înglodată în tot felul de forme experimentale, culminând cu non-teatrul sau anti-teatrul lui Zholdak. Tot ce s-a adus a încurajat o falsă inovaţie, pe falşii iconoclaşti.

În anii când s-a format Andrei Şerban nu era aşa ceva. Teatrul îşi cunoştea măsura, rolul şi frumuseţea. Actorii de la Piatra Neamţ erau cu adevărat un Nou Val, care şi-au aruncat sămânţa peste tot teatrul românesc. În chiar spectacolul său se lansau noi nume, Carmen Galin, Mitică Popescu, Valentin Urâtescu și Boris Petroff. Era un spectacol grav, sobru, poate de aceea, mai târziu, la New York, a simţit nevoia să realizeze un contra-emploi, un musical comic, în stil bulevardier, accentuând firul epic al prostituatei cu suflet mare care ajută trei călători să-şi găsească un adăpost, neștiind că sunt Zei.

Teatrul românesc a fost mereu o pepinieră de talente. Dar după ’89, teatrul a devenit o fabrică de produs şomeri. Mii de actori, ca şi preoţii. Mai multe teatre/seminarii teologice decât profesori. Un haos. Şi, de dragul unor vendete, s-a înscăunat fuckyou-cismul, ca şi în film, fără să se preia nimic din ce a fost valoare autentică în teatrul românesc. Tot ce a impus respect, ce a fost valoare, tradiţie, a fost pus pe eşafod, contestat, considerat expirat. Mă mir că nu l-au considerat şi pe Şerban expirat?! Dar a existat o astfel de revoltă când el a revenit în ţară ca director al TNB. Însă l-au contestat dinozaurii teatrului, fiindcă el a încurajat direcţia exclusiv iconoclastă. El a impus un altfel de heirupism, schimbându-i semnul.

Bun, de 25 de ani avem numai teatru iconoclast. Unde a dus el? La o criză majoră. Şi nu sunt semne că teatrul românesc ar putea sau ar dori să iasă din plasa experimentului de tip studenţesc. Parcă suntem la nişte veşnice şi obosite examene de admitere la UNATC. Nu se mai termină cu aceste spectacole, care pun în loc de actor, robotizarea cu iz de pantomimă?

Vedeţi spectacolul lui Andrei Şerban. Aici, la această supremă înfundătură au dus căutările sterile. S-a ajuns fie la fuckyoucism, fie la politizare polifemică. Acestea sunt motivele pentru care teatrul nu mai are azi nici un impact estetic, moral sau politic. Şerban este un nostalgic dacă crede că spectacolul lui bate undeva, dă în ciocoi, clatină amvoanele. Teatrul românesc de azi e o spoială, nu mai are acel rol din tinereţea lui, când ţinea scut dictaturii, când românii îşi regăseau în el suportul de rezistenţă, raţia de libertate, supapele evadării.

Andrei Şerban caută mereu în interiorul teatrului, în mijloacele lui, soluţii. Ele trebuie găsite în viaţă. Viaţa e mult mai complexă decât o poate reflecta teatrul la un moment dat. Când trădează viaţa, teatrul devine anacronic, steril. Aşa cum sunt şi show-rile TV, care se crede că reflectă realitatea. O mare eroare! Ele sunt total artificiale şi superficiale, numai imitaţii, imită de zor şi prost emisiuni străine. Nişte surogate, nişte caricaturi. Ucid tot ce-i original românesc. Au creat o realitate paralelă, o falsă realitate, pe care vor să o pună în locul vieţii.

De la Andrei Şerban aşteptam această repunere a teatrului românesc în albia lui curată, dreaptă, cu rădăcina în vatra de întemeiere. Dacă a fost mereu iconoclast, dacă are o asemenea natură, trebuia să se revolte asupra acestei naturi, să fie contra ei, să avem un selfcontrol antagonic. Ne-am fi aşteptat, deci, la o normalizare de reîntemeiere. Dacă nu de la el, atunci de la cine, fiindcă teatrul românesc nu prea mai are regizori!? Andrei Şerban e un jalon, cel mai titrat regizor român din toate timpurile. El este un clasic în viaţă şi la o vârstă (n. 1943) a cristalizărilor, când s-a terminat cu experimentele sterile, când trebuie să-şi impună modelul spectacular, acea pecete care să-l facă să rămână în conştiinţa publicului un reper iconoclast.

Îl preferăm pe Andrei Şerban cel profund, care utiliza istoria limbajului teatral în recitirea şi reinterpretarea flosofică a unor mari texte. Credem că un astfel de spectacol, ca acest Omul cel bun din Seciuan, plin de clişee, de soluţii deja vu, moarte, este un accident, un spectacol-exerciţiu, expozitiv, jucat ca un teatru agitatoric, de brigadă, lozincard, numai cu faţa la spectator, o concesie de proporţii făcută unui public de belea, format de televiziuni. După 5 minute de joc, formula de spectacol s-a epuizat şi rezişti cu greu să stai trei ore, dar stai, fiindcă e Andrei Şerban şi îl respecţi şi te aştepţi în orice clipă să se petreacă o minune.

Grid Modorcea

Sursa: Ziaristi Online

Print Friendly, PDF & Email

3 comments

  1. Greuceanu

    De ce nu spunem lucrurilor pe nume? De ce ne ascundem dupa deget? Din 1989 a inceput Marea Impostura in absolut toate domeniile vietii romanesti: impostura politica, economica, culturala. Impostura umana. Au aparut elitrucii, noii politruci camuflati in elita neamului formata din aceiasi si aceiasi 10-15 culturnici patibulari care au reusit sa insele multa lume. Dar nu pe mine, nici pe altii ca mine. Iar acum Grid Modorcea scrie despre impostura din teatru, fiindca tot de impostura e vorba. De fapt, mileniul acesta a inceput si continua sub semnul imposturii, care este alt nume pentru Numarul Fiarei. Cine cunoaste bine Apocalipsa nu se poate sa nu gaseasca analogii frapante cu vremurile pe care le traim, timpul Imposturii.

  2. Dacicus

    La ora actuala, elitrucii kulturnici se gasesc incercuiti ca la stalingrad. Au avut in ultimul an si jumatate pierderi masive de credibilitate, iar o parte din soldatii lor si-au dat seama ca nu au ales corect si au trecut de parte noastra. Nu au forta sa sparga incercuirea si nici conducatori care sa ii conduca spre asta. Ca atare vor evita orice lupta deschisa, mai ales ca armia lor are moralul zdruncinat, iar bicefalia mordorului da semne de nervozitate. Ajutoare nu mai au de unde primi, astia sunt toti. Stiu bine ca sfarsitul puterii lor este aproape. Initiativa ne apartine noua. Deocamdata le macinam cu artileria Cuvantului pozitiile – sa n-aiba liniste nicaieri! Si asteptam.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.