Larry Watts: Revoluţia română din decembrie 1989 (II): Analiza intenţiilor sovieticilor - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Larry Watts: Revoluţia română din decembrie 1989 (II): Analiza intenţiilor sovieticilor

Larry WattsConversaţie auzită la vamă (probabil la una dintre frontierele vecinilor Rusiei). Vameş: Naţionalitate? / Turist: Pусский (Rus) / Vameş: Ocupaţie? / Turist: Нет. Нет. Я только посещение! (Nu, nu, doar în vizită!)

Utilizarea acoperirii de „turist“ de către ofiţerii KGB, GRU şi armata sovietică a fost de fapt impusă de la Moscova în tot blocul sovietic în mai mult de şase ocazii între 1956 şi 1987. De câteva ori – Polonia 1956, 1980 şi 1981, România 1968 şi 1987 – acest tip de „turism“ nu a fost însoţit de niciun fel de acţiune ostilă „evident“, ca şi cum desfăşurarea s-a bazat pe o urgenţă care nu a avut loc sau pentru o operaţiune care nu a fost, în cele din urmă, autorizată.

Dar a avut Moscova suficiente motive pentru a trimite „turişti“ în România în 1989?

Evaluăriile post-mortem ale invaziilor din Ungaria din 1956 şi Cehoslovacia în 1968 făcute de serviciile secrete americane au concluzionat că motivaţia principală a Moscovei pentru intervenţia armată a fost pierderea controlului sovietic. Fie intenţionat, atunci când liderii locali au încercat să se retragă din Pactul de la Varşovia, sau neintenţionat, din cauza instabilităţii interne destul de grave. (Cehoslovacia: Problema controlului sovietic, 16/01/70)

Fostul Şef al Statului Major al Pactului de la Varşovia Anatoly Gribkov confirmă faptul că o motivaţie principală pentru invazia din 1968 a fost teama de a „pierde controlul sovietic adupra forţelor armate cehoslovace – într-adevăr, în viitor, s-ar fi putut ivi posibilitatea ca Cehoslovacia să părăsească Pactul de la Varşovia.  Ca rezultat, ar fi putut avea loc o slăbire inevitabilă a frontierelor europene ale Pactului, urmată de o revizuire a ordinii postbelice în Europa şi destrămarea sistemului est-european de securitate armată în ansamblul său. Conducerea sovietică a văzut o analogie cu încercarea Ungariei de a se retrage din Pactul de la Varşovia“. (A. I. Gribkov, Sud’ba varshavskogo dogovora: Vospominania, Dokumenty, fakty (1998): 117-118)

Şi-a făcut Moscova astfel de griji faţă de România?

Cu siguranţă că le-a avut. În 1964 Hruşciov susţinea că părăsirea alianţei însemna „exact ceea ce liderii români îşi doresc“, dar că această posibilitate ar fi „total şi dezastruos greşit“. Dimpotrivă, Hruşciov insista, că „toată situaţia din Balcani ar deveni insuportabilă“ în cazul în care România s-ar retrage din alianţă şi era „responsabilitatea partidului să oprească România să părăsească Pactul“. Ministrul Apărării sovietice Rodion Malinovsky a făcut referire la planurile de urgenţă în cazul unei tentative de retragere, subliniind faptul că asistenţa franceză va fi cu greu de ajutor românilor în rezistenţa pusă în faţa unui blitzkrieg din partea Pactului de la Varşovia“, în timp ce Hruşciov a afirmat că „dacă sunt atât de orbi încăt să încerce să se retragă din Pactul de la Varşovia, atunci soldaţii noştri, nu de Gaulle, vor avea ultimul cuvânt de zis“.(J. Sejna, Vă vom îngropa (1982): 74-76)

CIA a remarcat de asemenea în 1965 că: „Cu siguranţă dovezile sugerează că Bucureşiului i-ar fi plăcut, cel puţin, să părăsească acest pact“ şi că, prin tentativa de a face asta, „le oferă singurul motiv pentru care sovieticii ar putea să folosească forţa“: „ca să-şi păstreze imperiul, nu doar în România, ci în toată Europa de est. Decizia de a nu avea o intervenţie sovietică ar fi însemnat că URSS fie a hotărât în mod intenţionat să lase imperiul să se destrame, fie că era prea slabă pentru a preveni o astfel de acţiune“.(România şi Pactul de la Varşovia, 25/06/65)

În iulie 1967 Brejnev i-a anunţat pe ceilalţi membri ai Pactului (Tito) că el a anticipat retragerea iminentă a României din alianţă. Sursele KGB au confirmat existenţa unor „astfel de nelinşti despre Europa de est ca cele existente la Centrul din Moscova când Andropov a devenit secretar general (în iunie 1967) centrat pe România“, şi că „în mod ironic, era mult mai puţină îngrijorare faţă de Cehoslovacia“ decât faţa de România la începutul anului 1968. (Document 2 in J. Hershberg, The Soviet Bloc and the Aftermath of the June 1967 War, http://www.wilsoncenter.org/publication/the-soviet-bloc-and-the-aftermath-the-june-1967-war; O. Gordievsky and C. Andrew, KGB: Inside Story (1990): 481-482)

În mod evident, Moscova a perceput aceeaşi causa incursio în România şi Cehoslovacia – o potenţială retragere din alianţă şi prăbuşirea structurii de securitate sovietică. Aşa cum ministrul Apărării Andrei Grechko i-a spus Biroului Politic sovietic în mai 1968, „Bucureştiul a luat în considerare serios retragerea din Pactul de la Varşovia“ iar dacă o face „atunci alianţa nu mai are capacitatea de a rămâne unită“. (M. Ouimet, Mărirea şi decăderea Doctrinei Brejnov în politica externă a Uniunii Sovietice (2003): 17)

De ce atunci URSS şi membrii blocului sovietic nu au invadat România mai devreme?

Mitul standard este bazat pe tautologia conform căreia România nu a fost invadată pentru că nu avea nicio importanţă strategică pentru Uniunea Sovietică, iar insignifianţa este dovedită de faptul că nu a fost invadată de sovietici. Conform Generalului Gribkov, cu toate acestea, capacitatea sovietică de a-i impune ministrului Apărării cehoslovace să-i comande armatei să nu reziste a fost un factor decisiv în hotărârea din 1968 de invazie. Gribkov a sfătuit împotriva invadării Poloniei în 1980-81 pentru că armata poloneză  era „gata de luptă şi într-un spirit patriotic“ şi astfel ar fi putut fi atrasă „într-o luptă împotriva trupelor noastre şi a altor trupe aliate“. (Gribkov (1998): 119-147)

Gribkov era la fel de sigur despre poziţia României de-a lungul acestui spectru limitat de supunerea cehoslovacă şi sfidarea poloneză anticipată. Gribkov a observat că românii au adoptat imediat „doctrina apărării întregului popor“, şi „şi-au trimis în secret“ cele mai bune trupe „aproape de frontiera cu sovieticii“, s-au pregătit pentru „distrugerea aeronavelor şi a trupelor aeriene“, le-au interzis comandanţilor sovietici ai Pactului de la Varşovia „să aterizeze pe aeroporturile din România sau să zboare deasupra teritoriului său către Bulgaria fără o permisiune în scris“, şi au ameninţat că vor doborî orice navă sovietică neautorizată. (Gribkov (1998): 75-76)

CIA a concluzionat că în afară de partidul comunist care deţinea un monopol al puterii, două condiţii interne trebuiau să fie îndeplinite înainte ca Moscova să intervină. Prima, „partidul local trebuia să fie alienat de lângă popor“ şi a doua, „conducerea locală trebuia să fie capabilă de fragmentare“. Niciuna dintre aceste condiţii nu-au împlinit în România în 1968. Ambele s-au împlinit până în decembrie 1989. (Cehoslovacia: Problema controlului sovietic (1970))

Ameninţarea României asupra intereselor sovietice nu se limita doar la posibilitatea sa de a părăsi Pactul.

Bucureştiul a provocat activ politica sovietică, „a cauzat prejudicii intereselor URSS“, şi a pus în pericol securitatea sovietică într-o arie largă de aspecte din interiorul blocului sovietic şi la nivel internaţional. Potrivit conducerii de la Kremlin, nu a existat practic nicio şansă ca România să se oprească în mod voluntar din a urmări îmbunătăţirea „relaţiilor cu principalele puteri din opoziţie, ale lumii contemporane, nu doar în domeniul politic, dar şi în domeniile economic, militar, cultural etc, diminuând în acelaşi timp o colaborare reală în interiorul Pactului de la Varşovia şi în CAER“.

Între timp, Bucureştiul a subminat politicile externe ale sovieticilor în Africa, America Latină, Asia de Sud-Est şi Asia de Sud-Vest, de exemplu, l-a „avertizat“ pe Khomeini după căderea lui Shah „să nu invite specialişi URSS în Iran“, şi a pledat pentru mişcări cu un „deschis caracter anti-sovietic“ în Republica Democrată Afganistan în primăvara lui 1979, cu săptămâni înainte ca forţele sovietice care vor conduce invazia să fie infiltrate în secret în Kabul… (Vezi Documentele sovietice 1-4 în L. Watts, Ciocnirea dintre sovietici şi români pentru istorie, identitate şi domniaţie (2012))

România a continuat să urmărească distrugerea şi „dezintegrarea“ Pactului de la Varşovia din interior, făcând lobby către alţi membri ai alianţei „să combată împreună, prin acţiuni comune, măsurile şi acţiunile URSS din CAER şi din Pactul de la Varşovia, precum şi pentru multe alte aspecte legate de mişcărea comunistă şi a muncitorilor şi soluţionarea unui şir de probleme de importanţă internaţională“. Potrivit liderilor sovietici militari, România „a prejudiciat eforturile de apărare a ţărilor participante la Pact în vreme de pace, precum şi în cazul unei agresiuni armate“. (Documente 2-4 în Watts (2012))

Până la finalul anilor 1980, campania Bucureşiului de a elimina alianţa a cauzat îngrijorări serioase în Moscova. Conform altor membri ai Pactului, România a refuzat „să permită orice consolidare a structurilor alianţei“ şi a urmărit  în schimb să provoace „slăbirea“ alianţei. De asemenea, liderii sovietici au raportat că România a dus o politică „evidentă“ de a „demonta organele de cooperare politică şi militară în Pactul de la Varşovia“.  (Romanian Proposal For Warsaw Pact Reform: Information Regarding The Romanian Proposal, 08/07/88; Evaluation of the Romanian Proposal…by the East German Minister of Defense, 08/88; Joint Memorandum of the [Hungarian] Foreign Ministry and the Ministry of National Defense on the Future of the Warsaw Treaty, 06/03/89, http://www.php.isn.ethz.ch; Doc. 3, 24/02/89 in CWIHP Bulletin 12/13 (2001): 69)

România a început de asemenea să impună o ameninţare de destabiliare la adresa securităţii sovietice.

În timpul anilor 1983-1985 KGB-ul rezident în Londra a primit multiple cereri „pentru informaţii cu privire la atitudinile occidentale în România“ pentru că Centrul KGB se credea a fi în punctul unui colaps economic care ar fi rezultat „în pierderea controlului de către regim“ şi a unei Românii „care se întoarce către Vest“. Potrivit unui raport al Miniserului de Externe sovietic din februarie 1989 cel mai probabil scenariu includea „pericolul unei schimbări decisive a ţării în direcţia occidentală (incluzând retragerea sa din Pactul de la Varşovia)“, după care „suportul material şi financiar din Vest, foarte probabil dacă ar fi avut loc schimbări adevărate, s-ar fi putut dovedi foarte eficient pentru o ţară care posedă o cantitate considerabilă de resurse naturale şi economice“. (Gordievsky and Andrew (1990): 641; Document 1, 02/89 in CWIHP Bulletin 12/13 (2001): 57-59)

După cum au evidenţiat membrii loiali ai blocului sovietic în media occidentale în iulie 1989, având în vedere că „prioritatea Moscovei este să menţină sistemul alianţelor“, „Uniunea Sovietică consideră esenţial ca România să rămână un membru al Pactului de la Varşovia“. Sentimentul de uşurare de la Kremlin a fost aproape vizibil când, în timpul revoluţiei din decembrie, autoritatea provizorie a anunţat că va respecta obligaţiile României faţă de Pact. (M. Shafir, “Matyas Szűrös’s Interview with RFE’s Romanian Service,” Radio Free Europe, 20/08/89; Background Report/127, RFER, 20/08/89; TASS, 23/12/89)

O problemă majoră cu „direcţia separată“ abordată de Bucureşti a avut un impact asupra a trei milioane de coetnici în republicile învecinate din Moldova şi Ucraina. Tactica României de a sfida Uniunea Sovietică a devenit un punct de atracţie şi un exemplu periculos de comportament independent faţă de Centrul de la Moscova. Ca rezultat, oficialii sovietici s-au plâns în mod repetat de sensibilitatea Moldovei faţă de „subersiunea“ României în timpul anilor 60, 70 şi 80, şi au luat măsuri pentru a combate această ameninţare. (Documents 23, 28, 33, 41 in E. Negru and G. Negru, „PCM şi Naţionalism (1965-1989),” Destin românesc, 16, 5-6 (2010))

Astfel, Moscova avea o serie de motive de a pregăti o intervenţie în România. Mai multe chiar decât a avut cu privire la oricare alt membru al blocului sovietic.

Dar au persistat oare aceste motive de a pregăti o intervenţie sub „noua gândire“ a lui Gorbaciov?

Până în 1988 Gorbaciov a început să semnaleze o schimbare în politica sovietică în sensul că Doctrina Brejnev nu mai era aplicabilă în Europa de Est. Puţini membri din Pact l-au crezut cu adevărat la acea vreme, în mare parte din cauza faptului că sovieticii continuau să utilizeze forţa în URSS. (Un scepticism confirmat aparent de autorizarea care a venit mai târziu de la Gorbaciov, prin care acesta permitea operaţiuni de comando împotriva mişcărilor de independenţă din Lituania, Letonia şi Azerbaidjan.)

Cu toate acestea, chiar dacă „noua gândire“ a lui Gorbaciov era aplicabilă în Europa de Est, în general, România era în continuare o zonă de interes strategic special din cauza legăturilor sale şi atracţiei majorităţii populaţiei din Republica Socialist Sovietică Moldova – o situaţie unică în blocul sovietic. Potrivit raporturilor KGB, România rămânea un centru periculos de subversiune şi un punct naţionalist de atracţie „pentru popoarele sovietice“ – adică etnici moldoveni din România şi nu numai – la sfârşitul anilor 1980. (Documentele 99, 101 şi 106 din Negru şi Negru (2010))

Merită subliniat faptul că, din 1984, şeful KGB (atunci pentru informaţii externe) Vladimir Kryuchkov a considerat lupta împotriva „centrelor de deturnare ideologică şi naţionalistă“ ca fiind ţinta principală a operaţiunilor sovietice de contrainformaţii.  (C. Andrew and V. Mitrokhin, The World Was Going Our Way: The KGB and The Battle for The Third World (2005): 243)

Potrivit CIA, revoluţia din decembrie „a consolidat“ identificarea moldovenilor cu România şi sentimentul era probabil „să crească dacă noul regim al României poate stabiliza acea ţară şi să înceapă să creeze un sistem democratic viabil“. Rezultatul proiectat nu era unul pe care Moscova să-l găsească prea reconfortant. CIA a concluzionat că „fiind etnici români“, „moldovenii se uită către Bucureşti pentru a-i ajuta în reînvierea identităţii lor naţionale îndelung suprimată. De asemenea, ei sperau să pună bazele unei eventuale uniri cu România“ (http://www.foia.cia.gov/document/national-intelligence-daily-tuesday-2-october-1990. See also Perestroyka at the Crossroads: And Intelligence Assessment, 01/03/90, http://www.foia.cia.gov/document/0000500701)

Moscova a continuat să se teamă şi să exploateze relaţia româno-moldovenească după 1989 pentru a influenţa politica externă şi de securitate a României şi pentru a-i bloca intrarea în NATO, la mult timp după ce Kremlinul a acceptat intrarea în NATO pentru Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria. (J. Bugajski, Cold Peace (2004): 95-8, 103-5, 215)

La finalul anilor 1980, ameninţarea României era mai directă pe fundalul unor proteste faţă de Pactul Molotov-Ribbentrop care au crescut în republicile sovietice.

Conducerea de la Bucureşti critica Pactul din 1939 care i-a permis Uniunii Sovietice să anexeze Basarabia şi Bucovina de Nord din România de la mijlocul anilor 1960, condamnând în mod special faptul că a încurajat expansiunea lui Hitler şi a cauzat Al Doilea Război Mondial.(New York Times, 05/14/66: 4) Când Gorbaciov a încercat să justifice Pactul în decembrie 1987, Ceauşescu a denunţat din nou „acordul semnat cu Hitler“ ca fiind cel care „i-a oferit Germaniei un sprijin puternic în cursa ei spre război, pentru care omenirea a plătit un preţ foarte mare, în special Uniunea Sovietică“. (Scânteia 01/26/88) El a revenit la subiect în timpul întâlnirii despre Pactul de la Varşovia din 1989, afirmând că „a fost bine cunoscut“ că „tratatul dintre Molotov şi Ribbentrop nu a oprit agresiunea, ci, din contră, a facilitat-o“.  (Înregistrări  ale reuniunii PCC în Bucureşti: Discursul Secertarului General al Partidului Român Comunist (Nicolae Ceauşescu), 7 iulie 1989: 11-12/144-145, PHP)

În noiembrie 1989, Ceauşescu insista că acordul lui Hitler cu Stalin ar trebui să fie anulat împreună cu toate acordurile dependente, „inclusiv cele care implicau Basarabia şi Bucovina de Nord“, ce au constituit „o parte din România care a fost cedată din cauza acordului cu Hitler“. Pe 21 noiembrie 1989, în faţa unui public internaţional la cel de-al XIV-lea Congres PCR, Ceauşescu a subliniat necesitatea absolută ca să „se adopte o pozitie clară, fără echivoc, de condamnare şi anulare a tuturor acordurilor încheiate cu Germania hitleristă “, în timp ce să se implementeze măsuri practice „pentru anularea tuturor urmărilor  acestor acorduri şi dictate“ (ANR, CC al PCR, Cancelarie, 76/1989, f. 115-116)

Indiferent de orice merit moral sau legal, un astfel de lobby avea potenţialul de a destrăma Uniunea Sovietică de la Marea Baltică la Marea Neagră; şi să destabilizeze Europa de-a lungul acestui proces. Potrivit ambasadorului israelian, aceasta era de departe mişcarea „cea mai periculoasă“ a dictatorului, a cărei gravitate s-a reflectat în răspunsul imediat al TASS „că niciun politician serios sau responsabil ar putea ridica problema frontierelor de după război, înclusiv al graniţei româno-sovietice.“ (Y. Govrin, Relaţiile israeliano-române la finalul Epocii lui Ceauşescu (2001): 114)

În contextul de atunci, existau extrem de multe motive plauzibile pentru ca URSS să intervină în România în decembrie 1989. Dar existenţa motivaţiei, indiferent cât de puternică, nu dovedeşte intenţia. O dovadă categorică a intenţiei ar necesita un document sovietic intern generat la timpul respectiv care, în mod clar, ar indica acest lucru. Chiar dacă o astfel de dovadă lipseşte, totuşi, existenţa planurilor de urgenţă pentru intervenţie cu siguranţă justifică ipotezele de intenţie în condiţiile potrivite.

Au continutat instituţiile sovietice sub conducerea lui Gorbaciov să planifice o astfel de intervenţie?

A considera fie Uniunea Sovietică, fie România nişte actori raţionali unificaţi în decembrie 1989 este exact motivul pentru care multe teorii şi ipoteze legate de revoluţia română ajung să se prăbuşească. Diferite grupuri cu agende conflictuale au lucrat în conducerile de partid şi de stat, precum şi în instituţiile lor coercitive. Multe analize asupra revoluţiei României omit cu totul faptul că Gorbaciov nu a putut să reformeze armata sovietică/GRU sau KGB în timpul celor şase ani de mandat. Relaţia sa cu instituţiile URSS de constrângere a statului a fost atât de antagonistă încât liderii lor s-au montat pentru o lovitură de stat care să-l elimine în august 1991.  (Vezi ca exemplu: Gorbachev’s Growing Confrontation with the KGB: A Coming Showdown? 01/06/88)

Eşecul lui Gorbaciov de a reforma aceste instituţii şi confruntarea reciprocă dintre ei a avut două implicaţii foarte practice. În primul rând, armata sovietică şi KGB-ul erau predispuse să acţioneze independent – şi aşa şi procedat – în această perioadă. A doua, nu exista practic nicio reconsiderare sau modificare a planurilor de urgenţă pentru a răspunde la o instabilitate serioasă în rândul membrilor Pactului sau tentative de retragere din Pact. Dacă plecarea din alianţă sau destabilizarea au constituit factori declanşatori pentru astfel de intervenţie înainte de venirea lui Gorbaciov, cel mai probabil reprezentau acelaşi lucru şi la finalul anilor 1980.

Cum poate atunci cineva să evalueze politica sovietică faţă de România? Într-adevăr, ce a fost „sovietic“ după mijlocul anului 1989, când Rusia lui Boris Yelţin era aliată cu mişcări republicane de independenţă împotriva Uniunii Sovietice a lui Mihail Gorbaciov? Şi cum putem lua în calcul interesele politice contradictorii urmărite de autorităţi sovietice concurente? Cine era reprezentantul politicii „sovietice“ faţă de România în decembrie 1989? Era Gorbaciov? Armata sovietică? KGB-ul? Aceştia din urmă au fost adevăraţii responsabili pentru efectuarea politicii de securitate sovietică în străinătate.

Problemele complexe şi complicate sunt, probabil, cel mai bine abordate prin despicarea lor în fiecare parte componentă şi apoi prin urmărirea dovezilor generate de fiecare componentă, oriunde ar duce acestea. În astfel de situaţii complexe evaluarea riguroasă a dovezilor – fiabilitatea şi interpretarea ei – este de o importanţă majoră. Orice neglijenţă în abordarea dovezilor va duce garantat la confuzie mai degrabă decât la clarificare.

Larry Watts

Va urma

Prima parte: Revoluţia Română din decembrie 1989 (I): Istoria turismului sovietic

Sursa: Adevarul via Ziaristi Online

Print Friendly, PDF & Email

4 comments

  1. Pingback: Larry Watts ia “turiştii” sovietici la puricat. Tismăneanu, Corlăţan şi Fati au minţit, au minţit, au minţit, atacând Biserica Ortodoxă Română. Preşedintele Siriei, Bashar Al-Assad, vorbeşte. INTERVIU cu 60 de întrebări via ZIA

  2. Pingback: Larry Watts ia “turiştii” sovietici la puricat. Tismăneanu, Corlăţan şi Fati au minţit, au minţit, au minţit, atacând Biserica Ortodoxă Română. Preşedintele Siriei, Bashar Al-Assad, vorbeşte. INTERVIU cu 60 de întrebări via ZIA

  3. Pingback: Larry Watts: Revoluţia română din decembrie 1989 (II): Analiza intenţiilor sovieticilor | MAGAZIN CRITIC

  4. Pingback: Larry Watts: Romanian Revolution December 1989 (II): Divining Soviet Intent . CIA DOCS | Ziaristi Online

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.