Răzvan Mateescu: Cu ziariştii Mineriadei cum rămâne? Despre Corina Drăgotescu, CTP şi alţii, fără ură şi fără răzbunare. ARTICOLE DIN ADEVĂRUL - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Răzvan Mateescu: Cu ziariştii Mineriadei cum rămâne? Despre Corina Drăgotescu, CTP şi alţii, fără ură şi fără răzbunare. ARTICOLE DIN ADEVĂRUL

Mineriada 13 15 iunie 1990
Redeschiderea Dosarului Mineriadei din 1990 avându-l în centru pe Ion Iliescu, cel care i-a stârnit pe manifestanții din Piața Universității, iar apoi a dus minerii ca să-i măcelărească, nu poate fi disociată de cotextul social al acelei vremi și nici de o parte a presei aservită noului regim instaurat după decembrie 1989.

Cei care v-ați aflat în treacăt prin centrul Bucureștiului în acele zile cumplite, vă mai amintiți de pensionarii și gospodinele care-i aplaudau pe ortaci la fiecare colț de strada? Sângele și dinții care zburau la zeci de metri în sus, urletele de groază ale nefericiților bătuți, toate astea îi ațâțau, îi întinereau, le dădeau putere. Violența asta era ca un coctatil de vitamine pentru un organism slăbit.

Eu nu pot uita nici acum imaginile acelea. Mi-au rămas în interior și nu pot scăpa de ele nici acum.

Un tânăr în blugi, slăbuț, student probabil la Arhitectură, pentru că avea la el un echer mare, linii și planșe, era călcat în picioare, în fața fântânii de la Universitate. Nimerise și el, săracul, pe acolo…Nu i se mai vedea fața de atâta sânge! După ce l-au lăsat fără suflare, s-au pișat pe el și pe planșele lui…Mi s-a încrețit carnea pe mine și m-am gândit la mama lui…

Apoi, altă scenă înfiorătoare, aproape de biserica Sfântul Gheorghe Nou. O florăreasă, – o țigancă, da! dar om și ea, cu sânge și carne!- era târâtă pe trotuar, de păr. Țipa ca din gură de șarpe, femeia. Unul dintre mineri, beat bine, i-a rupt bluza și a izbit-o cu bocancul drept în piept. Apoi, altul, a lovit-o cu toată puterea, cu o bâtă, peste țâțele moi, care au alăptat cândva… Am văzut cum i se crapă pielea și mi s-a făcut rău! Din spate venea urlând și bărbatul ei, s-o salveze. Țiganul a tăcut rapid, după ce a primit un levier (cred!) în burtă.

Am fugit, cât am putut, spre Unirii. (n.m. Dana Fodor Mateescu) În zilele acelea de coșmar erai terminat (sau terminată!) dacă purtai un tricou cu Metallica, Iron Maiden sau Sex Pistols. Dacă aveai blugi. Plete. Geacă de piele. Dacă țineai în mâini o mapă și păreai student. Dacă îndrăzneai să zici ceva.

 *****

Desigur, printre cetățenii din centru se plimbau și instigatorii, cei care le stârneau pe gospodine, pe femeile de la APACA și pe dragii pensionari care dădeau cu Huooo de fiecare dată când trecea prin fața lor unul cu mutră de intelectual.

Dar masa asta ușor manipulabilă, mai era stimulată de ceva. Cetățenii „de bine” ai patriei n-o făceau de capul lor, din spirit civic sau convingere politică, ci și la îndemnul isteric al unor ziariști care au „luptat” mult în acea perioadă pentru discreditarea fenomenului Piața Universității, pentru multilarea și murdărirea lui, ridicându-i în slăvi pe neocomuniștii aflați la putere.

Nu trebuie să-ți faci abonament la bibliotecă pentru a lua la puricat ziarele vremii și să te convingi că așa este. Din nefericire, pentru acești oameni care au condus instituții de presă și colective redacționale, memoria Internetului le poate pune oricând oglinda în față. Având acest instrument puternic, dar și diabolic, în mână, acești oameni au încercat din toți rărunchii să deturneze scopul Revoluției și, în parte, au reușit să readucă și să reconfirme structurile comuniste atât de cimentate în timpul regimului Ceaușescu.

Pe acești ziariști cine-i judecă? Pe mulți dintre ei îi vedem și azi la televizor, taie și spânzură, dau lecții de democrație, morală, deontologie (m-ar bufni râsul, dacă n-ar fi o dramă!) au conturi, vile, mașini luxoase și, în general, îi doare-n rozetă de semenii lor.

De fiecare dată când vine vorba de Mineriadă îmi aduc aminte de Corina Drăgotescu, cea care mi-a fost șefă la ziarul Adevărul, în 2005-2006.

Despre tot ceea ce scria ea în favoarea „domnului nostru Iliescu” a relatat, (mai bine decât o pot face eu) Ana-Maria Onisei, tot în ziarul Adevărul.

În timp, consecințele acestor vorbe aruncate-n ziare, ne-au îndepărtat de Europa, zdruncinând din temelii societatea românească, iar rudele și prietenii „liderilor de opinie” au ajuns mari și tari prin ministere, primării, instituții de presă și chiar în lumea mondenă și a modei.

Iliescu n-ar fi chemat minerii, dacă n-ar fi simțit în spate limba prietenoasă și caldă a unei părți a presei române! Tot acea „presă” ar trebuie să-l apere acum, să nu fie ipocrită și să nu-l lase, om bătrân, să umble prin tribunale la 80 de ani.

Dar ei ce fac?

Dacă nu există cadrul legal pentru condamnarea „lătrăilor” din 13-15 iunie 90, un proces de conștiință ar trebui să le facă cineva, măcar să nu-i mai vedem ițindu-se din micul ecran, plimbându-și hoiturile de la o televiziune la alta, la ore de maximă audiență, dând lecții unei nații care încearcă azi, din răsputeri, să respire și să se ridice (din nou, de jos!) prin propriile puteri.

Ion Iliescu zicea că Piața Universității era plină de infractori și de golani care strică imaginea țării și destablizează democrația cu greu dobândită. Nu zău!? Actorii, poeții, profesorii, pictorii, regizorii, scriitorii, toți cei care veneau zilnic acolo, erau niște haimanale pentru Iliescu.

Cât gol imens a existat în educație și în cultură în toată această perioadă de după? Câte valori autentice ne-au părăsit, au plecat din țară, neștiute, sărăcite și umilite până în ultima clipă a vieții?

Vă întrebați de ce sunt rezultatele acestea la bacalaureat? De ce doar o treime dintre liceeni au obținut note de trecere la simulări? De ce unii cred că Nicolae Iorga a fost un compozitor și că sfântul Graal e rudă cu Sfântul Petru?

Sunt generațiile de tineri formate în, poate, cea mai neagră perioadă din istoria României, când această țară minunată avea o șansă să se îndrepte spre democrație. Din păcate, însă, din cauza acestei găști obraznice de ziariști și a neocomuniștilor din jurul lor, i s-a tăiat tot avântul. Și tot cheful de viață…

Răzvan Mateescu

Editura Mateescu via Ziaristi Online

Vedeţi şi: Fenomenul Piata Universitatii si “colegii” nostri de presa: Corina Dragotescu, Sergiu Andon, Andrei Plesu, Lelia Munteanu: “Indemn venit din caverna”. Articole aparute in “Adevarul” din 13, 14, 15 si 16 iunie 1990

Adevăr sau ficţiune?

Piaţa Universităţii continuă să fie pentru mulţi oameni un motiv de îngrijorare, datorită apariţiei actelor de violenţă din partea unora dintre manifestanţi. Că există subterane politice, că undeva un creier diabolic elaborează o tactică a demonstraţiei, că sunt în Piaţă oameni de bună credinţă, care continuă să aibă impresia că ceea ce fac ei acolo este rodul unei spontanietăţi revoluţionare, astea sunt lucruri pe care deja le ştim cu toţii. Personal, însă, nu înţeleg de ce lupta pentru putere trebuie să îmbrace asemenea forme şi nu poate fi dusă, oricât ar fi ea de agresivă verbal, doar în planul confruntărilor politice.
Cât despre Piaţa Universităţii, poliţia declară că nu intervine fiindcă îi este teamă.

Da, avem o poliţie care stă şi se uită neputincioasă atunci când este bătută, huiduită şi împroşcată cu noroi. Totuşi, pe ici, pe colo, atunci când mitingiştii săvârşesc infracţiuni de genul furturi de buzunare sau de maşini, poliţia intervine, evitând însă un impact cu demonstranţii.

Am văzut la poliţie pe unul dintre manifestanţi, reţinut pentru furt de maşini şi ceea ce m-a pus pe gânduri a fost nu situaţia jalnică în care acel om, de altfel fără antecedente a ajuns, ci trauma psihică suferită de un individ de a cărui slăbiciune de caracter s-a profitat la maximum. Chiar şi poliţiştii au fost confruntaţi cu o situaţie fără precedent, cu un om care plângea, rugând să n u fie pus în libertate pentru că îi este teamă să nu păţească ceva. am aflat de la organele de poliţie şi am văzut apoi cu ochii mei că individul, numit I.G., a fost adus la circa de poliţie într-o stare de mizerie de nedescris, având pe corp eczeme datorate lipsei de igienă personală. Un om ajuns infractor, într-o conjunctură nefericită şi care îşi va plăti scump momentul de rătăcire. Iată câteva din lucrurile declarate de I.G., consemnate în dosarele poliţiei.

În ziua de 20 aprilie, la întreprinderea unde acesta lucra s-a prezentat un individ mărunţel şi cu mustaţă, pe nume Marian, din partea Asociaţiei 16-21 decembrie, ca să ia câţiva oameni să meargă la demonstraţie, precizând că se va face grevă în Piaţa Universităţii. I.G., împreună cu alţi trei colegi de serviciu, a acceptat această propunere.

A doua zi, celor racolaţi li s-a făcut un instructaj, au fost puşi să semneze adeziuni pentru intrarea în asociaţie, adeziuni pentru punctul 8 al Proclamaţiei şi abrogarea Decretului 473. Totodată , li s-a promis o sumă de 2.500lei dacă vor sta o lună în Piaţă şi li s-au dat identităţi, date de starea civilă, adrese false. I.G. a primit numele de Braham Florin, născut în 15.09.1965, părinţii Tiberiu şi Somna, domiciliul în Techirghiol, str. Valentin Iuliu Camacea 30 (după ce I.G. a fost prins de organele de poliţie timp de trei zile a susţinut sus şi tare că acestea sunt datele sale reale, abia ulterior a recunoscut adevărata sa identitate). Instructajul a fost făcut de un cetăţean cunoscut în Piaţă sub numele de Dincă Gheorghe (George). În data de 22 a avut loc o demonstraţie, condusă de Dincă, la care a participat şi un preot, Grecu Sorin, ce făcea slujbe la oprirea coloanei de demonstranţi în faţa locurilor unde au căzut eroii Revoluţiei. La Televiziune, când au ajuns, o parte din demonstranţi au spus să intre să ocupe un post de televiziune, lucru care din fericire nu s-a întâmplat. În data de 28 aprilie, s-a trecut la organizarea patrulelor de noapte, înarmate cu bâte. I.G. era şef de patrulă pe porţiunea dintre ceasul Universităţii şi Dunărea, în timp ce simetric, pe partea Teatrului Naţional există o alta, condusă de Adrian Nemţiu. Acestea aveau ca sarcină să alunge persoanele în stare de ebrietate, organele de poliţie şi persoanele de „rea-credinţă”.

În data de 30 mai, deci o lună mai târziu, în cortul Asociaţiei au fost chemate câteva persoane, printre care I.G. şi s-a discutat prima oară despre „necesitatea” de a se face rost de o maşină. A doua seară pe 31 mai, împreună cu Vrânceanu Telu, Zaharia Valentin şi Dincă Gheorghe, I.G. a plecat spre restaurantul Budapesta, unde au fost încercate 4 maşini. Trei aveau sistem de alarmă, iar a patra, deşi nu avea o asemenea protecţie, nu a putut fi deschisă . A urmat traseul Poşta Vitan, Policlinica Vitan, iar de la intersecţia Baba Novac a fost luată o Dacie neagră cu care I.G. a fost adus şi lăsat în Piaţă, pe la ora 2, în timp ce ceilalţi au plecat şi s-au reîntors dimineaţa în jurul orei 6. A doua seară, istoria s-a repetat, de data aceasta locul spargerii a fost zona Schitu Măgureanu, iar obiectul o Dacie roşie. Pe data de 2 iunie, în jurul prânzului, infractorul a fost ridicat de organele de poliţie, la sesizarea unui cetăţean, căruia i s-a părut suspectă prezenţa lui I.G. lângă această a doua maşină, 18- B-313.

Pe tot timpul cât s-a aflat în Piaţă, I.G. a dormit în corturi şi a mâncat, după declaraţiile sale, la cantina PNŢ-cd, pe baza unor bonuri, distribuite zilnic, în valoare de 40,35, 12, 25 lei. Grupurile de cinci care mergeau la masă erau permanent însoţite de două persoane. În ceea ce priveşte igiena corporală, ca loc de baie era folosit havuzul de la Arhitectură, iar pentru necesităţi chiar şi boscheţii din faţa Inter-ului.

Cam asta ar fi, pe scurt, declaraţia lui I.G. existentă în dosarele poliţiei la ora actuală. Cât este ea de adevărată, va fi constatat de organele în drept. Nu ştim care va fi gradul de vinovăţie stabilit de instanţă şi care va fi soarta acestui nenorocit, dar un lucru e cert: am văzut un om plângând în timp ce ruga organele de poliţie să nu fie pus în libertate, fiindcă pentru el libertatea poate însemna chiar moartea.

E greu de crezut asemenea poveste şi sper, din tot sufletul, că tot ce am auzit să fie doar o ficţiune închipuită de o minte bolnavă. ( 🙂 – nota mea)

Corina Drăgotescu

Adevărul / 13.06.1990, pag. 1

Îndemn venit din cavernă

Joi, 14 iunie, ora 10.05. Pe scara din stânga platoului din incinta Poliţiei municipiului Bucureşti sunt masaţi cei pe care minerii îi aduc în stradă. Sunt purtaţi în goană printre maşinile calcinate. Unora sângele de pe faţă li se adună în barbă. Până s-au dat prinşi s-au bătut cu furie. Antonie Dumitru (născut 25 iulie 1958), prezentator de spectacole la Hotel „Bucureşti”, este unul dintre ei, i s-a smuls cuţitul din mână cu foarte mare greutate. El contestă. O dată arestat, a devenit mieluşel. Ca şi Vlăducu Radu (20 ani, tehnician la IOR). Arată rău de tot. Abia poate vorbi. A intrat ieri în clădirea Poliţiei, înăuntru s-a îmbrăcat în uniformă de colonel, a pus şi foc şi – o dată ieşit afară – l-au hăcuit ai lui, „demonstranţii paşnici”, pe motiv că ar fi… poliţist. Acum e arestat. Ca şi profesoara de engleză Popinceanu Maria, „culeasă” din Piaţa Universităţii. E drogată. Ţipă isteric: „Arestaţi o femeie nevinovată cu copil mic acasă?” Ştef Maria depune mărturie de trecător: „A sărit la mine cu unghiile. M-a tras şi de păr. Răcnea ca şi acum: „Vedeţi unde am ajuns dacă nu l-aţi votat pe Raţiu?”

Căpitanul de poliţie Şuhan le ascultă pe amândouă. E calm, nu ştim cum de rămâne calm. În clipa asta i se aduce de pe stradă încă un om (?), avea la el două cuţite, sângele îi curgea pe faţă. Se apără: „Sunt sportiv. Fac canotaj la Dinamo. Am 21 de ani şi mă numesc Borza Ion. Sunt nevinovat.” „Suntem nevinovaţi” – preiau replica cei de pe scară. Care va fi fiind realitatea? Noi ştim ceea ce vedem. Iar asta e groaznic. Clădirea Poliţiei din Calea Victoriei arată jalnic. Am văzut etajele I, II, parterul şi podul. Nimic n-a rămas nears. Nici măcar canaturile uşilor. Molozul, sticlă spartă, cărbunii – fostul mobilier – sunt înalte de-o palmă.

Pe domnul general Bâtlan îl întâlnim în fostul său birou. Cărbune peste tot. O scândură fumegă şi acum sub picioarele noastre. Răscopt de căldură, tavanul cade cu zgomot. Ne ferim şi vorbim. Ne spune: „Ieri la ora atacului eram în Piaţa Universităţii. Ocupanţii unei maşini cu număr fals – 2-AG-132 – au împărţit „non-violenţilor” sticle cu conţinut incendiar. Cei care au făcut ce vedeţi aici nu-s oameni. Scursură din întreaga ţară, rebut social, canalii. Beţi şi drogaţi. Din biroul acesta au furat două pistoale, două încărcătoare şi un pistol mitralieră. În garaj, după ce au smuls aparatele de emisie-recepţie, au dat foc la toate maşinile. Acum nu mai avem nici una…”

În harababura de la etajul II îl întâlnim pe dl colonel Jean Chelariu. E indignat. „Eu am fost aici. În clădire au pătruns 150-200 de inşi care strigau „Fără violenţă!”, deşi uşa au spart-o izbind-o de câteva ori cu spatele unui autocamion. În clădirea M.I. ostilităţile le-a condus dl. Lupoi, fostul ministru al turismului, după revoluţie. A fost auzit ţipând: „Fiecare demonstrant să omoare câte 10 poliţişti!” (Erau Ninja pare-mi-se 🙂 – nota mea) Zice-se că ar fi umblat după dosarele generalului Milea. Aici se vede ce au făcut, astea sunt vasele în care au cărat benzină”.

Ne strecurăm cu greu printre dărâmături, sticlă spartă şi piese arse de mobilier, fişete răsturnate şi case de fier. De noi se apropie un ins negricios: „Mă numesc Buştean Gabriel şi sunt preşedintele romilor din sectorul 5. Am venit să spun că nedesolidarizăm de faptele alor noştri – câţi au fost. Sunt foşti infractori, ne-au făcut de ruşine. Acum am vrea să ajutăm poliţia”. Intervine minerul Gheorghe Moldovan (21 ani, I.M Lupeni): „Mai bine îi ajutaţi ieri, ne scuteaţi şi nouă un drum!”


Lelia Munteanu

Adevărul / 15.06.1990, pag. 1

Acum şansa naţională cere calm

Continuând să considere că poporul ar fi prost şi slab, credul şi laş, lacom şi indiferent, mafia licitatorilor de patrie a aruncat din nou spre gâtul ţării laţul opresiunii, împletit grijuliu din funia fricii, unsă în prealabil cu alifiile unei demagogii întristător de abile. S-au aliat ori s-au pomenit aliaţi pentru acest asalt ucigaş câţiva cărturari şcoliţi, care au pregătit pomezile sub frunţile lor închiriate diavolului, cu bisericuţe de emuli avizi de un ideal ce le lipseşte, – aceştia au împletit cu tinerească destoinicie frânghia, admiţând că împletesc şnur de mărţişoare – cu clienţii stabilimentelor de sănătate psihică sau penală – nemotivat şi riscant decăzute din prerogative – care şi-au oferit braţul iute, dar iresponsabil pentru a executa lovitura. Din foişorul ascuns pe după iedera făgăduielilor de tot felul, priveau şi conduceau desfăşurarea evenimentelor naşii cei mari şi cei nepotoliţi ai revanşei, strategii care scrutează câmpul de luptă prin binocluri ce au pe lentile, în loc de miră, o literă „S” tăiată vertical de două paralele.

Au mizat în această lovitură, ce se dorea fatală, pe incapacitatea de acţiune a unei poliţii derutate sistematic prin diversiune în spaţiul conceptelor şi valorilor în mod normal intangibile. Au mai mizat pe slăbiciunea unui ministru inhibat de repetatele atacuri la persoană şi de confuzia între ordinea de drept şi ordinea istoriei. Au mai mizat pe pietricelele şi cuiele iritante apărute în bocancii cazoni, jenând vizibil şi pasul de front, şi cel de voie. Au mizat şi pe onirismul sloganurilor vivace, pe filistinismul orăşenilor obişnuiţi, pe trâmbiţata incapacitate a etniei de a scruta perspectivele.

Calculele bazate pe aceste premise, parţial reale, parţial presupuse, au fost dezminţite de evoluţia evenimentelor, mai promt sau mai lent. Dincotro urmează primejdia următoare, pentru că nimeni nu crede că primejdiile s-au sfârşit? Din multe direcţii, între care cele mai grave sunt primejdiile din noi. Iar cea iminentă ar fi pierderea calmului, lucidităţii, spiritului de dreptate. Vendeta, răzbunarea, voluptatea forţei dezlănţuite ar fi fatale. Este grav, este tragic că adevăraţii duşmani ai democraţiei au vrut să instaureze dictatura, sub masca perfidelor lozinci antidictatoriale.

Eşecul lor, eşecul acestei încercări a lor, nu trebuie să permită alte forme şi metode dictatoriale, sub alte lozinci înşelătoare. Revoluţia s-a înfăptuit, sângele a fost vărsat pentru libertate şi democraţie. Încercările de puci, inclusiv, cea maximă, de miercuri, au eşuat şi datorită forţei şi datorită virtuţilor climatului democratic, dragostei de linişte şi ordine abia înfiripate. Să le preţuim, să le cultivăm, să le sporim, cu absolută convingere că de existenţa şi solidaritatea lor depinde marea şansă a timpului pe care-l trăim ca naţiune.

Sergiu Andon

Adevărul / 16.06.1990, pag. 1

CTP:

13-15-Iunie-1990-Tovarasul-lui-Plesu-CTP-despre-mineriada-si-Piata-Universitatii-in-Adevarul

Sursa: Roncea.Ro

Print Friendly, PDF & Email

5 comments

  1. Ce bine că aţi reprodus gunoaiele jurnalistice ale acestor “guzgani stagojii” mai ales după ce am văzut la Digi24 reacţia de nebun turbat al CTP-ului faţă de ora de Religie. Pur şi simplu miaţi luat-o înainte pentru că aveam de gând să vă rog să căutaţi materialele de presă din zilele Mineriadei.

  2. vlaicu

    ar trebui sa le spuneti oamenilor si adevaratul pentru care au placat minerii: in toate marile cartiere se formau grupuri care sa mearga sa-i calce in picioare pe mineri, la fel si camionagii, iar iliescu a fost informat

  3. vlaicu

    nu trebuie uitat nici faptul ca dupa 13 iunie minerii au venit tot timpul impotriva regimului care i-a manipulat si mintit, dar ruptura fusese facuta, resentimentele bucurestenilor erau prea puternice

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.