Ravagiile managerial-regizorale din universul Operei continuă să iasă la lumină

De la lume adunate şi iarăşi la lume date

Pe mulţi i-au surprins revelaţiile din articolele noastre despre decăderea spectacolului de operă şi despre crima organizată la nivel internaţional ce guvernează un univers care odată aducea bucurie oamenilor, care genera pasiuni în rândul publicului şi dădea naştere la legende.

Suntem azi departe de acele vremuri şi ne îndreptăm în mod vertiginos spre o decădere cu acceleraţie sporită, fatală, atâta vreme cât teatrul de operă, leagăn al muzicii şi al cântului, va rămâne pe mâna managerilor, care în atât de multe cazuri nu sunt altceva decât nişte amploaiaţi corupţi, impresari de aşa-zişi regizori a căror menire e distrugerea tradiţiilor şi provocarea cu orice preţ a scandalului, care face valuri în presă. “ – Ce fac regizorii?, se întreabă renumitul pianist András Schiff. Consideră că trebuie să se afirme personal, habar n-au de muzică (cu unele excepţii cunoscute), schimbă totul în libret, scene, epocă, şi pe deasupra ne regalează cu scene de sex, violenţă, şi cu o imensă doză de prost gust”.

Am văzut recent cum stau lucrurile la Opera din Paris, după ce individul pus în fruntea acesteia, un anume Stéphane Lissner, într-o recentă emisiune de televiziune s-a făcut de râsul lumii dovedind fără putinţă de tăgadă că n-are nici cea mai mică idee despre muzică, despre operă, despre cânt. S-a scandalizat şi Italia, întrebându-se cum de s-a putut ca acel individ să se fi aflat în fruntea celui mai prestigios teatru de operă al lumii, la Scala din Milano?! Asta timp de zece ani ! Şi e de mirare că Italia nu se scandalizează decât timid, deocamdată, la manevrele succesorului său, un portughez adus de la Zürich şi susţinut în mod dezinteresat de Daniel Barenboim & Co.

Cât despre Bucureşti, vedem cu ochiul liber şi cu documente înspăimântătoare cum se prezintă situaţia.

La New York, bilanţul glorioasei – altădată – Metropolitan Opera, referitor la ultimii şapte-opt ani, de când e pe mâna domnului Peter Gelb, face obiectul unui articol devastator publicat pe 40 de pagini de marele săptămânal The New Yorker.

Ce ne spune James B. Stewart, membru al direcţiei jurnalului, care a discutat îndelung cu acest manager general, cu marii donatori de fonduri, cu membrii orchestrei şi ai corului, şi care a consultat documente şi statistici de prim ordin?

Război la Metropolitan Opera

Bătălie la Metropolitan Opera, acesta e titlul articolului, din care reţinem că în 2013 cheltuielile teatrului au fost cu 47% mai mari decât la venirea lui Gelb la direcţia Met-ului. Într-un singur an, 2012-2013, audienţa, în schimb, a scăzut cu 13%. Şi, dacă lucrurile continuă în acest ritm, Met-ul va ajunge la bancrută în doi sau trei ani, şi va dispărea, aşa cum s-a întâmplat cu New York City Opera. Este o situaţie în care Metropolitan Opera nu s-a mai aflat niciodată în istoria sa, cu toată împrejurarea grevei orchestrei şi personalului, în 1980, când deschiderea stagiunii a fost amânată cu mai multe luni. Era vorba atunci de un litigiu sindical între direcţia instituţiei şi corpurile de meserii. Este vorba acum de un litigiu de proporţii cu mult mai mari, pe fondul jalnicei situaţii financiare şi, evident, artistice de la Met. Lucrurile au mers până acolo încât a trebuit să intervină un Mediator Federal.

Deturnări de fonduri, cheltuieli exorbitante, nejustificate, aberaţii regizorale, iată despre ce se vorbeşte. Dezastrul cu spectacolul Tosca, pus în scenă de Luc Bondy, l-a determinat pe unul dintre marii donatori ai Met-ului, înfuriat, să dea 10 milioane de dolari altei instituţii. «Cel mai oribil spectacol pe care l-am văzut în viaţa mea, a afirmat el. O Tosca barbară». Ringul wagnerian, a cărui punere în scenă a fost încredinţată de Peter Gelb nici mai mult nici mai puţin decât lui Robert Lepage, de la Cirque du Soleil : un alt dezastru. Pentru ca acesta să aducă în scenă (la ce bun?) o maşinărie de 45 de tone, cu 24 de braţe mobile, a trebuit consolidată scena Met-ului. Până şi la premieră, însă, scrâşnetul maşinilor interfera cu muzica lui Wagner, iritând la culme instrumentiştii şi publicul. La costul global şi record de 46 de milioane de USD! În Die Walküre, Deborah Voight a luat-o la vale pe un plan înclinat şi s-a izbit de sol. Într-o scenă din Faust, mezzosoprana Wendy White, de o viaţă în teatru, la punerea în scenă “atomică” a lui Des McAnnuf, ce a scandalizat publicul şi presa, a căzut de la circa doi metri. Şi de atunci n-a mai văzut-o nimeni.

Astea toate în timp ce pentru o nouă producţie cu Prinţul Igor de Borodin, pentru care principala preocupare pare să fi fost horticultura lirică, planşeul a fost acoperit cu un adevărat câmp de maci roşii, pentru instalarea şi ridicarea răsadurilor intervenind în scenă un considerabil trafic de camioane şi de tractoare!

Mult mai puţin echipament greu a fost necesar pentru Sonnambula de Bellini. Iniţial petalele aruncate de pe un pod într-una dintre scene păreau a fi o adevărată ploaie purpurie. Cineva însă a vrut o ploaie de petale albe. Le-au înlocuit deci pe cele dintâi. Apoi au revenit iar la petalele purpurii.

Mizând totul pe asemenea “producţii”, şi asta la sume uriaşe, nu e de mirare că publicul s-a îndepărtat, treptat-treptat, de teatrul în care venea odată să-i asculte pe zeii cântului.

60% de cronici negative. Unde? La Met

Peste 60% dintre cele 200 de cronici la spectacolele de la Metropolitan Opera, de când e director general Peter Gelb, au fost negative. Eşec al “viziunii” sale despre spectacolul de operă, bazat pe regie, căci 81,5% dintre cele 200 de articole au fost pozitive pentru orchestră.

După numai un an de la “premierele Gelb”, audienţa a scăzut astfel: la opera La Damnation de Faust de Berlioz – până la 58% (din 3800 de locuri aproximativ 1500 rămânând goale), la spectacolele cu operele lui Rossini Armida şi Le Comte Ory audienţa scăzând la 56% şi respectiv 54%. Iar în cazul operei Les Contes d’Hoffmann de Offenbach un dezastru şi mai mare: doar 46% de locuri vândute.

Nu e de mirare că una dintre cele mai generoase donatoare, care – miliardară fiind – ar putea salva pe loc situaţia financiară a Met-ului, ezită s-o facă, întrebând: “ – Când voi revedea oare din nou Tosca lui Franco Zeffirelli?”.

Iar Directorul Onorific Lawrence Lovett, retras la Veneţia şi la Monte Carlo, pune punctul final, lămurind pe deplin cum stau lucrurile legate de “Bătălia de la Met”, a cărei soluţie Directorul General o vede în diminuarea salariilor orchestrei!! Al său fiind în prezent de 1.400.000 U$ pe an… «În urmă cu 48 de ani – spune Lawrence Lovett – când m-am alăturat Boardului – cu alte cuvinte, direcţiei de la Metropolitan Opera – eram un grup format din persoane de succes în domeniul lor profesional, dar care cunoşteau şi iubeau muzica. Nu era o chestiune de bani, deşi unii dintre membrii acelui grup erau foarte bogaţi. Administratorii erau invitaţi la reuniunile Boardului, se aşezau în spatele Domnului Rudolf Bing, şi noi le puneam întrebări, exprimându-ne dezacordul ori de câte ori credeam că era cazul. Acum stai şi-l asculţi pe Domnul Gelb». Atât.

Iată de ce Lawrence Lovett s-a retras, cu bani cu tot, ca atâţia alţii. Şi iată de ce, dacă lucrurile vor merge cum merg, Metropolitan Opera din New York – ca şi alte teatre de operă – se va prăvăli, până când cineva va auzi în sfârşit tunetul spuselor lui Giuseppe Verdi: “ – Reveniţi la tradiţie, şi va fi un progres”.

Opera la Mall sau anti-cultura de Obor

Singurul lucru cu care s-a putut lăuda Peter Gelb în bilanţul său au fost transmisiile high definition ale unor spectacole de operă de la Met în săli de cinematograf din diverse ţări sau pe la mall-uri, aducând teatrului din New York un venit de 32,1 milioane USD. Nimica toată faţă de pierderile de sute de milioane care-i sunt reproşate managerului general. Şi, apoi, cu ce rezultate culturale?

În cazul României, e destul ca cineva să facă efortul de a citi “Povestea”, cum e numit rezumatul libretului operei La Traviata de către GRAND Cinema & More, oferit la Digiplex Băneasa, pentru o transmisie preluată în direct la 11 martie 2015 de la London Coliseum, pentru a înţelege la ce nivel de marfă ordinară e redusă opera într-o cultură devastată de criza valorilor şi în lipsa oricărei conştiinţe critice.

Nu e tolerabil ca într-o ţară cu tradiţii lirice absolut remarcabile, ca România, să ni se prezinte o capodoperă ca La Traviata de Verdi pe două pagini scrise ca de un debil mintal pentru debili culturali. E nevoie să mai spunem că dacă cine se ocupă de acest comerţ (operă – sală de cinema) n-a auzit de excelentul compendiu Kobbé, ca să-şi extragă de acolo rezumatul libretului, era destul să se abată pe Wikipedia, de care ştie orice ignorant, şi ar fi găsit un rezumat decent?!!

Cine are însă curiozitatea să vadă până la ce nivel de trivialitate intelectuală s-a putut ajunge în prezentarea uneia dintre cele mai cunoscute şi iubite opere din repertoriul liric universal, n-are decât să citească textul integral la care ne referim, semnalat nouă de un grup de studenţi care s-a întâmplat să intre în acea sala de… cinema.

“Cultura” de mall care a infestat lumea artistică se reflectă şi din mentalitatea directorului Dincă de la Operă şi Operetă, care afirma despre cea din urmă că “dacă va fi un supermarket cultural eu sunt mulţumit.”

Mai rău ca la circ, la tavernă. Unde? La Scala

Dacă la Met s-a făcut apel la un regizor de circ, fie acesta şi Le Cirque du Soleil, Circul Soarelui, de la Milano în schimb aflăm, sub condeiul competent al lui Ezio Deovich, că spectacolul cu opera Carmen de Bizet a plonjat sub nivelul manifestărilor de tavernă. Frăţia internaţională a “managerilor” trăieşte orele ei de glorie negativă.

«Carmen la Scala din Milano: Ca de obicei – scrie Ezio Deovich pe blogul Il Canto di Orfeo. Ba chiar mai rău: încă o lovitură de maestru, marca Pereira&Co. Şi e un adevărat mister cum de-i poate trece prin cap cuiva să angajeze un artist ca José Cura, cunoscut ca opusul însuşi al cântului profesionist, artist acum redus la o caricatură, incapabil să susţină o singură frază cântată?! Serata lui Cura s-a dovedit însă a fi chiar mai prejos decât era de prevăzut. Voce fără susţinere, afonă în registrele grav şi mediu, înfundată în acute. Despre acute adevărate, nici nu se poate vorbi. Sunetele pe care le emite Cura, de la sol în sus, sunt doar urlete surde şi distonante. Metoda (dacă se poate numi astfel) e permanenta imitare a defectelor lui Del Monaco, fără a avea însă nici a suta parte din natura acestuia. A spune că e jenant, e puţin spus. Dar, repet, totul era de aşteptat.

Marea problemă însă, în această producţie, e că şi ceilalţi sunt la fel de neaveniţi. Elina Garanca, căreia nu i se poate nega o anumită prezenţă fizică, n-are nimic în comun cu personajul sanguin pe care e chemată să-l interpreteze: nici pe planul caracterului, nici pe plan vocal. Mai curând distantă şi excesiv de rezervată, ea cântă plat, monoton, fără nicio variaţie de accent sau de culoare. Incapabilă să cânte legato, incapabilă să cânte mezza voce şi să conducă fraze ample (aşa cum cere rolul), ea posedă o voce cu un timbru sărăcăcios, cu multe impurităţi în registrul de piept şi aproape de vid în registrul grav. Garanca nu a fost în măsură să dea relief adevăratelor trăsături de caracter ale lui Carmen: senzualitatea şi arta seducţiei. Aplauze egale cu zero».

Moşuc tulbură iar gloria şi somnul de veci al Mariei Callas

«Elena Moşuc – continuă Ezio Deovich – a fost însă cea mai mare deziluzie a serii. Pentru a duce până la capăt cu demnitate un rol ca acela al Micaelei, nu e necesar să fii o Scotto sau o Freni. E destul să ai un solid bagaj tehnic şi o oarecare voce, ca timbru şi sonoritate. Moşuc, profesionistă de mulţi ani, a apărut vlăguită şi obosită. Toată zona centrală a vocii sale era un vid, fără timbru şi – ciudat lucru pentru o soprană care-şi menţine în repertoriu titluri ca Semiramide, Devereux, I Puritani şi altele de o scriitură foarte înaltă – ea a dat dovadă de enorme dificultăţi în acute, chiar şi cele mai la îndemână fiind rezolvate cu portamente ascendente de un gust discutabil şi cu falsettini lipsiţi de suport tehnic. Pe deasupra, soprana – din cauza dificultăţii de-a asigura o linie de continuitate a frazelor – a părut adesea că se sufocă, aşa cum s-a întâmplat în actul al treilea, condus mai mult în virtutea obişnuinţei decât cu luciditate tehnică. La ce să ne aşteptăm, sincer vorbind, de la viitoarea Lucia, programată de Teatrul alla Scala?!

Vito Priante a fost un Escamillo plicticos în intenţii şi cu o voce incoloră, lipsită de susţinere. Mediocri figuranţii.

Direcţia lui Zanetti a fost greoaie, superficială, lipsită de nerv, incapabilă să propună acea varietate de nuanţe proprii capodoperei lui Bizet. Ca să nu mai vorbim de sunetele urâte şi distonante provenite din fosă».

Ruina conceptului de spectacol de operă

La ruina – provizorie – a conceptului de operă, de spectacol de operă, fondat genetic pe splendoarea vocii umane şi pe capacităţile sale expresive, mobilizatoare ale sensibilităţii şi sufletelor noastre, la această ruină a unei mari tradiţii lucrează activ managerii şi aşa-zişii regizori. Dispreţuind din prostie şi ignoranţă evidenţa că numai strălucirea cântului a adus, aduce în prezent – cât mai aduce – şi va aduce în viitor publicul în sălile de spectacol. Lucru ce se va întâmpla atunci când samsarilor de azi le vor lua locul adevărate personalităţi ale muzicii, ale cântului, personalităţi conştiente de faptul că teatrul de operă nu e făcut să intre în competiţie cu circul, cu taverna şi cu televiziunea, ci să glorifice vocea umană. Până atunci…

Până atunci? De la Opera Naţională din Bucureşti ne vin în flux continuu tot felul de veşti deprimante. Pe care le reproducem în continuare. De la lume adunate şi iarăşi la lume date.

La noi statul plăteşte tot, adică noi contribuabilii, şi nimeni nu controlează nimic, aşa cum ar fi normal să se procedeze în mod continuu. Asta până când îl vezi pe câte un cocoţat la putere pe criterii politicoide ajuns după gratii.

În America, văzând că se află pe nepusă masă, odată cu teatrul, pe mâna unui individ care face ce vrea – cum este cazul în acest moment la Metropolitan Opera din New York – donatorii se retrag pur şi simplu, cu bani cu tot, şi lasă instituţiunea fără mijloacele de a mai face rău. Presa îşi spune cuvântul cu autoritate şi nu pe bază de cumetrii, incompetenţă şi superficialitate, ca la noi. Iar sindicatele îşi apără membrii şi corporaţia profesională cu demnitate şi forţă.

La noi, banul public nu e metamorfozat în spectacole care ar trebui să fie adevărate opere de artă, glorificând frumuseţea şi permanenţa, ci e un mijloc pentru exerciţiul narcisist, imoral şi iresponsabil al câte unul kulturnik ca Răzvan Dincă. Principalul sindicat, în fruntea căruia se află un anume Leonard Pădureţ, este total în serviciul kulturnikului, abdicând de la vocaţia sa constituţională. Iar presa, care presă? Calea abuzurilor, Doamnelor şi Domnilor, e larg deschisă.

Tunul fuzionării Operetei cu Opera

Teatrul Naţional de Operetă Ion Dacian a fost pulverizat, cu tradiţiile sale cu tot, de mult luminatul Ministru al Culturii Daniel Barbu, prin H.G. 741 din 2013. Absurditate care n-a mai figurat în analele Guiness Records ale altor ţări “civilizate”. Confuzia de genuri şi degradarea Operetei la nivelul de subdiviziune a Operei a fost inspirată de nimeni altul decât de kulturnikul Răzvan Dincă, dacă e să ţinem seama de declaraţiile pe care i le atribuie ziarul Azi la 23 septembrie 2013, în articolul intitulat: Hotărâre de Guvern cu parfum de paranoia.

Lucrurile se leagă. După ce a lichidat, cu mână de lucru ministerială, Teatrul de Operetă, kulturniukul Răzvan Dincă s-a proţăpit, ca prin miracol, în fruntea Operei Naţionale Bucureşti. Controlând astfel şi fosta Operetă.

Opera, Opereta şi în plus Sala Omnia. Trei mari “proiecte” de finanţări uriaşe reunite în mâna kulturnikului.

Noul Teatru de Operetă – o hardughie sinistră

Sursa Video: Digi 24 Tv
Domnul Puiu Haşotti, Ministru al Culturii la un moment dat declara, ţineţi-vă bine: “Noul sediu (al Operetei) va putea rivaliza cu orice instituţie de gen din Europa”!!! Mai moderat, Domnul Kelemen Hunor, Ministru al Culturii la alt moment dat, declara în aprilie anul trecut Agenţiei de Ştiri Agerpres: “E vorba de o construcţie uşoară, în care se poate juca şi 15 şi 20 de ani”. Ce performanţă!!! Iar Domnului Ionuţ Vulpescu, Ministru al Culturii la momentul inaugurării edificiului, cu câteva luni în urmă, i-a revenit “onoarea” de-a spune tot binele pe care-l gândea, sau trebuia să-l spună, despre această realizare nemuritoare. “Primul teatru din România construit după 1990”, se umfla în pene într-o conferinţă de presă Răzvan Dincă, conferinţă despre care informa Mediafax.

Suntem acum la mijlocul lui aprilie 2015. Care este situaţia reală?

1. Construcţia noii Operete (la care au adăugat şi funcţiunea de Musical ) e departe de a da sentimentul că este terminată, deşi nu e vorba de altceva decât de “o cutie”, pentru a relua definiţia, pertinentă, a Domnului Kelemen Hunor. Da, este vorba de o clădire cu aspect de hangar de tinichea, peticit cu sticlă verde, ca să ia ochii lumii, şi cu o acustică inexistentă. Asta la costul de 11 milioane de euro!!! Unde au mers aceşti bani?
2. Hardughia asta, fără niciun Dumnezeu, până şi arhitecul şef al Bucureştiului, Gheorghe Pătraşcu, o defineşte “mai degrabă un spaţiu de depozitare sau un spaţiu comercial pe la marginea Bucureştiului” (VIDEO, mai jos; Sursa: AICI).
3. Artiştii şi personalul tehnic sunt constrânşi şi acum să intre în această dugheană prin partea carosabilă a străzii, unde nu există niciun fel de trotuar, ci doar un şanţ periculos, îngust, plin de hârtoape, noroi şi răcăciuni. Împrejur: un maidan infecţios, plin de gropi, de gunoaie aruncate la întâmplare, de tomberoane revărsate, de peturi goale şi murdare şi de mii de mucuri de ţigară. Câţiva câini comunitari, cu privirile lor blajine, par să plângă de mila trecătorului, a maşinistului şi artistului obligaţi să treacă pe acolo.
4. Interiorul hardughiei: tavanul jos, culoarele înguste, tubulatura şi ţevăria la vedere, cabluri de înaltă tensiune atârnate de pereţi. Aer greu de respirat, ventilat mecanic şi “tratat” (ce-o mai fi şi asta?) într-o “cameră de tratare”.
5. Ventilaţia cu acest aer “tratat” şi încălzirea se fac printr-un sistem de tubulaturi şi aer condiţionat, unanim considerat drept “criminal” pentru vocile cântăreţilor, pentru instrumentişti, în primul rând pentru suflători, pentru balerini, administraţie, spectatori. S-au făcut toate aceste minuni “moderniste” pentru binele artiştilor şi al publicului, sau pentru binele producătorilor de asemenea abţibilduri, se întreabă cei supuşi calvarului de a lucra acolo. “Durata de execuţie – declara Domnul Puiu Haşotti pe când era Ministru al Culturii – urma să fie de 9 luni de zile”. “Şi nu are niciun motiv să dureze o zi mai mult – insista kulturnikul prezent la aceeaşi conferinţă de presă din 2012 – pentru că bani există şi proiectul făcut are toate autorizaţiile…” Atunci de ce s-a ajuns la ce s-a ajuns în 2015?!
6. “Cabinele” de studiu ale artiştilor, minuscule, se află, desigur, la subsol, aceştia fiind cum e şi normal în “viziunea” kulturnikului, ultima roată la căruţă. Sunt irespirabile, din tablă, prost izolate fonic.

Ziaristi Online vă oferă o colecţie de fotografii de la faţă locului în baza materialului nostru.

Dragi spectatori, cereţi să fie date jos “lavalierele” artiştilor din scenă, adică microfoanele, şi nu veţi mai auzi nimic

Sala de spectacol, făcută pentru o nimica toată de 500 de spectatori, este surdă. Surdă! “Lavalierele”, utilizate la genul musical, au fost de aceea introduse şi în spectacolele de operetă, odată cu Silvia de Kalman. Utilizarea acestora, la toate spectacolele, a permis apariţia unor noi, false, “staruri” – cu voci amplificate, fabricate din butoane şi cu supraacute de sintetizator. Ruina artei. Ruina culturii. Ruina noastră economică şi morală din asemenea manipulări se trage.

Iar acum, pauză. De ce? Din motive necunoscute publicului (dar prea bine cunoscute celor din Teatrul fost de Operetă, fost Naţional) au fost suspendate pur şi simplu repetiţiile şi spectacolele cu Rebecca de Sylvester Levay programate pe 17, 18 şi 19 aprilie.

“Dragilor – le scrie cu mult sentiment colegilor la 6 aprilie curent Domnul Cătălin Petrescu, Coordonator al Compartimentului de Programare Artistică – din motive obiective (?!) suntem nevoiţi să suspendăm repetiţiile la Rebecca pentru săptămâna în curs cât şi reprezentaţiile, etc., etc.”.

S-a mai pomenit aşa ceva în vreun teatru nou-nouţ, abia inaugurat, şi “capabil să rivalizeze cu orice instituţie similară din Europa”?

Managerul kulturnik călare pe trei “proiecte” ultra-bănoase

Kulturnikului de la Operă şi (subsidiar azi) Operetă i-a mai fost încredinţat încă un “proiect” major. Niciunul din cele trei nu e însă finalizat până în ziua de azi:

– Opera Naţională Bucureşti. Termenul de finalizare, 31 mai 2013 a devenit 31 august 2015;

– Noul sediu al Operetei: ridicarea “cutiei” aceleia de tablă, a depăşit cu peste un an şi jumătate termenul contractual şi numai terminat nu pare nici acum (detalii lucrare AICI);

– Sala Omnia, iniţial destinată Operetei, şi pentru refacerea căreia s-au prevăzut 13 milioane de euro (mai precis, 13.409.710 Euro, fără TVA), zace în paragină de ani de zile (FOTO mai jos).

De ce atâtea “proiecte” şi atâtea fonduri, de milioane şi milioane de euro, pe mâna unui kulturnik care, lăsând la o parte dezastrul artistic, n-a dus nimic la bun sfârşit, nici măcar pe planul administrativ?

La Opera Naţională Bucureşti Inspecţia de Stat pentru Controlul Cazanelor, Recipientelor sub Presiune şi Instalaţiilor de Ridicat a revelat probleme tehnice atât de grave şi lipsa avizelor necesare, încât a trebuit să fie suspendate o serie de reprezentaţii pentru care deja se vânduseră bilete, kulturnicul Răzvan Dincă fiind obligat, printr-o Notă de Serviciu din 30 decembrie 2014, să precizeze că “nu mai permite acţionarea mecanismelor de manevrare a trapelor în scenă, fosă şi decor montate în cadrul proiectului de reabilitare a Operei Naţionale Bucureşti, până la autorizarea lor în conformitate cu prevederile PTR 18 – 2003” (DOC mai jos).

Conflict de interese? Ce zice ANI? Kulturnikul e Director al Operei Naţionale Bucureşti, al Operetei, al Sălii Omnia, manager-regizor, manager-director al propriului festival, dublu manager de instituţie şi de proiect din fonduri europene

Directorul General Răzvan Dincă, înainte de a se muta la Operă cu Operetă cu tot, era concomitent şi Director General al instituţiei şi Preşedinte al Consiliului de Administraţie, şi Preşedinte al Consiliului Artistic, şi director de proiect (Scenart – cofinanţat prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013, “Investeşte în oameni”). Finanţarea, aprobată pentru durata de 3 ani a proiectului mai sus menţionat ridicându-se la 15.633.845, 92 lei, adică la peste 3.000.000 euro. În plus, director de festival (Viaţa e frumoasă), dar şi regizor.

Astfel, între altele, acesta îşi exercita nestingherit “talentele” de regizor la Liliacul şi Voievodul ţiganilor de Johann Strauss, la Paris, mon amour (spectacol-colaj), sau Contesa Maritza de Kalman.

Reţeaua favoritismelor

Din 2006, când kulturnikul a devenit Director General (plus tot restul) al Teatrului Naţional de Operetă Ion Dacian (şi până în 2013, când l-a sacrificat), acesta a început “colaborările” cu Demeter Andras (pe atunci Secretar de Stat în Ministerul Culturii), cu Liliana Iorgulescu (soţia Ministrului Culturii din acea perioadăa, Adrian Iorgulescu) şi cu Mihaela Vosganian, soţia Ministrului de Finanţe, Varujan Vosganian. Apoi, cu sprijinul activ şi permanent, se spune, al Doamnei Mihaela Kaitor, Secretar General al Ministerului Culturii.

Reciprocitate garantată: numeroase contracte de colaborare ca solist-actor pentru Demeter Andras (Romeo şi Julieta, Rebecca etc.). Demeter Andras fiind numit Preşedinte Director General al Societăţii Române de Radiodifuziune, Răzvan Dincă devenea automat “Consilier principal” al acestuia, într-o combinaţiune care, pe Dan Tanasă Blog, trece drept o “găinărie financiară”.

Praf în ochii lumii: artiştii străini

În loc să revigoreze atelierele, corpurile de meserii experimentate ale Operetei, mai întâi, ale Operei apoi, kulturnikul le-a pus pe butuci. Lucrează cu “colaboratori” externi. Cât mai mulţi. Cât mai ineficienţi. Şi cât mai costisitori. Numai la Teatrul Naţional de Operetă Ion Dacian s-ar fi cheltuit sume imense pe cele 3932 de “contracte civile”, şi asta în condiţiile în care solişti de primă mână ai teatrului de-abia erau programaţi. Alt versant al ideii pe care şi-o face kulturnikul despre arta naţională: mulţi dintre artiştii noştri sunt trecuţi pe linie moartă. Cât mai mulţi străini. Şi cât mai mediocri! Prezentaţi ca “staruri”. Asta cu onorarii grase, mai mult ca sigur – cum am văzut recent în cazul Kobborg (asupra căruia vom reveni cât de curand) – şi/sau cu sejururi costisitoare la Hotelul Intercontinental, după cum afişează pe Facebook chiar invitaţii în cauză, veniţi din ţară sau de aiurea.

Întrebări fără răspuns (încă)

Pe de altă parte, subordonaţii Domnului Răzvan Dincă se întreabă, întemeiat, de ce-i lipsesc Declaraţiile de avere şi interese de pe site-ul Operei Naţionale şi de ce pe site-ul Agenţiei Naţionale de Integritate apar, din 2006 încoace, doar trei Declaraţii de avere ale acestuia. Şi pe cine vrea să “fenteze” acesta utilizând pe alocuri formula “Conform fişei fiscale”, când Ghidul de completare a declaraţiilor de avere şi interese de pe site-ul ANI este cum nu se poate mai explicit: “Atenţie: Se va preciza valoarea exactă a fiecărui venit, NU se va face trimitere la fişa fiscală!”.

Cleopatra Pop

Sursa: Ziaristi Online

Documente şi fotografii:

  Sala Omnia, fosta sala a Senatului României, atribuită lui Dincă şi “renovată” de 13 milioane euro: gunoaie şi wc-uri publice strajuind intrarea, depozite şi harababură la 10 ani de la începerea lucrărilor!

Opereta – Hangar: subteranele, closetele electrice, cabinele, mizeria infernală şi “intrarea” artiştilor, strajuită de schele şi câini comunitari:

“Cultura” debilă de mall: