Cu câteva zile în urmă, pe 1 septembrie 2015, pe drum înapoi spre Țară dintr-o scurtă vacanţă, m-am îmbarcat în portul Myrina în insula grecească Limnos pe ferry-boat-ul NISSOS RODOS cu destinaţia Kavala, Grecia continentală. Pe vas am găsit multe sute de persoane cu aspect caracteristic oriental care vorbeau limba arabă. Aproximativ două treimi din totalul lor erau bărbaţi între 20-30 de ani restul era constituit din femei în aceeaşi zonă de vârstă cu copii mici, câţiva bărbaţi şi femei de vârstă mijlocie. Personalul vasului mi-a spus că s-au îmbarcat în porturile greceşti din Chios, Samos şi Mytilini (Lesvos). Personalul vasului făceau referinţă la ei ca fiind… „refugiaţi”. Am folosit ghilimele pentru că după toţi parametrii vizibili, aceşti oameni nu se potriveau cu imaginea mea despre refugiaţi.

După ce am studiat ani şi mii de pagini de descrieri a catastrofelor cu care s-a confruntat Poporul Român ca urmare a agresiunilor din istoria să recentă, mi-am format şi eu o imagine anume pentru termenul de „refugiat”. Noi am cunoscut fenomenul refugierii de zeci de ori ca urmare a evenimentelor violente ale revoluţiei bolşevice din Rusia, pierderilor teritoriale din timpul primului război mondial, ocuparea Basarabiei de către URSS în 1940, ocuparea Ardealului de către Ungaria în 1940, reocuparea Basarabiei de către URSS în 1944, exodul pe motive politice şi economice între 1944-1989, exodul pe motive economice după 1990 până în prezent. Putem spune că am devenit „specialişti” în refugiere în ultimii 100 de ani. Refugiaţii noştrii aveau, în toate timpurile, caracteristici similare: erau abătuţi, trişti, neglijent îmbrăcaţi, cărând bagaje la limita posibilităţilor de transport prin forţe proprii.

Ori, „refugiaţii” de acum 2 zile erau veseli, relaxaţi, senini, făceau glume şi râdeau uneori în hohote în grup. Când grupurile observau că le fotografiez, dintre toţi, câteva persoane, atât bărbaţi cât şi femei, îşi ascundeau fața, dar ceilalţi priveau direct şi fără excepţie zâmbeau iar unii ridicau mâna cu două degete în semnul victoriei. Atmosfera era de veselie fără tensiunea vreunei aşteptări, pozitive sau negative, cu aerul că ştiau exact ce urmează să se întâmple, aveau certitudinea unui viitor imediat lipsit de surprize.

Fără excepţie, erau bine îmbrăcaţi, unii cu haine de firmă cu însemnele vizibile în exterior, bine sau chiar foarte bine încălţaţi, mai toate încălţările arătau ca noi, pantofi de sport de firmă sau chiar eleganţi, unele femei aveau toc jos. Bagajele însă erau cel mai şocant aspect, care, fără echivoc, îi descalifica drept refugiaţi, sau faţă de ceea ce noi înţelegem ca fiind refugiaţi. Toţi aveau nu mai mult de un rucksac/ghiozdan de mărime medie. Dar ceea ce era cel mai curios, extrem de curios, era ceea ce de fapt lipsea: nici unul/una nu îşi luase nici o măsură de rezervă în caz de cea mai mică necesitate: nu aveau mâncare, apă sau bagaj special pentru copiii mici. Cărau cam tot atât cât căram eu când mă duceam cu copiii în parc. Ei însă se aflau pe un parcurs de 3500 km cu plecare din Siria sau Irak şi destinaţie în Germania.

Pe vapor aveau cumva parcă un statut diferit, unii înăuntru pe scaune şi fotolii şi alţii afară pe terasele vaporului, temperatura fiind confortabilă, de 28-32 grade şi senin. Voiajul a durat 3 ore si jumatate. Foarte puţini s-au declarat ca fiind vorbitori de engleză, singura limbă pe care eu o ştiu în afară de română. În fine, m-am apropiat de un grup voios de tineri care făceau semnul victoriei. Doar doi au declarat că vorbesc engleză. Unul mai solid s-a oferit să răspundă la întrebări.

Eu: De unde veniţi?

El: Irak, Siria, Palestina, eu din Irak.

Eu: Unde mergeţi?

El: Germania.

Eu: De ce Germania?

El: Germania a transmis în mod neoficial că este deschisă să primească imigranţi. (Aşadar singuri se recunosc imigranţi, nu refugiaţi care se bucură de un termen de şedere.)

Eu: Pe ce traseu mergeţi?

El: Din Siria sau Irak trecem în Turcia, de unde suntem transportaţi cu autobuze cu geamuri acoperite până la ţărmul mării. Acolo ne îmbarcăm pe bărci de câte 50 de persoane care ne trec marea în insulele greceşti în aproximativ 4 ore. Luăm vaporul până la Kavala. De la Kavala luăm autobuzul până la Salonic, apoi vom merge la Skopije şi de acolo în Germania (nu l-am mai întrebat cum vor merge de la Salonic mai departe, nu mai era necesar)

Eu: Dacă eu mă duc în Turcia la graniţă şi nu am viza şi încerc să trec, mă arestează. Voi cum aţi intrat în Turcia?

EL: Avem acte de intrare.

Eu: Deci în Turcia aţi intrat legal ca turişti?

El: Da.

Eu: Şi mai departe cum aţi intrat în Grecia?

El: Cu barca.

Eu: Fără autorizaţie?

El: Este o înţelegere între state ca să ne dea statut de refugiat şi apoi cu acea autorizaţie poţi intra în celelalte state pe parcurs. (n.: Aşadar există o înţelegere interstatală care trece peste statutele ţărilor sau a UE, prin urmare e un fapt cunoscut de oricine faptul că există o guvernare mai presus de guvernarea oficială.)

Eu: Există călăuze care organizează oamenii ăştia mulţi?

El: Nu.

Eu: Chiar aşa, sute de oameni, fiecare pe cont propriu pleacă la acelaşi moment pe acelaşi traseu în aceeaşi direcţie?

El: Da.

Eu: Cum de sunteţi atât de lejer îmbrăcaţi şi mai ales, nu aveţi provizii de mâncare, apă, vi se dă pe drum de cineva?

El: Nu. Uite, eu am 27 de ani, am suferit ani de zile de foame şi de sete, sunt tânăr şi mai pot face un sacrificiu 30 de zile cât durează drumul. (O minciună evidentă… ca să acopere faptul că fiecare avea o sumă mare de bani cu sine.)

Eu: Cum de sunteţi atât de mulţi plecaţi deodată? Întreb pentru că eu însumi am fost acum 30 de ani refugiat din România comunistă, şi, pe vremea mea, refugiaţii plecau individual sau cu familia şi doar în caz de război, pe vremuri mai îndepărtate, plecau în grupuri mari, fugind de front. În cazul vostru, conflictele armate sunt continue de 4 ani în Siria, de 24 de ani în Irak, de 70 de ani în Palestina, nu e ceva nou care v-a luat prin surprindere, valurile iniţiale au plecat de mult, ce e cu voi acum, ce s-a întâmplat?

El: La noi totul este distrus, nu mai avem nici un viitor, eu am 27 de ani şi sunt inginer electronist, dar de 5 ani nu am găsit nici un serviciu în Irak. La noi au fost omorâţi 4 milioane irakieni în primii 3 ani de război.

Eu: De unde (anume) eşti din Irak?

El: Din Irak.

Eu: (fac o pauză nedumerit. Vorbea prea bine engleză să nu fi înţeles întrebarea.)

El: La noi 5% sunt inteligenţi, restul de 95% sunt idioţi care se împuşcă toată ziua unii cu alţii. Nu mai este nimic de făcut, totul este terminat, nu sunt locuinţe, nu e apă, nu e electricitate, nu sunt servicii, politicienii sunt corupţi.

Eu: Ştiu că ţara v-a fost distrusă în primele luni după atacul american din 2003 şi de atunci sunteţi alungaţi din ţară. La noi în România e la fel de 25 de ani, 4 milioane de români au fost forţaţi să plece din motive economice. Voi ce ştiţi despre motivele pentru care se întâmplă aşa ceva?

El: Nişte politicieni vor să se îmbogăţească, şi dictatura americană.

Eu: Vor să vă ia ţara așa cum fac şi la noi?

El: (tăcere; cu o față imobilă se uită drept prin mine.)

Eu: Pot să fac o fotografie cu voi?

El: Nu îmi place să fiu în fotografii.

Eu: Dar cu băieţii se poate?

El: Da, cu ei da.

Eu: Totuşi cu tine se poate face o poză?

El: (se uită la tinerii din grup care aveau priviri uimite cumva la întrebarea mea şi reticența lui, se gândeşte puţin şi decide) bine, dar numai cu mine.

Eu: Totuşi nu se poate să abandonăm pământurile strămoşeşti, trebuie să existe o speranţă, ceva care să vă ţină legaţi de ţara voastră.

El: Nu mai este nimic de făcut, totul este terminat, nu mai este nici o speranţă.

Ne strângem mâinile prietenește şi ne despărţim.

M-am găsit în faţa acestei situaţii nepregătit, aşadar întrebările mi-au venit în minte alandala. Întrebări ar fi fost multe, dar ne apropiam de port. Chiar şi aşa am aflat mai mult decât şi-ar fi dorit el/ei să ştim, atât din ce a spus şi mai ales din ce nu a spus şi din ce a minţit – minciunile tipice propagandistice atât de familiare nouă: ţara este terminată, totul e rău, nimic nu se mai poate face, trebuie să plecăm, politicienii sunt de vină pentru că sunt corupţi, de vină sunt America şi politicienii lacomi.

La coborâre, toate sutele de „refugiaţi” se comportau extrem de disciplinaţi, relaxaţi, senini, calmi, se grupează pe chei în grupuri de 10-20 de persoane. În faţa fiecărui grup câte un bărbat tânăr gesticulează. Se evidenţiază o organizare în care grupurile au un conducător şi un adjunct.

La un semn, pornesc grupuri, grupuri, în aceeaşi direcţie, şi se formează o coloană răsfirată. Un marş continuu alert şi hotărât de oameni siguri pe ei s-a pornit pe toată lungimea cheiului şi pe promenada oraşului. I-am urmărit şi am ajuns la autogara din Kavala unde făcuseră o mare îmbulzeală calmă, la ghişeul de bilete şi pe măsură ce ieşeau de la ghişeu, se aliniau la urcarea în autobuze. Autobuz după autobuz veneau de undeva din spatele autogării pe stradă în faţa ghişeelor şi fără nici o urmă de îmbulzeală aranjau bagajele partea de jos a autobuzului şi se urcau ordonaţi în autobuz. Cala de bagaje era mai mult goală. La noi în autogară, cala de bagaje se umple înainte de a se umple autobuzul, şi doar se duc de ici colea prin ţară. Când la noi se iese din ţară, se mai agaţă un portbagaj suplimentar de autobuz, uneori o remorcă. Autobuzele pentru ei erau pregătite în cantitate suficientă, în mod clar se aşteptau la venirea puhoiului de „refugiaţi”. Pe una din străzi lângă autogară, în grup de 6-8 poliţişti greci relaxaţi supravegheau grupul de lângă motocicletele lor parcate. Toată lumea ştia ce se petrece, ştia că nu vor fi surprize, nimeni nu se grăbea, singurele vociferări se auzeau de la cei care apăreau ca sunt organizatori.

Stupefiant (şi vă rog să mă iertaţi că folosesc cuvinte excesiv vehiculate de tabloide dar nu găsesc altele care să descrie situaţia) deci stupefiant este că de la vapor la autogară nu există nici un singur poliţist sau om de pază care să urmărească dacă refugiaţii nu se opresc în Grecia, nu o iau pe alt traseu sau nu ies din coloana relativ rarefiată. Toţi aveau certitudinea acţiunii şi poliţia se afla doar la autogară, cu o totală lipsă de interes pentru fenomen. La noi la avem cordoane de sute de jandarmi când, de exemplu, mărşăluim pentru unirea românilor în acelaşi stat. În acest caz, când sute de străini fără acte invadează oraşul, se trimit 6 poliţişti şi 5 morcovi de cauciuc. Un eveniment halucinant e puţin spus. Îmi venea o întrebare în minte pe care aş fi pus-o la zeci de femei, dar ştiam că nu voi primi ca răspuns adevărul: “Cum te strămuţi pe viaţă, tu, mamă cu un copil în cărucior, şi doar cu un ghiozdan în cârcă, peste mări şi ţări pe un drum de 3500 km către o ţară străină, fără nici măcar o sticlă de apă la tine?” (Răspunsul e simplu: tihna unei mame vine numai când ştie că viitorul copiilor ei este sigur. Şi este sigur, fiindcă li s-a promis, şi li s-a garantat).

Evenimentul este semnificativ prin întrebările pe care le ridică. Răspunsurile pe care le vor găsi cei mai bine informaţi vor dezvălui şi desluşi un fenomen imens. Bine informat se devine doar din studiul informaţiilor statice, care stau cuminţi pe loc expuse cât este necesar pentru a fi descifrate şi sortate pe criteriul adevărului. Deci nu căutaţi răspunsuri la televizor, radio sau presa oficială întrucât acolo veţi afla că aceşti “refugiaţi” sunt nişte suferinzi chinuiţi de nişte politicieni lacomi şi terorişti arabi care omoară numai arabi şi creştini, care fug de frica morţii şi cu preţul vieţii salvează nişte copii de la moarte sigură, iar noi, europenii egoişti şi ticăloşi nu vrem să îi primim la noi în casă.

Ce înţeleg eu din acest fenomen poate fi total greşit dar eu văd că totul e o invazie planificată, meticulos organizată de inamicii Omenirii care urmăresc multiple scopuri, nici unul favorabil ţărilor invadate. Între scopuri, unul principal este scăderea rezistenţei la agresiune a popoarelor Europei prin hibridarea populaţiei, iar până la acel moment, crearea de conflicte etnice, constituirea de focare de spionaj, violenţă şi dezordine în Europa. Vorbim deci, de aproape un veac de o operaţiune continentală de modelare genetică (eugenie) a populaţiei (Europei) pentru scopurile mai sus descrise, împotriva Ortodoxiei ducându-se o luptă acerbă de peste 2000 de ani pentru a face loc exploatării majorităţii de către o selectă anume minoritate. Ţările Românilor, Grecilor, Sirienilor sunt țări cu o mare forţă ortodoxă de origine autentică direct de la Hristos, nu întâmplător sunt masiv atacate de sute de ani. În restul ţărilor unde sectele au luat locul ortodoxiei, începând cu secta catolică în 1054 până la sutele de secte în prezent, popoarele sunt în grad avansat de degradare, dar totuşi nu sunt învinse, destrămate, de aceea e adus acum acest nou val de slăbire prin introducerea de surse de hibridare şi producători de conflicte. Prosperitatea economică mult afişată în aceste state este parţială şi temporară, putând la orice moment a fi întreruptă şi întoarsă înapoi, după planurile inamicilor Omenirii, prin care se urmăreşte estomparea sau exacerbarea identităţii etnice.

Doamne, ajuta!

consemnare de Adrian Grigoriu (via Facebook)

COMENTARIU:

Întrebarea cea mai importantă care trebuia pusă şi care trebuie pusă este: UNDE SUNT REFUGIAŢII CREŞTINI? Nu se miră nimeni că nu există decât refugiaţi islamici, din zone unde ucişi şi prigoniţi sunt creştinii, iar nu islamicii? Prin urmare, dacă pretextul filantropiei de care dă dovadă Uniunea Europeană ar fi autentic, nu ar fi normal să aibă prioritate cei persecutaţi, iar nu cei care nu dau nici cel mai mic semn că ar fi suferit sau că s-ar afla în suferinţă? Nu e vorba de aspectele generale exterioare (bani, îmbrăcăminte, comportament, care se pot schimba în virtutea unei organizări de moment), ci de atitudinea lor sufletească, expresia chipurilor – care, desigur,  ar fi putut fi destinse datorită ideii de nou început sau de scăpare dintr-o dramă, dacă n-ar fi trădat, prin exaltarea lor nedisimulată, starea omului sigur de victorie.

După cum porunceşte Mântuitorul şi Apostolii Săi, ar fi firesc să vină în România doar creştinii ortodocşi din Siria, Irak şi de oriunde sunt prigoniţi, decapitaţi, înjunghiaţi, mutilaţi, spânzuraţi, siliţi să se lepede de Dumnezeu. PE EI ar trebui să-i ajute în primul rând omenirea, dacă ar gândi cu milostivire şi dreaptă judecată. Iar cei cu adevărat prigoniţi şi în suferinţă dintre musulmani, – căci şi dintre ei sunt destui care se chinuie şi mor în războaiele acestea! -, se cuvine să meargă în ţările preponderent musulmane, unde s-ar integra perfect dpdv cultural.

Sfântul Apostol Pavel: “dacă cineva nu poartă grijă de ai săi, şi mai ales de rudeniile sale, s-a lepădat de credinţă şi este mai rău decît un necredincios” (1 Timothei 5:8). Sfântul Isidor Pelusiotul tâlcuieşte: “Ce crezi că arată purtarea de grijă aici, oare darea hranei? Eu socotesc că purtarea de grijă de suflet. Fiindcă dacă s-ar fi referit la trup, ar fi spus: “cel care nu-şi întinde mâna să dea aproapelui său hrana necesară este mai rău decât necredincioşii”. Prin urmare, cel care trece cu vederea ceea ce este cu mult mai necesar, adică grija pentru suflet, unde se va afla?” (Scrisoarea II.124). Datoria milosteniei, a generozităţii, a ospitalităţii, a empatiei, a dragostei de vrăjmaşi, toate trebuiesc îndeplinite cu înţelepciune, “înţelegând vremurile”, şi fiind “înţelepţi ca şerpii” – pentru că grija cea mai mare a şarpelui este să-şi apere capul, şi Capul creştinătăţii este Hristos.

Soluţii:

1. pocăinţa sinceră a popoarelor creştin-ortodoxe, că numai pocăinţa opreşte mânia lui Dumnezeu

2. întoarcerea la Hristos a popoarelor occidentale care au fost ortodoxe şi au căzut în erezii şi, inevitabil, în ateism. Ateismul occidental este motivul pentru care musulmanilor li se pare că invazia lor aduce Europei un plus de civilizaţie.

3. înţelegerea faptului că Islamul este cea mai gravă ameninţare la adresa omenirii vine din aceea că ei socotesc uciderea celor de altă credinţă şi altă părere drept o mare binecuvântare, aşa cum îi îndeamnă Quranul: 2:191 – “Omorâţi-i oriunde-i întâlniţi, izgoniţi-i din locul de unde vă vor fi izgonit. Ispita este mai aprigă decât uciderea.  Dacă se luptă cu voi, omorâţi-i, căci aceasta este răsplata infidelilor.”  8:12: “Zdrobiţi-le grumazurile, zdrobiţi-le toate degetele”; 47:3-4 “Atunci când vă întâlniţi cu infidelii, tăiaţi-le grumazurile” etc.

4. întoarcerea imediată acasă a diasporelor şi restabilirea firească a neamurilor în vatra lăsată lor de Dumnezeu; conştientizarea că lumea nu mai este aceeaşi cu cea de ieri

5. oprirea genocidului asupra copiilor nenăscuţi – dacă creştinii şi-ar naşte copiii, s-ar asigura un echilibru şi o continuitate biologică ŞI culturală (religioasă). După cum arată statisticile demografice din ultimele decenii, creştinii nasc în medie 1, şi foarte rar 2 copii, pe când musulmanii nasc între 8 şi 14 copii! Iar în timp ce în mediile creştine se face intens propagandă pornografică şi împotriva natalităţii, aceiaşi propagandişti răsplătesc cu bani publici fiecare copil născut de musulmani. Această realitate demonstrează intenţiile eugenice la scară planetară. Dar nu aceasta e problema, cât faptul că creştinii au “uitat” de demnitatea umană şi de bucuria firească de a fi părinţi.

6. trezirea conştiinţei naţionale a militarilor, poliţiştilor şi jandarmilor români.

7. educaţia creştin-ortodoxă în familie, în lumina Sfintei Evanghelii, revenind la cunoaşterea vieţii veşnice, a sensului vieţii, a demnităţii umane, a Jertfei lui Dumnezeu, a frumuseţii Duhului Sfânt, a importanţei virtuţii, a nevoii de înţelepciune, a existenţei în Dragoste, Credinţă şi Nădejde.

Dumnezeu să ocrotească sufletele tuturor oamenilor, şi ale creştinilor, şi ale necreştinilor, şi ale celor prigoniţi, şi ale prigonitorilor, ca Harul Lui dătător de Pace să ferească tot omul de puterea celui rău. Amin.

Sursa: Mănăstirea Petru Vodă via Ziaristi Online