Sfinţii Trei Mari Ierarhi –

Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur

de Elena Solunca Moise

Să nu socoteşti că Dumnezeu are nevoie de slavă.

Vrea însă să fii vrednic de a-L slăvi” (Sf. Vasile cel Mare)

Rânduiala vremii transmisă anume spre comuniune îndumnezeitoare îşi dezvăluie înţelepciunea ca expresie a trăirii în orizontul înalt al trecerii, înnobilată de praznice, popasuri de minte şi suflet spre mersul înainte în lumina veşniciei. Întâia lună a anului este numită gerar, timp în care tot omul stătea pe lângă casă după truda unui an şi înaintea altuia şi în care cinsteau mari sfinţi ai creştinătăţii ca repere ale pe-trecerii prin vârstele anului. Cinstirea era spre pildă dar şi de mare ajutor prin rugăciunile pe care sfinţii le înalţă către Dumnezeul, Ziditor şi Purtător de grijă ca tot omul să „tot omul la conştiinţa adevărului să vină”. Am început cu Sf. Vasile cel Mare, sfânt şi geniu, care deşi nu a apucat a împlini jumătate de veac ne-a lăsat o moştenire de credinţă şi viaţă creştină folositoare pentru convertirea plăpândei deveniri, pândită de zădărnicie, în mântuire; pentru convertirea sensului în rost şi îngenuncherea vremelniciei în faţa veşniciei. Hristos Însuşi ne spune că viaţa veşnică este „a Te cunoaşte pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Hristos pe care L-ai trimis”. A-L cunoaşte şi a-I lucra voia, fiindcă, oricum şi oricât am face „nu putem sluji la doi Domni odată – lui Dumnezeu şi lui mamona”. Prietenul său, Sf. Grigorie este numit şi Cuvântătorul de Dumnezeu, Teologul, nume dat doar Evanghelistului Ioan şi Sf. Simeon Noul Teolog. Urmează Sf. Ioan Gură de Aur pe care-l auzim în sufletul şi azi predicând dreapta credinţă aducându-l cu părintească grijă la dreapta credinţă ca adevăr în bine. Au vieţuit în acelaşi timp, al patrulea veac după Hristos, numit şi epoca de aur a creştinătăţii pentru că în el au trăit şi au propovăduit Sfinţii Părinţi la care nu vom înceta niciodată să ne întoarcem spre îmbogăţire duhovnicească. Între cei pe care îi cinstim cu aleasă recunoştinţă amintim Sfinţii Cuvioşi Antonie cel Mare,Sf. Isac Sirul şi Efrem Sirul, Sf. Maxim Mărturisitorul, Sf. Teodosie cel Mare, începătorul vieţii de obşte. Pe toţi şi pe fiecare îi cinstim după cuviinţă fără a înceta să ne minunăm de măreţia lui Dumnezeu întru sfinţii Săi. Diversitatea aceasta ce face să transpară condiţia omului ca fiinţă spre îndumnezeire este încununată cu dimpreuna prăznuire a celor trei mari Ierarhi – Vasile cel Mare, Grigorie de Dumnezeu Cuvântătorul şi Ioan Gură de Aur. Este un spaţiu de graţie unde se dezvăluie că rostul anume al diversităţii este unitatea care, îmblânzind-o, se face gazdă ideală a desăvârşirii. Fiecare dintre ei îşi are o zi proprie de prăznuire – pe 1 ianuarie Sf. Vasile cel Mare; pe 25, Sf. Grigorie Teologul şi pe 27, aducerea moaştelor Sf. Ioan Gură de Aur. Cineva se poate întreba firesc care e raţiunea acestei întreite sărbători şi o întâlnim, nu se putea altfel, coborând de la „Părintele luminilor” de la care neîncetat vine „toată darea cea bună şi tot darul cel dumnezeiesc”.

E în firea omului să caute un învăţător, un mentor de la care să deprindă un adevăr şi cum Adevărul care ne face liberi este Unul iar oamenii numeroşi, fiecare îşi însuşeşte un fel de a percepe, înţelege şi trăi. După plecarea la Domnul a celor trei mai luminători ai dreptei credinţe, credincioşii s-au împărţit în trei, fiecare urmând pe unul din cei marii ierarhi în convingerea că este unicul deţinător al Adevărului. Se şi numeau vasileni, grigorieni sau ioanieni iar între ei era duh de zavistie în dezacord total cu o religie a Iubirii, cu porunca cea nouă dată de Hristos: „Să vă iubiţi unii pe alţii, cum Eu v-am iubit pe voi.” Pentru toţi cei de atunci şi pentru noi se ruga Mântuitorul Tatălui ceresc: „Ca toţi să fie una, după cum Tu Părinte întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia întru noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis…Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârşiţi în unime şi să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că Ia-i iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine”. Unitatea treimică a lui Dumnezeu cheamă şi aşteaptă cu îndelungă-răbdare unitatea creştinilor, cum ne rugăm şi astăzi în Biserică. Dar, de unde această unitate? Ea se înfiripă, dezvoltă şi se face învingătoare pentru a se manifesta concret în unitatea credinţei „lucrătoare prin iubire” în fiecare zi dăruită de Domnul spre mântuire: în smerenia deplină izvorâtă din conştiinţa că absolut tot ce avem este un dar al iubirii lui Dumnezeu. Îi urmează generozitatea, iubirea pentru străini, grija pentru bolnavi şi neputincioşi, ajutorul dat săracilor cărora le-au împărţit tot avutul. Toţi aceşti mari ierarhi au dat viaţă cuvintelor mântuitoare de a se lepăda de sine pentru a-şi lua crucea şi a urma lui Hristos.  Desăvârşirea este un atribut al unităţii care îmbrăţişează întru armonie toate diferenţele lumii şi le dă un farmec nesfârşit ca într-o temă cu variaţiuni. Ne este de nespus folos să auzim şi azi în inimile noastre cum Mântuitorul asigură că „întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii”.

„Noi la Dumnezeu una suntem”

Şi totuşi…pe la sfârşitul secolului al XI-lea, la Constantinopol a apărut o dispută în jurul celor trei mari ierarhi, credincioşii întrebându-se care dintre cei trei ierarhi este cel mai mare. În timp, fiecare a apărut în vis episcopului Evhaitelor, Sf. Ioan Mauropous şi apoi toţi trei împreună zicându-i: „După cum vezi, noi la Dumnezeu una suntem şi nu este vrajbă între noi…Dacă chemi pe unul, vin şi ceilalţi doi. De aceea, sculându-te porunceşte celor ce se învrăjbesc să nu se mai certe pentru noi. Că nevoinţa noastră, cât am fost în viaţă şi după moarte, a fost să împăcăm pe oameni şi să aducem în lume pace şi unire. Împreunează-ne dar, făcându-ne praznic într-o singură zi şi înştiinţează cu aceasta că noi în faţa lui Dumnezeu una suntem.” Cuvinte care, ascultate astăzi, într-o lume în care triumfă principiul „homo hominis, lupus est”, au valoarea unui memento pentru ce avem datoria să facem spre a ne merita demnitatea de homo sapiens. Sculându-se, sfântul episcop a stabilit ca această zi a dimpreunei cinstiri a celor trei ierarhi să fie pe 30 ianuarie. În semn de înaltă preţuire pentru importanţa acestor sfinţi părinţi, la primul Congres al profesorilor de teologie, desfăşurat la Atena în anul 1936, s-a hotărât ca Sfinţii Trei Ierarhi să fie patronii spirituali ai institutelor de învăţământ teologic ortodox din toată lumea.

Sf. Vasile cel Mare – sfânt şi geniu

Mărturiile vremii spun că Sf. Vasile cel Mare, cu adevărat sfânt şi geniu, era de o energie nestăvilită în a lucra cuvântul Domnului, o autoritate duhovnicească fără egal şi putere de convingere atât de mare încât era ascultat aproape necondiţionat. Omiliile la Facere sunt şi azi modele pentru modul de interpretare al Sfintelor Scrieri valorizând măiestrit cunoaşterea ştiinţifică şi gândirea filosofică a timpului. Era înzestrat cu o capacitate excepţională de a vedea întregul prin şi dincolo de parte, de a găsi fiecărei părţi locul ei anume în armonia unităţii, de a da puterea credinţei şi iubirii fiecărui cuvânt rostit. Descifrăm o lecţie de smerenie înaltă în cuvinte cum sunt: „noi am făcut pe cei luători aminte mai îmbunătăţiţi…deşi n-am vindecat pe cei bolnavi, totuşi am făcut mai tari pe cei sănătoşi”. Şi încă multe şi multe cuvinte de folos nu mai puţin puternice şi astăzi când vorbirea despre Dumnezeu nu urmează „vorbirii cu Dumnezeu”, când cuvintele se rostogolesc mai mult spre a spori vanitatea celor care le rostesc. Lor şi tuturor ca ei Sf. Vasile recomanda ca rostirea despre Dumnezeu „să se facă cu smerenie, cu duhul umilinţei şi atunci cuvântul vostru va prinde”. În acest duh predica Sf. Vasile iar fapta era la înălţimea incandescentă a iubirii şi credinţei sale îndreptând drumul de la a te numi creştin la a fi creştin. Valoarea vieţii şi activităţii sale reiese din sinergia a trei dimensiuni – opera teoretică; organizarea vieţii bisericeşti şi monahale şi cea a iubirii de semeni. Pentru prima stau mărturie rezistentă în timp scrierile sale; pentru cea de a doua mărturisesc Regulile mari şi mici ale monahismului a căror respectare a dat vieţii monahale virtuţile dăinuirii în timp pe care l-a împodobit cu valori ale creaţiei culturale şi artistice. Tot Sf. Vasile cel Mare îi datorăm ceea ce astăzi numim asistenţă socială, care este destul de departe de modelul de la început. Vasiliadele erau aşezăminte sociale complexe şi complete, aici au fost înfiinţate primele spitale, până atunci bolnavii fiind trataţi în familiile lor (cu excepţia leproşilor care trăiau în leprozerii). În aceste comunităţi de viaţă creştină se acorda o atenţie specială învăţământului şi educaţiei văzute dintre ele şi prin ele cu întreaga viaţă comunitară. A fost însă aşa că Sf. Vasile nu s-a putut bucura de roadele activităţii sale în viaţa pământească pentru că, urmare a muncii, oboselii, a vieţii ascetice, s-a îmbolnăvit şi a plecat la Domnul înainte de a împlini 50 de ani. În chip semnificativ, înainte de a lua drumul spre Domnul a creştinat pe medicul său Ioasaf. Medic vestit pentru priceperea sa, medicul Ioasaf l-a consultat şi i-a spus că, din toată ştiinţa medicală pe care şi-o însuşise, îi mai rămâneau de trăit numai două zile. Fără să-i ignore ştiinţa, Sf. Vasile i-a propus ca, dacă prin rugăciune va trăi mai mult, să treacă la creştinism iar medicul a primit provocarea. Atâta doar că deşi foarte bun, medicul nu avea de unde şti că acolo unde, oricât de vastă şi sigură, ştiinţa se termină apare într-o splendoare copleşitoare puterea rugăciunii. Aşa s-a făcut şi medicul cu întreaga lui familie s-a creştinat.

                         Sf. Grigorie – cuvântătorul de Dumnezeu

Fire contemplativă, Sf. Grigorie Teologul a fost bun prieten cu Sf. Vasile cel Mare până într-atât încât se spunea că erau două trupuri într-un singur suflet. Şi asta din anii tinereţii pe când studiau împreună la Atena, ani pe care îi va evoca în lucrările sale cu caracter autobiografic. Nume de referinţă între „părinţii cappadocieni”, Cuvântătorul de Dumnezeu era descendent dintr-o familie aristocrată din Aziaz, tatăl său fiind episcop. Cam prin anul 357 revine acasă şi, după ce va primi taina sfântului botez, răspunde invitaţiei Sf. Vasile cel Mare la mănăstirea pe care o înfiinţase pe malul râului Iris din Pont. Retras din fire , Sf. Grigorie îşi dorea să rămână la mănăstire întreaga viaţă dacă nu l-ar fi chemat tatăl său, care îmbolnăvindu-se avea nevoie de ajutor activitatea sa pastorală. Sunt mărturii care atestă că în anii petrecuţi la mănăstire, cei doi mari Sfinţi Părinţi au pus bazele filocaliei, culegere din Sfinţii Părinţi despre adevărata viaţă „frumoasă” în sens profund duhovnicesc, pentru că adevărata frumuseţe a omului nu poate fi decât de acest fel, adică un urcuş neîntrerupt spre desăvârşirea divină. Către sfârşitul anului 361(se pare că la praznicul Naşterii Domnului) a fost hirotonit ca preot chiar de tatăl său şi împotriva voinţei sale. Neîndoielnic, a fost o experienţă crucială pentru concepţia sa despre preoţie, cum de altfel şi mărturiseşte în cuvântarea „Apologeticus”, un adevărat Tratat despre care se spune că ar fi stat la temeiul scrierii Sf. Ioan Gură de Aur despre preoţie. E o lucrare de referinţă, dar care din păcate este dintre cărţile care sunt „mai mult citate decât citite”. Citind-o cu atenţie eşti impresionat de subtilitatea raţionamentului, cunoaşterea trăită a Sfintelor Scripturi şi înţelegi cum a câştigat lupta împotriva celor rătăciţi de la dreapta credinţă, mai ales a lui Arie. În anul 374, după moartea tatălui, Sf. Grigorie preia scaunul episcopal din Nazianz dar o face doar pentru un an, după care se retrage. Liniştea şi pacea interioară pe care le iubea atât de mult au fost întrerupte când nişte credincioşi i-au cerut să meargă la Constantinopol ca să reînnoiască viaţa bisericii locale, greu încercată de ofensiva ereticilor. A acceptat această „provocare”, căci provocare era la modul cel mai propriu al cuvântului, şi a început munca de reorganizare punându-şi în slujba acesteia toată priceperea, elanul credinţei, întreaga cunoaştere, anvergura iubirii şi nestăvilirea speranţei. A primit o casă pe care a reparat-o şi o sfinţeşte ca biserică pe care o numeşte simbolic Anastasia, adică Înviere; o înviere a credinţei adevărate. Aici a rostit celebrele cinci cuvântări care i-au adus renumele de „teolog”, cuvântător de Dumnezeu. La cel de al doilea sinod din 381, Sf. Grigorie Teologul este înscăunat ca episcop al Constantinopolului. Duplicitatea unora dintre reprezentanţii bisericii îl umple de amărăciune pe teologul cu suflet de poet şi-l determină să se retragă la Azianz unde îşi petrece ultimele zile în contemplaţie, studiu şi scris. A lăsat moştenire o operă impresionantă pe care specialiştii o structurează în trei secţiuni bine delimitate – cuvântări, poeme şi scrisori. De referinţă rămân cele cinci cuvântări prin conţinutul lor dogmatic şi, în egală măsură, prin felul cu totul exemplar în care îşi susţine şi argumentează ideile. În ele se prefigurează premizele a ceea numim concepţia apofatică. Dacă adăugăm patosul credinţei şi iubirea năvalnică pentru Dumnezeu şi oameni înţelegem cum a reuşit să ducă şi să câştige „lupta cea bună” împotriva ereticilor. În scrierile lui mai aflăm şi o artă imbatabilă a disputei la cel mai înalt nivel spiritual. La aceste Cuvântări au meditat mult şi au scris nu mai puţini şi alţi gânditori ai Bisericii între care străluceşte Sf. Maxim Mărturisitorul. Îndreptate în principal împotriva eunomienilor şi macedonienilor, scrierile sale rămân, prin caracterul lor paradigmatic, de o actualitate pregnantă, un model mai ales pentru cei care se lamentează şi victimizează vorbind mai mult despre ravagiile secularizării decât despre puterea credinţei. Citindu-le cu bună credinţă şi azi mulţi pot afla adevărata credinţă spre a se dedica ei din tot sufletul şi cu întreaga capacitate mentală. De aceea ne pare legitimă întrebarea dacă aceste victimizări şi lamentări despre scăderea credinţei şi ravagiile secularizării nu acoperă o anume slăbire a credinţei proprii, o insuficienţă studiului şi nu puţină trufie… Nu e suficient să te numeşti deţinătorul dreptei credinţe, e nevoie s-o arăţi cu gândul, cuvântul şi fapta, cu timp şi peste timp. La rându-le, scrierile poetice, însumând 400 de poeme cu cca. 16.000 de versuri au fost scrise cu intenţia de a arăta că valoarea culturii creştine nu este cu nimic mai prejos de aceea precreştină.

Sf. Ioan Gură de Aur – cel mai mare orator al lumii creştine

Sf. Ioan Gură de Aur a rămas în istoria creştinismului nu doar prin credinţa sa puternică, ştiinţa, înţelepciunea sa, ci şi bunătatea fără margini, asemănându-se cu Sfinţii Vasile cel Mare şi Grigorie Teologul, căci, la fel ca ei, şi-a vândut întreaga avere şi a dăruit-o săracilor. Dăruirea sa pentru semeni poate uimi astăzi mai ales într-un timp al egolatriei nestăpânite care a dus la criza de comunicare, paradoxal, într-un timp în care tehnologia oferă instrumente uimitoare. În Constantinopol a construit case pentru cei săraci, a îngrijit bolnavi, dăruindu-se semenilor cum rar s-a întâmplat până la el şi din ce în ce mai rar astăzi. Din toate s-a plămădit puterea cuvântului care i-a adus supranumele de „gură de aur”; şi azi e considerat cel mai mare orator al mumii creştine. Şi-a întrecut cu mult maestrul Libanius prin puterea de a ajunge la inimile oamenilor spre a sădi în ele dragostea stăruitoare pentru Dumnezeu şi dorinţa de a-L găsi şi asculta lucrător. Până într-atât încât spunea: „Când păcătoşii, încă după sfaturile noastre, rămân în păcatele lor, totuşi nu trebuie să încetăm a le împărtăşi sfatul nostru” pentru că „fântânile curg şi când nimeni nu mai scoate apă din ele, izvoarele clocotesc şi când nimeni nu ia apă din ele şi când nu beau, şi pâraiele curg chiar şi când nimeni nu însetează…Să nu tăcem niciodată”, sau „nu…cuvântul, fraţi creştini, are o mare putere asupra noastră, a oamenilor. Cuvântul te poate rătăci, cuvântul te poate îndrepta, te poate mustra, te poate reînvia”. Este un semn de responsabilizare, altă trăsătură de caracter aproape de dispariţie, înlocuită cu roiul vorbelor „ce din coadă or să sune”. Câţi ar putea spune cu aceeaşi smerenie: „eu, deşi n-am vindecat pe cei bolnavi, totuşi am făcut mai tari pe cei sănătoşi” sau „cuvântul meu, negreşit, pe mulţi nu i-a oprit de la păcat, totuşi i-a întărit pe cei îmbunătăţiţi”. De aceea predicatorul trebuie să nu ostenească în propovăduirea Adevărului şi, mai mult, îndemna pe cei care-l ascultau ca la întoarcerea acasă să continue  munca lui, adăugând sfătuirea. Şi încă un sfat de nepreţuit: „Să-i spună cu binişorul, îl mai lasă puţin, iar îi spune cu dragoste şi cu un accent nu de poruncă, ci de compătimire. Şi atunci primeşte, adică e un duh smerit”. Nu sentinţe  duse de vânt pe nu se ştie unde, nici sfaturi aruncate cu dispreţ spre „prostime”, ci căutarea drumului spre locul cel mai tainic al sufletului unde sămânţa să dea rod bogat. Este ştiut că vrăjmaşul nu oboseşte luptând împotriva omului şi, se cuvine, sfătuieşte S. Ioan Gură de Aur, ca şi noi să avem o aceiaşi râvnă, pentru că „Cine ne va ierta fraţilor, că pe când satana arată o astfel de râvnă pentru pierzania oamenilor, noi nu arătăm nici cea mai mică parte”. Cuvântul despre Dumnezeu trebuie să urmeze ascultător celui cu Dumnezeu şi să fie „cu smerenie şi cu dragoste, cu duhul umilinţei şi atunci va prinde cuvântul nostru, altfel (celălalt) întoarce capul şi rămânem singuri”. Şi mai este nevoie să fie „blând cu toţi, învăţător şi suferitor, cu îndelungă răbdare, cu blândeţe certând pe cei ce stau împotrivă, poate cândva Dumnezeu le va da pocăinţă şi cunoştinţa adevărului”. Şi acest ţel e atât de important încât acest Sfânt dăruit nouă de Dumnezeu spunea: „Căci acela care pururi îndeamnă fără să fie ascultat şi totuşi nu oboseşte, dă dovadă de dragostea cea mai călduroasă şi mai adevărată de aproapele său”.

Cinstind pe cei mari Trei Ierarhi mai cu seamă în postmodernismul împietrit în sine, când lesne vedem paiul din ochiul fratelui nostru dar rămânem orbi la bârna din propriul ochi, să căutăm osârduitor a urma învăţătura lor şi s-o facem „în duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei”. Să-i rugăm stăruitor să ne întărească în lupta împotriva încercărilor de tot felul ca să spunem ca Mântuitorul ispitit în pustie: „Domnului, Dumnezeului tău să i te închini şi numai Lui Unuia să-i slujeşti”. Să slujim lui Dumnezeu cu dăruire iubitoare, credinţă nezdruncinată şi speranţă ziditoare ca să-L chemăm într-un singur glas, „cu îndrăznire fără de osândă”, „Tatăl nostru”. El ne-a făcut, „nu noi”, ne-a insuflat Duh Sfânt, dătător de viaţă iar după Înălţare, Mântuitorul l-a trimis ca Duh al Adevărului ca rugându-ne în „Duh şi Adevăr” să trăim ca fii ai luminii celei adevărate.

Sursa: Ziaristi Online