Crucea – simbolul nepieritoarei biruinţe. Gând la Duminica Sfintei Cruci - de Elena Solunca Moise - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Crucea – simbolul nepieritoarei biruinţe. Gând la Duminica Sfintei Cruci – de Elena Solunca Moise

Troita in Campeni Apuseni -foto-Cristina-Nichitus-RonceaCrucea – simbolul nepieritoarei biruinţe

Din vechimi tot mai depărtate  de rătăcirile prezentului, ţăranul român se însemna cu Sfânta Cruce ca identificare şi rugăciune înălţată spre Cel de la care vine „toată darea cea bună şi tot darul cel desăvârşit”. O făcea cu profundă evlavie în zori de zi când se scula, când pleca la drum, când începea lucrul şi când îl sfârşea, când se aşeza la masă şi când se ridica,  când seara, trudit se culca spre odihna ostenelilor de peste zi. Spunea cu o plecăciune rugătoare a minţii: „Doamne Iisuse, Maica Domnului” şi rugăciunea îşi arăta puterea venită de la  Dumnezeu, care pe toate cu înţelepciune le-a zidit. De altfel, trebuie să spunem că Crucea este un simbol aproape universal pentru omul care purtându-şi paşii în orizontalitate şi-i orientează după înălţimea cerului. O facem anume pentru că, învaţă Psalmistul: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor lui o vesteşte tăria. Ziua zilei spune cuvânt şi noaptea nopţii vesteşte ştiinţă”

Cinstim aparte Sânta Cruce de 14 septembrie, ziua înălţării ei a biruinţă de către patriarhul Macarie în prezenţa împărătesei Elena, mama Sf. Împărat Constantin, ca sfârşit al prigonirilor la care au fost supuşi creştinii. Patriarhul Macarie a  făcut-o, cum o facem de atunci cu toţii, rostind  „Doamne miluieşte”. Mai invocăm Sf. Cruce în fiecare zi de vineri când rememorăm Răstignirea Mântuitorului şi îi auzim rugăciunea: „Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac”. O facem cu evlavie, anume cu acea evlavie care l-a impresionat pe gânditorul Keiserling în mod cu totul aparte. Cum şi atunci se vorbea de o Europă unită, el, şi nu doar el, concepea această unitate ca una de esenţă spirituală. De aceea în celebra sa carte „Radiografia Europei” întreprinde o prezentare analitică a moştenirii spirituale pe care o poate aduce  fiecare popor spre o unitate în diversitate. Unitatea în diversitate este singura care înlesneşte şi asigură o dezvoltare armonioasă a părţilor şi rodnicia relaţiilor dintre ele.  Ei bine, impresionat de evlavia poporului nostru, scria, nici mai mult, nici mai puţin, că din aceasta o să apară noua aristocrație spirituală a Europei.  Anii trecuţi şi-au aşternut negura uitării lăsând clipei marele pariu al fiinţării.

Astăzi, panoramând toate izbânzile ştiinţei şi promisiunile tehnologiei, ne întrebăm cu îngrijorare: oare ştim, cu adevărat ce facem? Ştim, cu certitudine urmările gândurilor, ale cuvintelor şi faptelor noastre? Iată, nu ştim de ce, când şi cum apare vreun „fluture”, cum dispare, încotro se duce şi când va reveni, dacă o va face. Nu ştim de  se poate ivi o „lebădă neagră” care dă peste cap proiectele alcătuite cu minuţiozitate. Ademeniţi de glasul dulce-amăgitor al clipei, uităm că poartă povara trecutului şi ne duce spre un viitor pe care, adesea, îl descoperim cu stupoare a fi unul „pierdut”. Făcută cu tăria sincerităţii şi puterea curăţiei sufleteşti rugăciunea întinde o punte către Iubirea lui Dumnezeu eliberatoare şi atunci mărturisim a biruinţă: „Cu noi este Dumnezeu, înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi, căci cu noi este Dumnezeu. Cei puternici plecaţi-vă, căci cu noi este Dumnezeu”. Suntem îndreptăţiţi să o facem câtă vreme Însuşi Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om, a suportat întreaga răutate a oamenilor culminând în moarte pe care a răstignit-o spre învierea vieţii. De aceea Cf. Cruce este o armă de nebiruit împotriva diavolului. Cuvântul diavol vine de la diabolon, acela care desparte, cel care ne doreşte înstrăinaţi de Dumnezeu până la duşmănie. Oare nu lui îi datorăm şi cuvintele emblematice pentru timpul nostru: „Dumnezeu a murit”, la care un erou al lui Dostoievski adaugă „totul e permis”. El, diavolul se opune înverşunat simbolului, adică a unităţii, o împreună întocmire spre folositoare lucrare. Spunând că Sf. Cruce este şi un simbol o facem având încredinţarea nestrămutată că prin ea ne unim cu Dumnezeu şi-i auzim chemarea: „în lume, necazuri veţi avea. Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea.”

Cum anume să îndrăznim spre biruinţa lumii? Răspunsul îl aflăm cu limpezime în versetele din Evanghelia Sf. Marcu: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci tot cel ce va voi să-şi scape viaţa, o va pierde; iar cel ce va pierde viaţa pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela o va mântui.” Dintru început, Fiul lui Dumnezeu invocă libertatea, darul pe care Dumnezeu ni l-a făcut şi pe care nu şi-l ia înapoi, dar îşi adaptează neîncetat lucrarea la ceea ce omul gândeşte, vorbeşte şi făptuieşte. Deci a urma lui Hristos este alegerea fiecărui om şi o poate face de oriunde se află, în orice timp şi din orice situaţie. Tâlharul cel drept s-a mântuit în ultimele clipe ale vieţii: „Pomeneşte-mă Doamne când vei veni întru împărăţia Ta”.

Dacă alegem să urmăm lui Hristos, urmează al doilea pas, cel al lepădării de sine, în faţa căruia omul se crispează şi nu odată se ascunde mai mult sau mai puţin abil în spatele unei motivaţii şubrede. Cum să te lepezi de „sine” când, spun mulţi, fără  acest „sine” nu mai eşti o personalitate ci o…nulitate? Şi, înainte toate, ce este acest sine? E absolută nevoie ca mai înainte să cunoşti ceea vrei să lepezi ca să-ţi asumi crucea care face ca să fii, cu adevărat creştin. Spre acest „sine” căutau să ajungă, la vremea lor, filosofii stoici  şi Marc Aureliu i-a consacrat o lucrare de celebră. De la el învăţăm că acela „care se învinge pe sine este mai puternic decât o cetate.” Acum, de când cu specializarea disciplinelor ştiinţifice, „sinele” este obiect de studiu pentru psihologie, sociologie, antropologie sau pedagogie, şi vedem cum fiecare, luminând un aspect sau altul, tinde abia perceptibil dar sigur spre spiritualitate. De sine se mai poate lepăda omul din alte multe motive, de provenienţă seculară – pentru a se îmbogăţii în cele materiale sau spre a dobândi slava cea trecătoare a oamenilor…acea slavă despre care David spunea că-l va urma în pământ.  De aceea ne pare potrivit să ne întoarcem la cel care a premers Mântuitorului îndemnând mustrător: „Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor”, urmat de îndemnul: „Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi căile Lui”. Apoi, ca  un corolar, imperativul:„Faceţi deci roade vrednice de pocăinţă” ca o alternativă la criza în care umanitatea se află de când a căzut din veşnicie. Iisus Însuşi, după ce a fost ispitit în pustia Carantaniei şi-a început propovăduirea cu aceleaşi cuvinte: „Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor.” Despre pocăinţă se vorbeşte şi în Vechiul Testament şi-l vom aminti pe David sau rugăciunea lui Manase. Sf. Ioan, căruia i s-a încredinţat misiunea de a fi Botezătorul Domnului, merge mai departe arătând pentru ce anume este necesară pocăinţa. Ea deschide larg porţile de lumină ale împărăţiei cerurilor. Sf. Ioan Gură de Aur aprecia că acela „ce-şi osândeşte păcatele, cade mai greu în aceleaşi păcate. Pune conştiinţa ta să te osândească înlăuntrul tău, ca să nu o ai dincolo acuzator înaintea scaunului Domnului. Aceasta-i o cale de pocăinţă! Cea mai bună!”

Pocăinţei îi urmează  hotărârea de  a lua crucea proprie, de a accepta viaţa şi a îndeplini datoriile după cuviinţă chiar şi atunci, sau mai ale atunci, când sunt potrivnice voii noastre. Cere psalmistul: „Paşii mei îndreaptă-i Doamne după cuvântul Tău şi să nu mă stăpânească nicio fărădelege”. Ajungem în faţa pasului hotărâtor pentru cel ce nu se numeşte doar creştin, ci este creştin: „să-mi urmeze Mie”. Adică, a urma Calea, Adevărul şi Viaţa, într-o alcătuire unitară care se desăvârşeşte în cuvintele „Eu sunt Învierea şi Viaţa. Cel care crede în Mine, chiar de va muri, va trăi”. Va trăi întru Hristos, Biruitorul lumii întru Învierea care a deschis zorii înveşmântaţi în lumină ai veşniciei. Sf. Ap. Ioan descrie prefigurarea crucii în Vechiul Testament: „Şi după cum a înălţat Moise şarpele în pustie, tot aşa trebuie să se înalţe şi Fiul Omului pentru ca oricine crede în El să nu piară şi să aibă viaţa veşnică”. Şarpele este cel  prin care a intrat răul în lume înveninând-o; toiagul  pe care era spânzurat şarpele ca pe o cruce semnifică  puterea a tot-stăpânitoare a lui Dumnezeu.

Până la Hristos care a primit a fi răstignit pe ea, Crucea  era un blestem pe care jertfa Lui l-a făcut binecuvântare. Blestem, pentru că era destinată celei mai înjositoare şi chinuitoare condamnări şi pe care Hristos a transformat-o din instrument de tortură în unealtă a eliberării de spectrul morţii. A-L urma este a te îndrepta spre înveşnicirea de lumină a vieţii, a te „lepăda de omul cel vechi”, al neascultării şi al abandonului în moarte şi a alege să fii, cum spunea Vasile Voiculescu, „contemporan cu veşnicia”. Iubirea fără de asemănare a lui Dumnezeu se  vede şi din aceea că nu face vreo selecţie cupă cine ştie ce criterii. De oriunde, oricând şi oricine este poate urma Calea mântuirii, însă cu condiţia „lepădării” a ceea ce, în ultimă instanţă, nici nu este al tău, ci al lumii în care nu ne regăsim ca într-o virtualitate întunecată. Hristos a mers mai departe, a spus cele ce aveau să i se întâmple: „Fiul Omului trebuie să pătimească multe şi să fie omorât, iar după trei zile să învieze.” Ce iubire poate fi mai cuprinzătoare decât aceea a Stăpânului care se jertfeşte pentru robul Său. Hristos ne învaţă astfel că eliberarea nu e posibilă fără jertfă, că abia suferinţa precede slava. Slava deşartă este moartea sufletului şi întreabă retoric Hristos: „La ce-i foloseşte omului dacă-şi pierde sufletul?”. Sufletul este şi el un dar pe care Domnul l-a făcut omului zorii alcătuirii sale din pământ. Noi nu avem cum  să-L urmăm decât dezbrăcându-ne de sinele propriu, adică de tot ce înseamnă cântecul de sirenă al acestei lumi, de toate răutăţile ce fac, după cuvintele lui Pascal ca „Hristos să fie răstignit până la sfârşitul veacurilor”. Mai presus de toate de îndoiala pe care şarpele a strecurat-o primilor oameni: „Oare a zis Dumnezeu că veţi muri?”

Pentru toate, Hristos şi-a întins braţele pe cruce într-o supremă îmbrăţişare rugându-se pentru iertarea păcatelor celor de atunci şi din toate vremurile. Şi Iuda, dacă s-ar fi pocăit, dacă nu alegea să se spânzure ar fi putut fi iertat şi nu ar mai fi fost „fiu al pierzării”. Pocăinţa este drumul spre descoperirea chipului Ziditorului care veghează la drumul fiecăruia spre patria cerească. Să nu ne asemănăm lui Iuda şi să ne rugăm cu Sf. Tihon din Zadonsc: „curăţeşte-mă de toate păcatele mele cu Sângele Tău cel Sfânt, pe care L-ai vărsat pentru mine, robul Tău păcătos şi întăreşte-mă întru frica şi iubirea de Tine şi mă învredniceşte să urmez cu credinţă şi dragoste sfinţilor Tăi paşi.” Mai este crucea însemnul întregii dăruiri spre binele semenilor în credinţa nestrămutată că, oricât de grea, biruinţa este a binelui, poartă a veşniciei; că oricât de seducător poate fi răul, el sfârşeşte pentru totdeauna în întunericul morţii.

Cu osebire cinstind azi  Sfânta Cruce pe care Hristos s-a răstignit pentru a arăta Calea biruinţei asupra morţii prin Înviere, să ne rugăm cu medicul, poetul isihast şi martirul Vasile Voiculescu:

Chip al infinitului răstignit în noi,

Punem slabele noastre braţe peste-ale Tale;

Pironeşte-mi-le de aripile-ţi triumfale

Să mă înalţi cu Tine din lăuntricul noroi.

Elena Solunca Moise

Foto: Cristina Nichitus Roncea

Sursa: Ziaristi Online

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.