ACADEMIA ROMÂNĂ a împlinit azi, 4 aprilie 2016, 150 de ani de activitate. Fondată în 1866, iniţial sub numele de Societatea Literară Română, apoi de Societatea Academică Română (nume însuşit fraudulos de Mungiu Pipidi) instituţia, definită drept cel mai înalt for de cultură şi ştiinţă românesc, primeşte, în martie 1879, titulatura Academia Română. “După un secol şi jumătate de activitate neîntreruptă, Academia Română îşi reafirmă misiunea de a servi interesele naţiunii române şi îşi propune să fie un corect mediator între tendinţele globalizării, integrării şi mondializării şi păstrarea identităţii culturale naţionale”, ne informează înaltul for ştiinţific şi de cultură azi, printr-un Comunicat. Pentru a reliefa acest deziderat, am socotit instructiv să publicăm un extras dintr-un discurs al academicianului Ioan Aurel Pop, rostit recent în plenul Academiei Române:

“Identitatea etnică poate fi definită cel mai bine drept conştiinţa de sine a unui popor, bazată pe câteva elemente. Identităţile popoarelor occidentale s-au format, probabil, mai devreme decât ale celor răsăritene şi în condiţii diferite. Statele din Occident au adăpostit în Evul Mediu popoare mai omogene, iar dacă nu au avut astfel de popoare şi le-au format prin omogenizare forţată. Când s-au constituit naţiunile moderne, multe state occidentale adăposteau deja astfel de popoare relativ compacte, de aceea acolo s-a născut ideea de stat-naţiune. Identităţile acestor naţiuni au avut până de curând o puternică tentă sau componentă politică.

În Europa Centrală şi Sud-Estică, astfel de state care să adăpostească câte o singură naţiune nu au fost, în general, ci, dimpotrivă, s-au format de timpuriu regate şi imperii cu numeroase etnii în sânul lor, care au devenit naţiuni moderne în aceste condiţii, de lipsă a statului naţional unitar. Identitatea românească s-a format, prin urmare, în absenţa unui stat unitar, care să-i cuprindă pe toţi românii, să le fie scut, mijloc de organizare şi instrument de apărare. De aceea, în cazul românilor, dar şi al altor popoare din zonă, componenta politică a naţiunii este estompată, fiind subsumată celorlalte conţinuturi de bază: limba, originea istorică, religia (confesiunea), cultura, tradiţia etc.

*

În deceniile din urmă – după frângerea zăgazurilor dictaturii comuniste – opiniile despre trecutul românilor, exprimate în mijloacele de difuzare în masă cu multă dezinvoltură, sunt tot mai numeroase şi mai extravagante. Doar trăim, în fine, într-o ţară liberă! Uneori se creează impresia că aceste formulări, greu de înseriat, neagă totul şi acceptă totul, după împrejurări, fără niciun respect pentru cercetarea autentică, făcută cu metodele cunoscute şi consacrate ale meseriei de istoric.

Şi regimul comunist a cunoscut asemenea avataruri, dictate de interese politice, externe şi interne, dar controlate îndeaproape de servicii specializate:

1. A fost mai întâi etapa proletcultistă, din timpul „obsedantului deceniu” (anii ’50 ai secolului trecut), când românii trebuiau să fie slavi sau de origine slavă, înfrăţiţi etern cu „marele frate de la Răsărit”, de unde venea, iremediabil, „lumina”.
2. A urmat apoi destinderea din anii ’60, când se revenise (cu anumite excepţii) la valorile naţionale tradiţionale şi când etnogeneza a fost prezentată în limite raţionale, chiar corecte (prin eforturile elitei academice), românii fiind reaşezaţi în familia popoarelor romanice.
3. Spre finalul perioadei comuniste, au apărut câteva derapaje „traciste” şi „daciste” (în spirit protocronist exagerat) – susţinute de o grupare a elitei de partid – dar acestea nu au pătruns, din fericire, în manuale şi nu au ajuns să predomine în mijloacele de difuzare în masă.

După 1989, nemaifiind nicio limitare ideologică de tipul cenzurii, lucrurile s-au dezlănţuit şi, până la un punct, era firesc să se întâmple aşa. Lumea se săturase de „glorie eternă”, de „geniul Carpaţilor”, de „unitate, permanenţă şi continuitate”, de „victorii neîntrerupte”, de toată istoria festivistă cultivată de propaganda de partid, la radio şi în puţinele ore de program TV. Cum opinia publică era obosită şi dornică de lucruri spectaculoase, şocante, spuse şi scrise în forme fruste şi chiar obraznice, anumiţi creatori tineri (sau relativ tineri) şi-au dat seama, imediat după 1989, că sosise momentul lor astral, că era vorba despre „acum ori niciodată”. Şi astfel, unii intelectuali, dintre aceia fără pregătire de specialitate, au dat drumul unui şuvoi de invective, maculând întreg trecutul românesc şi, odată cu el, poporul român din toate timpurile, prezentat ca fiind incapabil de nimic solid şi valoros de-a lungul vremii, ca masă inertă, cuprinsă de un ancestral spirit gregar, vorbind o limbă bună numai pentru înjurături şi cultivând un poet naţional vetust, „autohtonist, naţionalist şi antisemit”, demn de plasat în debaraua istoriei. Alţii, mai subtili, fiindcă erau specializaţi în studiul trecutului, au recurs la un alt registru, lipsit de invective directe şi de expresii suburbane, dar la fel de neconcordant cu realitatea de demult: ni se dezvăluia faptul că tot studiul trecutului (istoriografia) făcut de români era mitizat, adică era prezentat sub formă de clişee, în manieră glorificatoare şi naţionalistă, era destinat preamăririi faptelor strămoşilor, era un şir infinit de povestioare frumoase; acest lucru se întâmplase de la cronicari încoace (şi se ajunsese în acelaşi fel până la Iorga, Giurescu, Panaitescu şi Brătianu etc.), fiindcă istoricii români au fost cu toţii naţionalişti incurabili, pe de o parte şi fiindcă adevărul istoric nu există oricum, pe de altă parte.

Felul acesta de a scrie despre trecut în manieră neprofesionistă şi denigratoare a prins foarte repede şi din alte motive decât cele relevate mai sus. Un motiv a fost setea autorilor şi, mai ales, a editurilor de bani. Banii se fac din vânzări, iar vânzările devin relevante (chiar copleşitoare) printr-o bună reclamă sau – cum se spune azi – printr-un marketing performant. Prin astfel de metode, cărţi modeste sub aspect istoriografic, alcătuite însă în stil eseistic, scrise cursiv, frumos, convingător, au ajuns să acapareze piaţa, să fie cumpărate din greu, să fie cerute, comentate, citite în tren şi avion etc. Erau adevărate best-seller-uri! Iar autorii respectivi, văzând cât de bine mergea afacerea, au continuat, scriind cărţi pe bandă rulantă, câte trei-patru pe an de individ, pe teme tot mai extravagante şi mai îndepărtate de realitatea trecută. Acest lucru nu avea cum să fie rău sau condamnabil în sine. În fond, gustul publicului (influenţat bine ori rău, prin metode oneste sau oneroase) este suveran şi decide soarta de librărie a unei opere. De blamat era cu totul altceva, anume confundarea acestor produse uşor vandabile cu cărţile de istorie şi cultivarea intenţionată a ideii periculoase şi greşite că „aşa trebuie scrisă istoria”, formulând în limbaj atractiv impresii (cât mai neobişnuite, ingenioase şi chiar trăsnite) despre trecut.

Fireşte, au apărut reacţii ale specialiştilor domeniului faţă de asemenea produse neistorice, unele adevărate elucubraţii „artistice”, care, relativizând complet viaţa trecută a românilor, aruncau un blam nemeritat asupra prezentului, asupra meseriei de istoric şi asupra poporului nostru în general. Dar acestea, fără să beneficieze de concursul unor edituri la modă, al lansării din partea unor „intelectuali subţiri” („boierii minţii”) şi al mijloacelor de difuzare în masă – preocupate de scandaluri politice şi mondene, de cancan-uri, manele şi zvonuri – au rămas în umbră, fiind receptate doar de către specialişti, adică tocmai de aceia care nu aveau nevoie să fie convinşi cum se cercetează trecutul şi cum se scrie istoria. (…)”

Ioan Aurel Pop

Sursa: Ziaristi Online