Vindecarea slugii sutaşului: „Să-ţi fie după cum ai crezut”. Gând de Duminică de Elena Solunca Moise - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Vindecarea slugii sutaşului: „Să-ţi fie după cum ai crezut”. Gând de Duminică de Elena Solunca Moise

Vindecarea-slugii-sutasului-ilustratie-manuscris-bizantin-Bibl-Nat-de-France-MS-Gr-510-anii-879-882-IN-2

Vindecarea slugii sutaşului, ilustraţie manuscris bizantin, Bibl Nat de France MS Gr 510, anii 879-882. Sursa Foto

Între grijile de toate felurile care caută a aşeza depărtare între om de Dumnezeu descifrăm, chiar şi mai rar şi câte una care, paradoxal, îl apropie, ca binecuvântare. Aşa este, cu deosebire,  grija pentru semenul nostru aflat în necazuri, în primejdii sau tot felul de trebuinţe. E o grijă care îl poartă omul mai aproape de Dumnezeu pentru  că vădeşte iubirea pentru semenul nostru, prin excelenţă atribut al lui Celui ce a făcut cerul şi pământul cu toate podoabele lor. Mai este şi porunca, singura, dată de Hristos care îndeamnă să fim „buni, cum Tatăl cel din ceruri Bun este”. A fi bun este semnul desăvârşirii câtă vreme, în altă parte, Hristos îndeamnă la desăvârşire, asemănătoare Părintelui Ceresc, ai cărui fiii suntem prin Hristos. O asemenea grijă sfinţitoare a arătat sutaşul care vine la Hristos să-l roage a-i vindeca „sluga” bolnavă. Cu puţin înainte, Mântuitorul îl  curăţase pe un lepros, care L-a întâmpinat zicându-I:  „Doamne, dacă vrei poţi să mă curăţeşti”. Răspunzând, Hristos a zis „vreau” şi atingând mâna bolnavului, pe dată s-a curăţat. După aceasta, Iisus S-a îndreptat spre Capernaum de unde şi-a început propovăduirea împărăţiei lui Dumnezeu. Este singura dată când Hristos este întâmpinat cu cuvintele: „Dacă vrei”. Cuvintele îngăduie să transpară credinţa tare a leprosului şi legătura pe care o are cu voia Domnului. Gândul poate înfiora, doar că, îndată, ne amintim că Domnul vrea ca „tot omul să se mântuiască şi nimeni să nu piară”.

În vindecarea slugii sutaşului se dezvăluie o adevărată anatomie a credinţei ca  dat fundamental al omului în virtutea căruia poate repera cu certitudine de unde vine sprijinul de care are nevoie. Credinţa este înnăscută în om şi diferenţele apar din  subiectul asupra căruia se îndreptă credinţa noastră. Într-o poezie, cunoscută, Eminescu spunea că nu crede în nimic, mărturisind: „Eu rămân, ce-am fost: romantic.” În registrul vremelniciei noastre, toate cele povestite  par potrivnice vindecării unei slugi; o slugă este ceea ce este, cum din păcate şi este şi azi un „subaltern”. Îndeobşte, sluga nu merită atenţie decât în măsura în care îşi face datoria, ieri ca şi azi. O slugă, astăzi un subordonat, îndeobşte are doar datorii,  trebuie să fie doar „Yes mann!”; stăpânul, „şefu!” are exclusiv privilegii, mai ales acela de a fi ascultat cu supuşenie…zâmbitoare. Aşa fiind, relatarea despre sutaşul care se roagă pentru servul său este o provocare, de natură să ne oprească, o clipă doar, din mersul triumfal al pragmatismului şi individualismului.

Atunci, la intrare în Capernaum, Hristos a fost întâmpinat de un sutaş, un centurion, reprezentant al puterii romane, comandant peste o sută de soldaţi. El nu L-a rugat „pe doctorul sufletelor şi trupurilor noastre”,  pentru fiul sau fiica sa cum au făcut-o tatăl băiatului demonizat sau femeia cananeiacă pentru fiica ei,dintr-o iubire ce stă în firea omului – a părintelui pentru copilul său. Nu, a făcut-o pentru „servul său”. Pentru această slugă,  reprezentantul puterii dominatoare s-a rugat Fiului Omului, unui iudeu, reprezentant al poporului supus. Nu a considerat a fi o umilinţă sau un compromis, calităţi străine de iubirea pentru semen şi dorinţa sinceră, nu făţarnică, de a ajuta pe cel bolnav. Nu a trimis nici măcar un subordonat, cum lesne ar fi putut să o facă. Nu! A venit singur să-l roage spunând  îngrijorat cât de bolnav îi este servul. „Voi veni şi-l voi vindeca” a răspuns Hristos, aşa cum a vindecat pe mulţi şi cum o făcuse chiar atunci cu leprosul,  simpla prezenţă a lui Hristos fiind vindecătoare. Uimitoare este însă smerenia sutaşului, căci smerenie curată este atunci când reprezentant al puterii fiind, rogi  un „supus” pentru una dintre slugi tale  bolnavă. Mai mult, rosteşte cuvintele memorabile: „Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, spune doar cu cuvântul şi servul meu se va tămădui.” Cum se poate fi „nevrednic” stăpânul spre a primi „sub acoperământul său” un om din poporul  aflat sub stăpânire? De semnificaţia acestor cuvinte, profund răvăşitoare,  ne putem da seama mai bine dacă amintim de fiica lui Iair care era pe patul de moarte şi care l-a rugat, nu fără insistenţă, să vină s-o vindece. Atunci s-a dus şi i-a zis: Copilă, ţie îţi zic scoală-te! Copila s-a ridicat iar Mântuitorul a dat-o părinţilor. Să fi avut ştiinţă de asta sutaşul? Nu se ştie şi nici nu este important a o şti câtă vreme era încredinţat de puterea vindecătoare a lui Hristos? Întâlnim aici credinţa în deplinătatea ei ca „vedere a celor nevăzute”, dincolo de realitatea imediată, supusă simţurilor, într-o altă realitate – aceea a sacrului. Mai mult, centurionul a şi explicat de ce şi, din cuvintele lui înţelegem că era foarte conştient de puterea lui Hristos şi de valoarea tămăduitoare a cuvântului Său. Anume, zice: „Că şi eu sunt om sub stăpânirea altora şi am sub mine ostaşi şi spun: Du-te” şi se duce; şi altuia: Vino” şi vine; şi robului meu: fă asta şi face.” Îi recunoaşte deci lui Hristos calitatea de Domn şi Stăpân al firii câtă vreme prin cuvânt poate să o îndrepte un bolnav pe calea firească a sănătăţii, a echilibrului dătător de bucuria de a trăi aducând slavă Domnului. El, sutaşul roman şi nu vreun fariseu, orbit de propria-i mărire de mucava, recunoaşte în Hristos „Cuvântul” cel dintru început prin care toate s-au făcut.  Firea întreagă este  supusă voii lui Hristos, ascultă de Cel care adus-o din nefiinţă la fiinţă. Semnificativ este şi faptul că nu se spune de ce boală anume suferea  sluga, ci doar că e „greu bolnavă”, de unde am putea deduce că poate fi  vorba de orice maladie.

Evanghelistul Matei scrie că Hristos s-a „minunat” de credinţa sutaşului: „Adevărat zic vouă, nici în Israel nu am văzut atâta credinţă”. Lui i-a zis: „Du-te, fie ţie după cum ai crezut” şi sluga s-a vindecat în clipa aceea. Credinţa sutaşului era îndeaproape urmată de iubire şi îi dădea un plus de tărie, ceea ce a făcut să treacă peste toate diferenţele într-o reaşezare a priorităţilor   după criteriul iubirii aproapelui.  Credinţa lui a mişcat voia lui Dumnezeu, a făcut-o să se îndrepte şi să îndrepte pe cel bolnav. A fost o rugăciune de felul celeia despre care David zicea: Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta”. E rugăciunea plămădită de o inimă curată şi de o minte limpede pentru că, se ştie prea bine, că ruga, nefiind aşa, lesne se transformă în păcat cum tot de la David aflăm. Şi să mai luăm aminte la cuvintele Mântuitorului: „Adevărat grăiesc, nici în Israel nu am aflat atâta credinţă”. A spus-o anume pentru că iudeii, în suficienţa lor, se considerau singurii moştenitori ai făgăduinţei pe care Dumnezeu a făcut-o lui Avraam. Urmează un avertisment: „Şi vă spun vouă că mulţi de la răsărit şi de la  apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isac şi cu Iacob în împărăţia cerurilor, iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel din afară; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.” Mutatis mutandis, o spune şi celor de astăzi care cred că rostind cu buzele  „Doamne, Doamne”, fără rugăciune, post şi fapte de milostenie împărăţia cerurilor îşi deschide larg uşile să-i primească.  Vedem cum credinţa sutaşului era, după spusa Sf. Ap. Pavel, lucrătoare prin iubire; de această dată, iubirea pentru „unul dintre cei mici” pe care Hristos îi numeşte „fraţi ai săi”. Altfel, ştim că de-am avea doar credinţă, chiar capabilă să mute munţii din loc, „nimic nu suntem”. Sutaşul fiinţează lucrându-şi asemănarea după chipul lui Dumnezeu, sămânţă a luminii veşnice din sufletul său, căci fiinţarea este lucrare a iubirii purtătoare de grijă a lui Ziditorului.

Etosul creştin aduce un nou fel de a înţelege egalitatea între oameni în sensul posibilităţii de a sfinţi numele lui Dumnezeu asemenea îngerilor. Sfinţenia, distanţare,deosebire faţă de ceilalţi, nu este, nici pe departe un atribut al unei etnii sau a unui grup; ea este lucrare supusă   voii lui Dumnezeu, de la care ne vine „toată darea cea bună şi tot darul cel desăvârşit” şi prin care, în lume fiind nu suntem „din lume”.  Simpla apartenenţa de neam, comunitate,  sau grup nu are relevanţă dacă nu e urmată de fapte pe măsura neamului care şi-a dobândit acel bun nume. Întunericul „cel din afară” în care merg cei ce nu ascultă lucrător voia divină este singurătatea, totala izolare de Dumnezeu şi om, este infernul,   o viaţă ce mai bine ar fi de n-ar fi. Câtă deosebire de concepţia unui gânditor existenţialist pentru care „infernul este celălalt”. Cuvântul rostit din voia cea bună a lui Hristos a vindecat sluga bolnavă şi a sfinţit sutaşul care s-a rugat cu credinţă tare. Nouă, truditori gârboviţi sub vremi înceţoşate ne rămâne a ne ruga sârguitor, mai întâi, pentru „sluga” noastră, pentru sufletul care suferă de boala grea a păcatelor: Doamne, învredniceşte-ne să te vedem cu credinţă, să te cinstim cu iubire ca dincolo să Te vedem faţă către faţă. Aşa doar ruga pentru semenii noştri va fi ascultată şi împlinită spre împreuna creştere în iubire, credinţă şi speranţă.

Sfinţirea întru Adevărul Domnului şi Dumnezeului nostru

Astăzi ne amintim în mod special de Sfinţii Părinţi de la cel de al IV-lea Sinod Ecumenic din 22 octombrie 451 în care a fost consacrată unitatea celor două firi – divină şi umană – în persoana lui Hristos. Mai întâi ca „Unul Născut care din Tatăl s-a născut înainte de toţi vecii”, care pentru noi şi eliberarea noastră de sub imperiul morţii, „s-a coborât din cer, S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi S-a făcut Om”. Deci Hristos este cum mărturisim „Dumnezeu adevărat şi Om Adevărat”, adică „de o fiinţă”, Care în cer nu are Mamă şi pe pământ nu are Tată. Cu limpezime vedem acestea în Cuvântarea de despărţire şi rugăciunea pe care Hristos o face pentru sine, pentru apostoli şi pentru toţi cei care îl vor urma. Cinstind pe Sfinţii Părinţi de la cel de al patrulea Sinod ecumenic ne întărim credinţa în viaţa veşnică, definită de Însuşi Hristos: „Să Te cunoască pe Tine singurul Dumnezeu adevărat şi pe Iisus Hristos pe care l-ai trimis”.  Ca Învăţător, Hristos Însuşi ne spune cum se cade a ne ruga întru unitate, ca temei al lucrării desăvârşirii, pentru că  nu există desăvârşire fără  unitate, recuperare armonioasă a diferenţelor. O făcea înaintea despărţirii, a Răstignirii Sale şi a rugăciunii care străbate veacurile: Părinte iartă-le lor că nu ştiu ce fac.

Întorcându-se acasă, după ce risipise toată averea tatălui pe lucruri de ruşine, Fiul cel rătăcitor a spus tatălui: „Părinte, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu sunt vrednic să mă mai numesc fiul tău”. Iată însă că Hristos arată cum se roagă Fiul cel ascultător, care a ascultat lucrător voia Domnului: „Părinte, a venit ceasul. Preamăreşte pe Fiul Tău, ca şi El să Te preamărească pe Tine…cu slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea”. Cu adevărat, Hristos, Fiul Ascultător, L-a preamărit pe Tatăl şi nu numai în vorbe, ci în lucrarea voii Lui, adică a dăruit  viaţă veşnică celor pe care Domnul i-a dat în grijă, pentru că „ai Lui erau”. S-a supus Tatălui ca un Fiu Ascultător, fără să pună întrebări, a purtat grijă pentru cei pe care  Domnul i-a dat şi nu a „pierit niciunul în afară de fiul pierzării” şi asta pentru „ca să se împlinească Scriptura”.  Iubirea ascultătoare faţă de Tatăl se preschimbă în iubire rugătoare pentru apostoli, ucenici şi pentru toţi creştinii: „Ca ei să fie una, aşa cum suntem noi” – Părinte, Fiu şi Duh Sfânt, „treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită”.  Nu ne voia străini de lume ci lucrători ai vieţii nesfârşite şi pentru asta cerea „ca să-i păzească de cel rău”. În Tatăl nostru cerem să fim izbăviţi, eliberaţi de cel rău; ne rugăm Lui, conştienţi că nu stă în puterea noastră a ne elibera de acest vrăjmaş a cărui putere ne depăşeşte. Din neputinţa noastră de naşte ruga:„şi ne izbăveşte de cel viclean”; o facem recunoscând în faţa semenilor, cerului şi a pământului că „A Ta este puterea, mărirea şi slava” şi nu pentru un timp, ci pentru vecii vecilor.  Sfinţenia este un mod de a fi în lume de care ne putem despărţi prin cunoaşterea şi urmarea Adevărului lui Dumnezeu, căci „Cuvântul Tău este adevăr”. Cuvântul cel generator de existenţă este Hristos iar unitatea care o atestă spre desăvârşire este triada virtuţilor credinţă, iubire şi speranţă.

Sublimul acestei rugăciuni a Iubirii Însăşi îşi dezvăluie întreaga serenitate în cuvintele: „Părinte, vreau ca acolo unde sunt Eu să fie împreună cu Mine şi cei pe care Mi I-ai dat, ca să-Mi vadă slava pe care Tu Mi-ai dat-o; pentru că Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii. Părinte Drepte, lumea nu Te-a cunoscut, dar Eu Te-am cunoscut şi aceştia au cunoscut că Tu M-ai trimis” Nouă Hristos ne-a făcut cunoscut numele Domnului în faţa căruia „tot genunchiul se pleacă”. E cunoaşterea contemplativă căutându-şi împlinirea în lucrarea iubirii, anume ca „Iubirea cu care Tu M-ai să fie întru ei şi Eu întru ei” Rostită cu puţin înaintea Răstignirii Sale, Rugăciunea cuprinde într-o coerenţă desăvârşită şi trimiterea apostolilor la propovăduire ca toţi oamenii să poată deveni vrednici de Împărăţia lui Dumnezeu întru bucurie sfântă. Sf. Chiril al Alexandriei scrie că creştinii pot fi părtaşi slavei lui Hristos mai întâi în unirea cu El ca Fiu al Omului, adică trupeşte Sfânta Euharistie, mulţumire smerită pentru toate şi dăruire în Sfânta Împărtăşanie, Euharistie, Mulţumire, pentru că re-cunoştinţa este calea de aur spre unirea sfântă cu Dumnezeu. Ne unim cu Hristos Dumnezeu prin lucrarea Sf. Duh din toate celelalte taine. O facem apoi  în Biserică pe care Părintele Stăniloae o consideră „laborator în care Duhul lui Hristos ne face sfinţi, sau chipuri tot mai depline ale lui Hristos”. Sfinţenia este în totalitate un atribut al lui Dumnezeu iar omul se poate doar împărtăşi prin participare. Este un dar pe care creştinul îl primeşte asumându-şi o misiune şi o datorie faţă de Dumnezeu, de semeni şi faţă de sine. Aşa fiind, sfinţenia este dinamică şi despărţire de trecut fiind, face ca omul să nu-i mai aparţină, cum nu aparţine nici prezentului, sau, dacă îngăduiţi, a prezentului continuu în care îşi face trepte pe care le depăşeşte mistuit de dorul desăvârşirii. În nesfârşita-i iubire jertfelnică, Hristos   vrea să-I fim întru laolaltă spre a-I vedea slava cu bucurie sfântă şi a fi părtaşi Iubirii Sale din care se revarsă peste noi ca binecuvântare de care să ne învrednicim răspunzând chemării: Cel ce vrea să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze mie”. Vremurile sunt tulburi, timpul şi-a ieşit din matcă a răzvrătire, neînţelegerile rod viclean intenţiile noastre cele bune, semnele nu sunt încurajatoare. Este tocmai timpul potrivit să ne întărim mărturisind: Cu noi este Dumnezeu. Înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi, căci cu noi este Dumnezeu. Domnul este cu noi din clipa de taină în care Preasfânta Fecioară Maria a răspuns îngerului Gavriil spre povăţuire: Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău. Apoi, Maica noastră, întruchipare a Bisericii,  niciodată îndeajuns de iubită cum s-ar cuveni, povăţuieşte: Tot ce vă spune El, faceţi. Măicuţă Sfântă şi Preacurată Fecioară, Născătoare a Cuvântului prin care toate s-au făcut, îngenunchem în faţa icoanei Tale rugându-te: ajută-ne să dobândim gând de pocăinţă şi vreme de întoarcere; o întoarcere la frumuseţea cea dintâi şi pururi fiitoare a Luminii spre a-i deveni fiii ascultători. Să urmăm cuvintelor de povaţă ale lui Hristos: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri.” Să spunem cu dragii noştri cei din veacuri: Aşa să ne ajute Dumnezeu Bunuţul.

Elena Solunca Moise

Sursa: Ziaristi Online

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.