Tradiţia cheamă azi, a doua zi după Adormirea Maicii Domnului, să aducem prinos de cinstire Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu şi fiilor săi Constantin,Ştefan,Radu şi Matei împreună cu sfetnicul Ianache. Rostirea cuvintelor  sângerează ca mărturisirea lor mucenicească pentru Hristos în acea zi de 15 august 1714, de Adormire a Maicii Domnului. Poate şi ei au văzut, cum odinioară arhidiaconul Ştefan, cerurile deschizându-se şi pe Hristos stând pe tronul slavei Sale. Spre o mai cuprinzătoare şi nepartizană înţelegere a celor petrecute atunci, aducem mărturiile unor personalităţi ale timpului. Astfel, ambasadorul francez la Constantinopol  din acel timp şi martor ocular al celor petrecute scrie că sultanul, după ce merse la unul dintre seraiurile sale, s-a dus să vadă „decapitarea a patru fii şi o rudă a voievodului Valahiei, în faţa acestui nefericit principe, care la urmă suferi de acelaşi supliciu. Li s-a propus la toţi iertarea dacă ar fi acceptat să se lepede de creştinism şi să îmbrăţişeze religia mahomedană. Toţi au refuzat cu tărie, afară de cel mai tânăr dintre feciori, care văzând capetele fraţilor lui cum se rostogoleau pe pământ, zise că vrea să se facă turc. Cei din preajmă s-au dus şi au spus sultanului, care a poruncit să i se taie capul pentru că, motiva el,  „frica morţii singură este cea care a motivat schimbarea credinţei.” Scena a fost atât de cumplită încât până şi unii dintre turci au socotit-o barbară şi îngrozitoare îndeosebi pentru că fii lui nu aveau amestec în cele făcute de Voievod. Spre „învăţătura” a poporului, capetele lor au fost puse  la poarta Seraiului.

De ce era învinuit? Mai întâi că a ajutat pe ruşi, că a scos bani din ţară pentru a-i trimite la Viena şi în Transilvania, că s-a purtat „tirăneşte” cu reprezentanţii sultanului cărora le-a luat bani. Ca urmare, tot avutul i-a fost scos la mezat. Şi, ca o încununare, soţia şi fiicele au fost întemniţate. Moartea lor martirică a fost consemnată şi de alţi contemporani, toţi reliefând că motivul cumplitei ucideri şi barbaria a celor care, orbi de furie, au crezut în deşert  că ucigând credinciosul,  ucid credinţa.

Pe bună dreptate şi, respectând proporţiile, Constantin Brâncoveanu a fost considerat, în viaţă, un apostol  şi în Cuvântul Panegiric alcătuit de Ştefan Brâncoveanu, se arată că pe drumul sfinţirii, Voievodul Constantin Brâncoveanu a avut, mai întâi, de înfruntat două mari piedici. În esenţă este vorba de „împărăţia” pământească care  duce omul pe neobservate spre lunecare prea lumească, pricină fiind bogăţia şi puterea. Amândouă hrănesc nesăţios mândria, mama tuturor păcatelor. Constantin Voievod a înfruntat-o  măiestrit smerindu-se pe sine, cât şi cum i-au înlesnit vremurile: „N-a căutat prin legiuiri întâietatea întru stăpânire, ci să supună legiuitorul legilor”. Să recunoaştem că în istoria noastră nu putem afla un precursor de o asemenea valoare. Bogăţia este o piedică la fel de mare şi de greu de depăşit căci spune Hristos: „Cu greu va intra bogatul în Împărăţia cerurilor.” A preferat să dea urmare îndemnului „Adunaţi-vă comori în ceruri” şi a făcut-o cu asupra de măsură sporindu-şi talanţii pe care Domnul i-a dat. Pentru cei care, tăgăduitori din fire, află aici pricină de tăgadă,  e folositor să subliniem că Domnul cheamă la înmulţirea talanţilor primiţi, nu a altora pe care dorirea, adesea păgubitoare, a omului le impune ca imperativ pentru alţii. Domnia lui atât de îndelungată, politica chibzuită în interior şi înţeleaptă în relaţiile externe, încununată de împlinirile culturale şi spirituale,  l-au impus în istorie printr-un stil inconfundabil  ce-i poartă numele şi au făcut şi-şi pune pecetea pe identitatea noastră de neam. Dacă adăugăm că în vremea domniei lui nu s-a purtat nici un război, l-am putea numi „făcător de pace”, adică bucurându-se de una dintre Fericirile despre care Hristos a vorbit în Predica de pe Munte. Aici se vădeşte o trăsătură a identităţii noastre, deschisă comunicării în toate direcţiile pentru a-şi face din măsură,  dreapta cumpănire un duhovnic de neînlocuit în tot ceea ce face spre zidire. Credem că e îndreptăţit să vorbim şi de o altă fericire: „Fericiţi veţi fi când vă vor prigoni şi vor spune tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind pentru Mine. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi că plata voastră multă este în ceruri.” Răzvan Theodorescu consideră că, foarte probabil, la judecata de pe urmă a istoriei omeneşti, Constantin Brâncoveanu ar putea fi rânduit printre marii şi nu întotdeauna ştiuţi ei înţelepţi. E înţelepciunea ca mod de a fi având ca învăţător „măsura”, anume aceea aflată în om ca o emblemă a nobleţei sale, exprimată în armonia ca unitate în diversitatea lumii ce ţine pas cu vremea spre a o trece dincolo de ea, căci există mereu la noi o „lume de dincolo”. Unitatea, adevărata unitate este dată de credinţa vindecătoare şi mântuitoare în Dumnezeu-Iubire în a cărui  frumuseţe se dezvăluie întru tainică învăluire  splendoarea adevărului.

Constantin Brâncoveanu a văzut lumina zilei la Brâncoveni, localitate din părţile Romanaţilor, având între strămoşi, după tată, pe Matei Basarab. Mama sa, Stanca era fiică a postelnicului Constantin Cantacuzino. Rămas de timpuriu, orfan de tată, mama a preluat misiunea de a-i asigura o educaţie pe măsură care i-a modelat simfonic personalitatea caracterizată de blândeţe a firii, vioiciune a minţii la care se adăuga o înfăţişare plăcută şi, bineînţeles, o avere considerabilă. Asemenea calităţi l-au recomandat de tânăr pentru funcţii importante pe care le-a împlinit cu vrednicie. Pe acest urcuş social a ajuns până la treapta de mare logofăt şi sfetnic, întâi pe vremea lui Duca Vodă şi apoi aceea a lui Şerban Vodă Cantacuzino. Se povesteşte că, apreciindu-i destoinicia şi cuminţenia, Şerban Vodă îl aprecia foarte mult investindu-l cu funcţii importante iar pe patul de moarte a lăsat vorbă să-i urmeze la tron şi, întărind vorba cu fapta, i-a încredinţat pecetea domnească. La 29 octombrie 1688, când Şerban Vodă a luat calea veşniciei, dregătorii l-au rugat să primească a fi domnitor. Au avut de insistat mult boierii pe lângă Constantin Brâncoveanu să primească cea mai înaltă dregătorie pentru că el  refuza constant socotind că-i este suficient a fi domn în casa sa. În cele din urmă a cedat când a fost asigurat că este vrerea poporului pentru a fi apărat de duşmani, ca apărată şi-i credinţa strămoşească şi să-i aducă  pace şi linişte. Începutul domniei sale, care avea să ţină un pătrar de veac, a fost un semn proniator: primul lucru pe care a găsit folositor a o face a fost continuarea tipăririi Bibliei din 1688, prima ediţie completă, scrisă într-o frumoasă limbă română în care şi azi gustăm din acel „fagure de miere”, acel „grai al vechilor cazanii”. E chiar înviorător s-o citim şi azi, când limba noastră pare a se usca sub zodia atâtor intervenţii „novatoare”, menite parcă anume să ne despartă de trecut pentru a ne proiecta sub  tăvălugul „corect politic, al globalizării secularizante.  Pecete a înţelepciunii sale este faptul că anii domniei sale au fost ani de pace, greu de asigurat dacă ne gândim la vecinătatea deloc prietenoasă  a celor trei imperii.  Sprijin şi călăuză de netăgăduit i-au fost credinţa străbună exprimată prin râvna de a construi noi locaşuri sfinte, ctitorii de rugăciune neîntreruptă, încât nu e o exagerare afirmaţia după care întreaga Ţară Românească este presărată cu biserici, mănăstiri, paraclise, bolniţe sau trapeze construite, reparate sau restaurate în timpul domniei sale.

Un dicton din vechime  că atunci când vorbesc armele, tac muzele şi când armele tac, locul lor e luat de muze. Pe vremea lui Constantin Vodă au tăcut armele şi liniştea s-a făcut binecuvântată ctitorie culturală şi spirituală care a iniţiat şi impus un stil ce-i poartă numele devenit renume. Între 1688-1714 s-a statornicit un stil propriu, „brâncovenesc”, cu măiestrite  şi variate forme de manifestare în dreaptă cumpănire cu o anume diplomaţie reuşind să menţină pacea în cetate, tocmai acolo unde se zice-se  că Eris, zeiţa discordiei, se arată deosebit de generoasă cu darurile sale. În toate s-a sprijinit ca de un sceptru pe  credinţa strămoşească, creştin ortodoxă, aceea „care zugrăveşte icoanele-n biserici” la care, închinându-se străbunii au dat vieţii veşnicie.

Cum pacea e un timp al zidirii, în al doilea an al domniei, Constantin Brâncoveanu a ales să pună temelie Mănăstirii Hurez, mărturie emblematică a ortodoxiei româneşti, a identităţii noastre de popor „român prin naştere şi creştin prin vocaţie”, cum spunea Părintele Stăniloae. Construcţia ei durat cam şapte ani şi au făcut-o oameni dăruiţi şi sârguitori în fruntea cărora se afla meşterul Manea. Gândul i-a fost ca această ctitorie să fie leagăn al veşniciei pentru el şi întreg neamul. Nu a fost să fie aşa şi doar fiica sa, Ancuţa, a fost înmormântată aici.   Cu o aceiaşi evlavie râvnitoare a construit Biserica Sf. Gheorghe Nou din Bucureşti. Aceiaşi dragoste pentru Dumnezeu şi oameni se regăseşte, într-un alt fel, şi ajutoarele substanţiale cu care a venit în sprijinul  unor mănăstiri din Bulgaria, Serbia, Grecia, Albania, din Grecia şi până în muntele Sinai şi în Ierusalim. In tot ceea ce a făcut i-a fost statornic alături soţia sa, Maria Doamne împreună ducând la buna sporire a credinţei ortodoxe. Alături i-a fost şi viitorul Mitropolit al Ţării Româneşti, Antim Ivireanul împreună-lucrarea lor rodind bogat cărţi de slujbă şi învăţătură care erau dăruite şi românilor de dincolo de hotarele ţării, într-un act de consolidare a unităţii spirituale ce avea să fie împlinită peste veacuri.  După faimoasa Biblie din 1688, au urmat  Psaltirea, Sfânta Evanghelie, Moliftelnicul,Octoihul, Liturghierul; Ceaslovul şi Apostolul. S-au adăugat cărţile tipărite în greacă, arabă şi iviră ceea ce a făcut să fie considerat un apărător al întregii creştinătăţi.

O aceiaşi evlavie în tot ce făceau a avut şi soţia sa, Maria Doamna, şi alte rude la fel de însufleţite în înălţarea a numeroase biserici pe care le-au împodobit cu veritabile lucrări de artă religioasă. Toate sunt acum cuprinse ca într-o acoladă în „stilul brâncovenesc” , despre care Răzvan Theodorescu spune că este  „al spectacolului, acordând esteticul politicului, fapt ce-l situează sub zodia barocului, „a barocului atectonic”. Asta fără să renege în nici un fel tradiţia, ea însăşi înfiripată şi dezvoltată la răscrucea dintre Orient şi Occident. Aici, totul  prinde a doini cum spunea Blaga „nicio tristeţe nu este atât de mare încât să nu se prefacă în cântec”. A fost un om al vremii sale deschise spre tot ce, „omenesc” fiind,  se regăseşte în cotidian şi mai departe de el, în istorie şi aspiraţie. A fost un veritabil „prinţ al culturii” şi prin tot ce a făcut şi-a dobândit, cum tot Răzvan Theodorescu o spune, „faima de urmaş al împăraţilor de odinioară.”

O recapitulare cât de sumară a „biruinţelor” culturii dintr-un timp care, trecut fiind,  face prezentă părtăşia la el, dă fior de nostalgie cuvintelor lui Isus Sirah: „După cum este cârmuitorul cetăţii, aşa sunt toţi cei ce locuiesc în ea.”

Elena Solunca Moise

Sf. Mănăstire Surpatele

Sursa: Ziaristi Online