„Doamne, scapă-mă!” Gând de Duminică de Elena Solunca Moise - Ziaristi OnlineZiaristi Online

„Doamne, scapă-mă!” Gând de Duminică de Elena Solunca Moise

Mantuitorul nostru Iisus Hristos mergand pe apeDupă ce a aflat că Irod, la cererea Salomeei, a tăiat capul Sf. Ioan Botezătorul, Hristos a plecat căutând un loc singuratic să se roage.  Mulţime mare îl urma şi, văzând-o, Hristos a fost cuprins de milă şi a vindecat bolnavii şi slăbănogii cărora  le-a redat firescul vieţii într-un act de neţărmurită iubire. Apoi, seară făcându-se, nu i-a lăsat să meargă în cetate ca să caute de-ale gurii, ci, cum ştim, a înmulţit pâinile săturându-i pe toţi până la prisos.  Mai întâi însă, privind la cer, a binecuvântat, s-a adresat Tatălui ceresc a recunoştinţă pentru toate; a rostit cuvânt bun care s-a făcut degrab lucrător, căci, frângând pâinile le-a dat ucenicilor iar aceştia oamenilor.  Binecuvântarea este începutul de neclintit al tot ce face omul ca lucrare ce urmăreşte voia lui Dumnezeu, acum împlinită în înmulţirea pâinilor, prefigurând taina Euharistiei. Se binecuvântează totul, prinosul însă, nu prisosul, căci Hristos nu a mâncat din pâinea pe care a înmulţit-o, ci a dăruit cum avea să-şi dăruiască şi Viaţa spre vierea întru veşnicie a omului. Oare poate fi o mai mare iubire? A dărui fără a aştepta nimic în schimb, este a ne apropia, prin asemănare, de Dumnezeu, împărtăşindu-ne din iubirea Lui prisositoare, ca primind-o, la rându-ne să o dăruim. Iubirea este unire între oameni şi unitate cu Dumnezeu desăvârşitoare, deschizătoare a împărăţiei cerurilor.

Toate fiind plinite, a „silit” pe ucenici să urce în corabie, iar El a mai întârziat, „dând drumul” mulţimilor. A insistat El, nu a pus nici un apostol să o facă,  libertatea fiind, prin excelenţă, un dar dumnezeiesc. Era încă o minune, care se adaugă celorlalte pe care nimeni până la El şi nici de la El nu le-a mai făcut, prin toate arătând că o face ca Fiu al lui Dumnezeu anume întrupat ca Fiu al Omului. S-a urcat în munte să se roage, într-o împreună vorbire  cu Tatăl Său, a cărui Voie o urmează neabătut, semn al unei unităţi a cărei temeinicie este şi ea desăvârşită, împreună lucrând şi îndemnând ca şi noi să facem aidoma.

Ucenicii erau deja în corabie când s-a pornit dintr-odată o furtună; s-a abătut fără de veste, după cum în viaţă, pe nepregătite ne vin supărări şi lipsuri. Peste tot omul se abat nevoi şi necazuri  de nu ştii de pe unde de-i scot la iveală fragilitatea existenţială Pascal o asemăna cu a unei trestii gânditoare. Să fi fost pe la a patra strajă din noapte, adică între orele trei şi şase după miezul nopţii, când Hristos se îndrepta spre ei, mergând pe ape. Văzându-L, apostolii s-a înspăimântat crezând că văd o nălucă, pentru că nu este în firea omului să meargă pe ape. Ca şi altădată, Hristos i-a îmbărbătat: „Îndrăzniţi, Eu sunt, nu vă temeţi!” Sunt cuvinte spuse spre încurajarea noastră a tuturor şi a fiecăruia dintre noi aflat în clipe de încercare, când, asemenea lui Petru simţim cum suntem furaţi de adâncuri duşmănoase. Oricât de mare ar fi viforul nevoilor şi necazurilor să nu uităm că Hristos  vine în ajutor şi unde este El, teama dispare iar locul ei este luat de îndrăzneala de a urma pe Cel ce a biruit lumea şi speranţa ca aşa va fi. Căci aşa este: Dacă Dumnezeu este cu noi, cine poate să ne fie împotrivă?

Petru, cel repede ascultător, s-a tulburat, parcă având nevoie de un plus de încurajare şi s-a rugat: „Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă.” Ştia că împreună cu Hristos, minunea era posibilă, dar se îndoia de prezenţa reală a Mântuitorului şi avea nevoie de o dovadă care să-l elibereze de necredinţa  sălăşluită în sufletul său. „Vino” i-a spus a chemare Hristos, iar Petru, dând ascultare cuvântului a mers pe apă; a mers asemenea Lui şi a făcut-o luând îndrăzneală din ascultare. Fiul lui Dumnezeu nu a despărţit apele ca odinioară, ci a făcut ca Petru să meargă pe apă ca pe uscat, să se înalţe   deasupra firii sale de om. A mers Petru pe apă aşa cum Fiul lui Dumnezeu o făcuse cu puţin înainte, căci cu El omul îşi poate depăşi firea, adică se poate îndumnezei. Cu o condiţie: să urmeze chemării lui Hristos care poartă de le teamă ca început al înţelepciunii la iubire ca deplinătate a ei. Să avem în inimă că mai ales  în  clipele  de restrişte, Hristos ne cheamă: „vino!”. El aşteaptă venirea noastră într-o altă formă de exprimare a libertăţii care se oferă pe sine spre eliberare de frică acolo unde aceasta parcă paralizează întreaga făptură. Fragil din fire, omul nu reuşeşte întotdeauna  să dea credinţei finalitatea faptei, şi nici ascultării plinătatea câtă vreme îndoiala îl  macină din interior cum o fac cariile. E perpetua lucrare a vrăjmaşului începută de mult, de la acel „oare?”, când Dumnezeu a spus întâilor oameni  să nu mănânce din pomul cunoaşterii binelui şi răului. Atunci, dând curs  glasului minciunii, omul şi-a schimbat sieşi  destinul, făcându-se fiinţă spre moarte. Îndoiala marchează destinul omului ca fiinţă confruntată mereu cu alegerea prin care îşi afirmă libertatea de a fi o fiinţă spre îndumnezeire sau întru pierzare. În zorii modernităţii, Descartes decreta „dubito, ergo cogito, cogito ergo sum”, celebrul „mă îndoiesc, deci cuget, cuget, deci exist”. „Exist” este un dat, un început mereu reînnoit deschis spre o altă întrebare neformulată ca atare, dar nu mai puţin iniţiatoare de sens: Cum exist?

Câtă vreme a ascultat de Domnul, fără să se îndoiască, Petru a mers nestânjenit pe apă, îndată ce a făcut-o, a început a se scufunda. Îndoielii îi urmează teama care l-a cuprins pe „întâiul chemat ca într-o menghină. Dar nu l-a strivit de tot până acolo  încât să uite se roage ca Unuia de o fiinţă cu Dumnezeu: Doamne, scapă-mă! De această dată, ruga i-a fost directă, aproape disperată, fără cea mai mică umbră de îndoială, rod al lucidităţii din situaţiile  limită, când  conştientizăm  finitudinea şi dependenţa de ceea ce ne depăşeşte, fără a ne amăgi cu cine ştie ce himere. Când din îndoială vedem cum creşte ameninţător teama, realizăm că numai rugăciunea către Dumnezeu ne vindecă şi eliberează. O cerem în fiecare zi: „miluieşte-ne pe noi Doamne, căci nepricepându-ne la nici un răspuns, această rugă aducem Ţie: miluieşte-ne pe noi.” Hristos l-a mustrat şi spre luarea noastră aminte: „Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” Întrebarea e una retorică şi spre învăţătură, pentru că Hristos i-a întins mâna spre salvare. A spus „puţin credinciosule”, nu necredinciosule, fiindcă necredinciosul nu se îndoieşte şi  „văzând, nu vede”, rămânând de bună voie în întuneric. Încrederea în sine a omului, repede luând-o spre trufie, se poticneşte în vreme de încercare, şi mărturisea David: „Înainte de a fi smerit, m-am trufit”. Yanaras spunea că dacă într-un avion sunt numai atei şi dacă se face ca acesta să treacă prin tulburaţii, nu vei mai găsi niciun ateu. Credinţa este şi o taină care construieşte o punte de legătură între om şi Dumnezeu, acea taină care l-a făcut pe Pascal să zică: „Nu m-ai căuta, dacă nu m-ai fi găsit”. În adâncul cel mai adânc al fiinţei noastre chipul Lui e de neşters şi, presimţind acest chip, tâlharul cel drept, tâlhar totuşi a strigat întru păcătoşenia sa: „Pomeneşte-mă Doamne când vei veni întru împărăţia Ta.”

„Doamne scapă-mă” arată poticnirea credinţei,  care singură  nu dă seama despre om în plenitudinea sa, pe care o pregăteşte, fiind vindecătoare şi mântuitoare. Ap. Pavel, scrie că „dacă aş avea credinţa toată să pot muta şi munţii, dar dacă nu am iubire, nimic nu sunt”. Hristos este Iubire iar cuvintele lui au putere: „Nu vă temeţi, Eu sunt.” Da, El este Cale, Adevăr şi Viaţă şi pentru aceea se cade nouă oamenilor a urma povaţa Maicii Sale: „Tot ce vă spune El, faceţi.” L-a dojenit spre învăţătură Hristos pe Petru, dar i-a întins mâna şi l-a salvat din iubirea „care nu cade niciodată”.Apostolul Iacob subliniază: Fiţi dar împlinători ai Cuvântului, şi nu numai ascultători ai lui, amăgindu-vă pe voi înşivă. Că dacă cineva este ascultător al Cuvântului, fără a-i fi şi împlinător, el se seamănă cu omul care se priveşte în oglindă: a privit şi s-a dus şi îndată a uitat cum era, dar cel ce se uită cu luare aminte într-o lege desăvârşită, aceea a libertăţii şi a rămas în ea, fiind el nu numai ascultător, ci un împlinător care face, acela fericit va fi în faptele sale.” Cuvântul lui Hristos este unul plinitor: el întemeiază credinţa pe care iubirea o lucrează dându-i trupul faptelor bune cu care ne asemănăm Părintelui Ceresc de la care este „toată darea cea bună şi tot darul cel desăvârşit, la care nu există primenire sau umbră de schimbare”.

Şi totuşi, mai ales astăzi când ipocrizia e un modus vivendi, a vieţii cotidiene, când  ne lamentăm neputincioşi de criza ce-şi tot amână sfârşitul să ne fie îngăduit a spune că ne este folositor să fim asemenea lui Petru – sinceri în recunoaşterea puţinătăţii  credinţei noastre. Să ne amintim de ruga acelui tată al cărui copil era demonizat: Cred Doamne, ajută necredinţei noastre. Să ne amintim de credinţa femeii cananeene, căreia Hristos i-a spus: „O femeie, mare e credinţa ta. Fie ţie după cum voieşti.” Sau de credinţa sutaşului care se ruga pentru servul său bolnav şi despre care însuşi Hristos mărturisea că atâta credinţă nu a văzut nici în Israel. Să întoarcem spatele fariseilor mereu mai mulţi şi care se fac lucrători sârguincioşi ai secularizării pe care o anatemizează pe faţă, dar o promovează prin tot ce fac. Să ne rugăm ca Domnul să ne scape „de oamenii răi, de draci, de patimi şi de tot lucrul necuvios” ca să căutăm însetaţi a ne apropria „duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei”. Apoi, să punem ascultării cununa plinirii şi vom cunoaşte bucuria sfântă ce l-a făcut pe David să mărturisească: „Îndurat şi milostiv este Domnul, îndelung răbdător şi mult milostiv…Aproape este Domnul de toţi cei întru adevăr Îl cheamă.”

Elena Solunca Moise

Sursa: Ziaristi Online

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.