Îngerul pustiei: ”Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor!” Omagiu Sfântului Ioan Botezătorul de Elena Solunca Moise - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Îngerul pustiei: ”Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor!” Omagiu Sfântului Ioan Botezătorul de Elena Solunca Moise

Sf Ioan Botezatorul cu aripiLa praznicul Tăierii capului Sf. Ioan Botezătorul

Îngerul pustiei

Pe Sf. Ioan Înaintemergătorul Domnului, al cărui glas îl auzim parcă  şi în pustiul lumii de astăzi: ”pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor” tradiţia îl numeşte „înger al pustiei”. Mult adevăr este aici căci pustia, locul demonilor, şi-a schimbat sensul şi a devenit un loc în care s-au nevoit mulţi care, lepădându-se de sine, şi-au luat crucea şi au urmat lui Hristos.  Însuşi Mântuitorul şi-a început propovăduirea cu aceleaşi cuvinte, dovadă de necontestat că fără pocăinţă nu avem cum intra în împărăţia cerurilor; ea rămâne închisă ca un refuz ce nu are nicio replică. Evanghelistul Marcu precizează că „După ce Ioan a fost prins, Iisus a venit în Galileea, propovăduind Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu şi zicând: S-a împlinit vremea şi s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu. Pocăiţi-vă.” Fără pocăinţă nu este cu putinţă omului să ajungă în împărăţia lui Dumnezeu, nu are cum să treacă dincolo de condiţia neascultării primordiale care i-a pricinuit căderea. Nu o poate face decât prin negarea ei cum cerem într-o rugăciune: Doamne, dă-mi vreme de pocăinţă şi gând de întoarcere. Glasul lui era al celui ce striga în pustie căci, deşi mulţi, desigur, auzeau şi-l respectau nu-i dădeau ascultare.

În închisoare fiind, Ioan a auzit despre minunile făcute de Hristos şi a trimis pe doi ucenici să întrebe dacă El este Hristosul sau să aştepte pe altcineva. Desigur, Ioan nu avea cum să se îndoiască, doar el fiind cel care L-a proorocit  şi primul care l-a mărturisit pe Hristos, când văzându-L a spus: „Iată mielul lui Dumnezeu, Cel care a venit să ridice păcatul lumii.”  A făcut-o pentru ucenici şi pentru cei urmăriţi de îndoială ca de o umbră şi aşa înţelegem răspunsul lui Hristos, unul al faptelor: „Mergeţi şi spuneţi lui Ioan cele ce aţi văzut şi aţi auzit: Orbii văd, şchiopii umblă, leproşii se curăţesc, săracilor li se binevesteşte.”

Icoana-Sfantului-Ioan-Botezatorul-de-la-Schitul-Prodromu-Sf-Munte-Athos

Ioan era în închisoare pentru că, propovăduind pocăinţa a stârnit ura de moarte a Irodiadei, poreclită de popor „romanca”, soţia lui Irod Antipa căruia Înaintemergătorul i-a spus direct: „Nu-ţi este îngăduit să ai ca soţie pe femeia fratelui tău”. Irodiada era, într-adevăr căsătorită cu Irod Filip cu care avea o fiică, pe Salomeea. Învârtoşarea inimii ei în rău  era atât de mare încât  dorea moartea Sf. Ioan , dar nu îndrăznea a-şi duce gândul până la capăt pentru că Irod îl aprecia pe Ioan ca pe un „trimis al lui Dumnezeu”, „drept şi sfânt” şi, îndeosebi pentru că era cinstit de popor  ca  un adevărat trimis al lui Dumnezeu”. Ura Irodiadei era cumplită şi a născut viclenie drept care, pentru a-şi împlini scopul, a recurs la un strategie pe măsura josniciei. A reuşit ca Ioan să fie trimis la închisoare, în fortăreaţa Macheronte şi să nu-i  mai audă vorbele mustrătoare. Se pare că era încă prea puţin pentru ura ei şi pentru apriga-i dorinţă de răzbunare, aşa că se străduia să afle  un prilej pentru a-l  duce la tăcerea morţii pe cel care-i striga păcatul. Şi prilejul s-a ivit  de ziua aniversară a lui Irod, când acesta a dat, ca de obicei, o serbare fastuoasă, după moda romană, la care a invitat pe toţi mai marii zilei. Căci aşa e, cum spunea Psalmistul: „ se laudă păcătosul cu poftele lui şi cel ce face strâmbătate, pe sine se binecuvântează”. După moda romană, astfel de petreceri se terminau cu dansuri pe care iudeii le socoteau păgâne şi le interziceau la sărbătorile lor. Invitată să danseze a fost, spre surprinderea multora, Salomeea care îi plăcu în chip neobrăzat lui Irod şi, îmbătat de  viciu i-a cerut să danseze promiţându-i „orice îşi doreşte”, chiar o jumătate din regatul său. Mama s-a grăbit să o sfătuiască şi să ceară ca recompensă capul Sf. Ioan Botezătorul pe o tipsie. Se spune că Irod s-a  simţit stânjenit, dar cum ţinea să-şi respecte cuvântul dat a trimis imediat un soldat în închisoare. Soldatul a îndeplinit ordinul şi s-a întors având pe mâini o tipsie pe care era capul încă sângerând  al Botezătorului. S-a făcut  o tăcere deplină în care era mai mult decât evident oprobiul celor prezenţi faţă de un astfel de act criminal.  Salomeea s-a grăbit să-i dăruiască „trofeul” mult râvnit Irodiadei părând a spune, după cum consemnează tradiţia: „Mănâncă mamă trupul celui care a trăit ca unul fără trup şi bea sângele lui. Această gură care nu înceta cu reproşurile o să tacă de acum înainte pentru totdeauna.” Irodiada îşi savura victoria. E o imagine care şi azi cutremură –  ziua aniversară a conducătorului nelegiuit este sărbătorită cu moartea unui om drept şi nevinovat. Irodiada şi cei asemenea ei îşi aflaseră astfel liniştea,  nu şi împăcarea. Oricum, glasul mustrător al Sf. Ioan a fost redus la tăcere cu brutalitate. Desigur, Irod s-ar fi putut opune dorinţei  criminale  a Irodiadei dacă nu ar fi fost însuşi ros de păcatele ucigătoare ale desfrâului şi beţiei.

Evanghelistul Marcu încheie: „şi auzind, ucenicii lui au venit, au luat trupul şi l-au pus în mormânt”, fără a spune în ce loc anume.  Fericitul Ieronim evocă o tradiţie creştină care spune că trupul Sf. Ioan Botezătorul a fost aşezat în mormânt undeva aproape de Samaria care nu era sub stăpânirea lui Irod Antipa. Tot din tradiţie se ştie şi ce s-a întâmplat cu capul Sf. Ioan Înaintemergătorul vădind limita aproape incredibilă la care poate ajunge ura care pune stăpânire pe omul nedrept. Astfel se spune că, pe tipsie fiind, Sf. Ioan a deschis încă odată gura şi a mustrat-o pe Irodiada, care, ieşită din minţi, a luat un ac şi a împuns cu el ochii celui drept care o mustra şi după moarte. Aşa înţelegem cum atunci când  Hristos a început să propovăduiască, umbla  vorba că Ioan s-a sculat din morţi şi face minuni.

Sfantul Ioan Botezatorul de Andrei Rubliov

Cum Dumnezeu este al celor drepţi, lucrurile nu se puteau opri aici, evoluând spre cumpănire şi luare aminte. La puţin timp, Aretas, fostul socru al lui Irod a pornit război împotriva lui şi-i distruge armata, împăratul roman îşi retrage sprijinul său şi apoi, Caius Caligula l-a înlocuit cu Irod Agripa I. Irodiada a avut un sfârşit pe măsura vieţii ei împăcătoşite şi a sfârşit viaţa ca o necunoscută la Roma unde a fost exilată şi unde a continuat un timp cu „obiceiurile sale” care i-au şi adus sfârşitul. Salomeea,  s-a căsătorit cu Filip, unchiul ei cu mult mai în vârstă, apoi, murind el, cu un văr,  mariaj „regizat” de mama ei.  S-a recăsătorit cu Aristobul, un alt văr care ajunsese rege al Armeniei pe vremea lui Nero. Cum Dumnezeu „nu bate cu băţul”, a fost să fie  ca, odată, când traversa un lac îngheţat, s-a rupt gheaţa. Salomeea a căzut în apă până la gât între două bucăţi de gheaţă şi capul i-a fost retezat. Lui Ioan Înaintemergătorul i-a fost tăiat capul spre sfinţire şi spre adeverire că, aşa cum spunea Hristos, între oameni nu este nimeni mai mare  ca el – ultimul proroc şi, în felul său, primul martir. Salomeea a fost decapitată, dar ca un „fiică a pierzării”.

Ucenicii au luat capul Înaintemergătorului şi l-au îngropat în taină, după care a fost reîngropat pe Muntele Măslinilor şi  când Hristos a început să facă  minuni, Irod s-a dus la mormântul Sf. Ioan pe care l-a găsit gol. Aşa se face că mulţi spuneau că sfinţitul Înainte mergător ar fi înviat. De fapt, capul său a fost dus de la un om la altul până a ajuns la ieromonahul arian  Eustatie care îşi atribuia sieşi minunile pe care le făcea sfântul. Curând avea să-i fie dată pe faţă nelegiuirea şi să fie alungat din Emesa, unde s-a zidit o biserică. Au trecut ani şi capul sfântului a fost găsit a doua oară la 18 februarie 452. Călătoria sfintelor moaşte a continuat după ce, de teama iconoclaştilor a fost ascuns la Comana (Abhazia) şi abia prin 850, după Sinodul ecumenic din 787, au fost aduse, eveniment celebrat pe 25 mai. Odiseea a continuat iar astăzi moaştele sale se află la Amiens, localitate situată în nordul Franţei, unde creştinii de peste tot vin în pelerinaj să venereze pe Sfântul care L-a propovăduit şi mărturisit pe Hristos, „Cel care a venit să ridice păcatul lumii”. Cum mereu cădem în păcat într-o inerţie păguboasă, el ne îndeamnă să facem roadă vrednică de pocăinţă.

Mai presus de toate, s-au adeverit cuvintele sale: „Iată securea stă la rădăcina pomilor, şi tot pomul care nu va da roadă bună se taie şi se aruncă în foc. Eu vă botez cu apă spre pocăinţă, dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine, căruia nu sunt vrednic să-I duc încălţămintea. Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt”, dând poporului ce era în aşteptare vestea cea mare a venirii Mântuitorului.

Ioan Înaintemergătorul este socotit pecetea celor două Testamente – cel vechi pe care îl încheie cu chemarea la pocăinţă şi cel Nou cu propovăduirea împărăţiei cerurilor. De aceea sărbătoarea aceasta o petrecem cu post (dacă e posibil sever şi chiar negru) şi rugăciune pentru a conştientiza, odată mai mult,  până unde poate ajunge puterea răului şi care îi este sfârşitul – de la cel din această lume până cel veşnic – flăcările iadului. Din moştenirea străbunilor aflăm că în această zi nu se mănâncă nimic de culoare roşie şi formă rotundă. Nu este nici pe departe o superstiţie cu spun cu superioritate vidă destul de mulţi. Nici vorbă. Este mai mult şi demn de luare aminte. În duioasa lor simplitatea plină de înţelepciune, ei nu voiau să fie asociaţi cu nimic  fie şi la nivelul subconştientului, cu crima. Ei o simţeau şi o trăiau cu smerenie binecuvântată, noi teoretizând deşertăciunea nu preţuim moştenirea lor grăbiţi să ne trăim doar clipa şi să pierim câte puţin în  ea.

Viaţa şi înveşnicirea Sf. Ioan Botezătorul mărturisesc adevărul cuvintelor lui Hristos: În lume necazuri veţi avea; tot El ne-a asigurat: Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea. De biruit, a biruit-o şi Sf. Ioan Înaintemergătorul, arătând cum pocăinţa deschide împărăţia cerurilor, dar numai celor care şi-o asumă cu gravitate. Pentru ceilalţi are efect de bumerang întorcându-se împotrivă-le fiind, în cele din urmă o adevărată sinucidere cum a fost aceea a lui Iuda. Tăierea capului Sf. Ioan Înaintemergătorul precede răstignirea Lui Hristos pe Cruce şi este cu atât mai cumplită cu cât este inutilă până şi celor care au comis-o şi au făcut-o într-o îngemănare damnată cu alte păcate ca adulterul, incestul, minciuna, viclenia şi răutatea. Seminţe ale întunericului, aceste păcate nasc altele ce, acumulându-se, aduc pedepse cumplite pedepsite prin potop cum a fost pe vremea lui Noe. În afara păcatelor proprii mai sunt şi aşa numitele „păcate de obşte”, aducătoare de mari necazuri şi nenorociri, şi cer o pocăinţă de obşte. De o astfel de pocăinţă se simte şi acum mare nevoie deşi aproape nimeni nu mai vorbeşte de ele de parcă s-a procedat   la o „privatizare” a păcatelor. Ne grăbim să cerem tot felul de lucruri şi parcă un singur lucru ar fi de cerut: Doamne, ajută-mă să fac numai voia Ta. Sf. Tihon din Zadonsk spune că pentru păcatele de obşte este trebuincioasă pocăinţa de obşte pentru că „Dumnezeu ne pedepseşte cu o nenorocire obştească încât să ne pocăim”…dar, ca odinioară, pare a o spune în pustiu…Un duhovnic contemporan sfătuia să ne rugăm: „Doamne, iartă-mă pe mine păcătosul şi ne miluieşte pe noi toţi”.

Elena Solunca Moise

Sursa: Ziaristi Online

Icoana lui Ion Antonescu - Sf Ioan Botezatorul - de pe frontul Basarabiei - Biserica Sf Stefan - Foto Roncea Ro

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.