La începutul lunii, s-au desfăşurat la Chişinău lucrările celui de al V-lea Congres  Mondial al Eminescologilor, la organizarea căruia şi-au dat concursul Academia de Ştiinţe a Moldovei, Institutul de Filologie, Ministerul Culturii al Republicii Moldova, Institutul Cultural Român “Mihai Eminescu”, Chişinău, Centrul Academic Internaţional Eminescu, Asociaţia Naţională a Oamenilor de Creaţie din Moldova, Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, precum şi primăriile municipiului Chișinău şi  comunei Dumbrăveni din judeţul Suceava, România, informează revista “Certitudinea”. 

Şedinţa plenară a Congresului s-a ţinut în sala mare a Academiei de Științe a Republicii Moldova, lucrările congresului continuând la Centrul Academic Internațional „Mihai Eminescu”. În cadrul Congresului au făcut vogă câteva poziţii la adresa detractorului lui Eminescu, Lucian Boia, publicate în Buletinul “Mihai Eminescu”, editat de Biblioteca Municipală “B. P. Haşdeu, Centrul Academic Internaţional Eminescu, Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, Institutul Cultural Român “Mihai Eminescu” şi Asociaţia Naţională a Oamenilor de Creaţie din Moldova. Între acestea se remarcă impresionantul text al academicianului Mihai Cimpoi, pe care îl reproducem mai jos, cât şi cele ale profesorilor eminescologi Theodor Codreanu şi Nae Georgescu – publicat aici de Ziaristi Online.  Mihai Cimpoi este membru de Onoare al Academiei Române din 1991 şi membru titular al Academiei Republicii Moldova, cât şi membru al Uniunilor Scriitorilor din România şi de la Chişinău. Iată opinia sa despre noul detractor al lui Eminescu:

LUCIAN BOIA, ISTORICUL ABSOLUT

de Acad. Mihai CIMPOI

Academician Mihai Cimpoi

Cartea lui Lucian Boia, pe care o vom supune unui sumar examen critic ţinând cont de maniera expeditivă adoptată de autor, se intitulează Mihai Eminescu, românul absolut. Facerea şi desfacerea unui mit şi e apărută în 2015 la prestigioasa editură Humanitas, specializată în editarea unor mari autori – de la Platon şi Aristotel la… cel de care ne ocupăm în cele ce urmează. Să observăm de la bun început că numele autorului e scris pe copertă cu roşu, iar titlul – cu negru. (Semnificaţia acestor culori o cunoaştem bine din simbolistică, din Biblie, din titlurile unor romane, precum cele semnate de Stendhal şi Radu Vasile şi nu mai puţin din emblematica oficială a unor state, în care am fost predestinaţi să trăim (ne-a fost predestinat să trăim) şi să rezistăm graţie anume lui Eminescu).

Nota editorului de pe ultima copertă, care de obicei se citeşte înainte de a procura cartea, ne avertizează asupra unei mari catastrofe existenţiale care a ameninţat şi continuă să ameninţe cultura românească: Cultul lui Eminescu. Cartea vrea, în chip programatic, să producă un efect mântuitor asupra sufletelor noastre rătăcite, căci s-a găsit – şi aici bucuria editorului este fără seamăn – chiar “Mântuitorul” care – cum altfel? – nu putea fi decât Lucian Boia („cine, astăzi, altul în afară de Lucian Boia…?”  întrebarea retorică la finalul adnotării): „Istoria nenumăratelor distorsionări pe care le-a produs în ultimul secol şi jumătate cultul „poetului naţional” merită astăzi parcursă. Volumul de astăzi o prezintă cu detaşare, acuitate critică şi fineţe a observaţiei. Oare vom reuşi cândva să-l vedem (şi să-l citim) pe Eminescu eliberaţi de mitologia creată, de un secol şi ceva, în jurul imaginii lui? . În orice caz, istoria exagerărilor pe marginea numelui său e plină de învăţăminte. Pentru intelectualul român din vremurile moderne, n-a existat de altfel piatră de încercare mai mare decât „Eminescu” – un nume în faţa căruia nu oricine şi-a păstrat luciditatea şi discernământul. La început victimă a detractorilor din epocă, el a căzut curând pradă ţelului glorificatorilor, care i-au sechestrat irealitatea omagiului lor. Şi cine, astăzi, în opera de Lucian Boia, ne poate ghida mai bine, pe acest teritoriu minat de fantasme, pentru a reveni pe tărâmul istoriei reale?”

Cu această încredinţare, ce-i drept cam triumfalistă, învederat idealizatoare – modalitate dezaprobată categoric de istoric –, deschidem cartea, nu înainte de a citi şi avertismentul autorului însuşi de pe clapa paginii I: „Eminescu nu e perceput doar ca un foarte mare poet. A ajuns să fie mai mult, mult mai mult decât atât. Ni se înfăţişează, la cota lui cea mai înaltă, ca exponent suprem al românismului. În ce mă priveşte, am revizuit printr-o cercetare proprie, toate fazele esenţiale ale transfigurării mitice a poetului. Nu e carte (decât tangenţial) despre Eminescu, cu o privire asupra reprezentărilor poetului, un tablou sintetic al mitologiei eminesciene” (Nota apare pe o clapă tot colorată în roşu!)

Precizarea auctorială vine în contrasens cu nota editorială (redactor: Cătălin Cioabă) care ne promitea întreaga istorie a nenumăratelor distorsionări pe care le-a produs cultul „poetului naţional” („care merită parcursă”). Şi acum dăm de o cădere din absolut în… relativ: nu e o carte decât tangenţial despre Eminescu. Precizarea făcută cu o sinceritate care stă bine unui istoric absolut obiectiv, vrea să ne spună în subsidiar că e vorba în fond despre facerea şi desfacerea mitului românismului. Oricum, această schimbare de obiective nu ne nelinişteşte, căci cele două mituri se intersectează sau chiar se contopesc într-un mitem.

Marea noastră descurajare nu constă, însă, în a fi puși, de la bun început, să luăm act de precizarea că e carte doar „tangenţial despre Eminescu”, ci una şi mai dramatică: istoricul Lucian Boia, erijat aici şi în postură de istoric literar nu crede… în istorie, ci mai cu seamă în istorici.

Istorie, aşa cum a fost, nu există, spune el atunci când se referă la Viaţa lui Eminescu a lui G. Călinescu: „Istoria, aşa cum a fost, sau cum ne place să ne-o imaginăm? Cu precizarea că „aşa cum a fost”, în sensul strict al termenului, n-o vom putea restitui niciodată. Amestecăm oricum în ea şi ingrediente care nu i-au aparţinut” (pag. 120). Spunând acest adevăr incontestabil cu aer de descoperire a unui secret profesional (cititorul de istorii rămânând un credul naiv), autorul pronunţă, în temeiul logic apodictic formulat, verdictul: „Şi Viaţa scrisă de Călinescu, chiar dacă se vrea autentică, nu e întru totul autentică. Vor fi fost împăraţii romani aşa cum îi zugrăveşte tacit? Chiar dacă n-au fost aşa, aşa au rămas. Nespecialistul ştie mai multă istorie a Franţei nu din romanele lui Alexandru Dumas, ci din cărţile de istorie (dacă nu cumva, şi mai departe de adevăr, doar din filmele inspirate de aceste romane)” (p. 121). Spuseseră aşa ceva şi clasicii marxism-leninismului, numai că nu se refereau şi la filme, căci nu le-a fost dat să le vadă în epoca lor… Numai că Lucian Boia, care știe totul, încurcă lucrurile și aici: Marx și Engels nu s-au referit la Dumas, ci la romancierii englezi (Lucrul acesta îl ținem bine minte din școala sovietică, vezi K. Marx și Fr. Engels, Ob iskusstve, vol. I, Moscova, 1967, p. 487). Despre Zamolxis, „zeul suprem, se spune tranşant că s-au scris „istorii fanteziste” ale geto-dacilor, despre care „ceea ce ştim este că nu ştim nimic, dată fiind inexistenţa surselor autohtone directe şi faptul că singurul punct de plecare stă în informaţii greceşti fanteziste, mai exact în istoriile lui Herodot, unde respectivul personaj apare – la început de carieră – ca sclav şi învăţăcel al filozofului grec Pitagora” (p. 92).

Aceste acuze de fantezism şi incompletitudine, de inautenticitate (la adresa Vieţii lui Eminescu a lui Călinescu) bineînţeles că sporesc meritul lui Lucian Boia de a ne ghida pe „tărâmul istoriei reale” (subl. ne aparţine – n.n.).

Urmărind pas cu pas demonstraţia critică făcută pe parcursul a 216 pagini, ne convingem că nu se urmăreşte istoria recunoaşterii personalităţii lirice şi intelectuale reale a lui Eminescu, ci istoria „plăsmuirilor şi fanteziilor”, precum le numeşte însuşi autorul, admiraţiilor, criticilor, contestărilor, încadrărilor ideologice, interpretărilor exagerate (punerea lor în evidenţă e, de fapt, obiectivul prim al demonstraţiei).

Impresia e că istoricul adună lângă statuia monumentală a poetului o uriaşă gunoişte de lucruri nefolositoare (obiecte, cârpe, mărunţişuri de bricolaj, sticle, pungi), vârfuite masiv cu scopul de a-i acoperi imaginea adevărată.
Dintr-un trimis al zeiţei Themis, înzestrat cu darul de a pune pe cântar judecăţile de valoare (interpretările profunde, originale şi aproximările, contribuţiile mai modeste, pe care nu le trecea cu vederea Perpessicius), Lucian Boia a acceptat să fie un exponent al lui Momos, zeuleţul zeflemelei, alungat din Olimp.

Tabloul personajului mitologizat Eminescu e zugrăvit în culori negre şi pus într-o ramă grotescă, meşteşugită anapoda şi semănând cu o caricatură de proporţii. E chiar obiectivul urmărit metodic: de a împinge totul în negativ, în ridicol, în absurd. Chiar dacă e un poet mare, faptul e recunoscut strategic cu intenţia vădit logică de-al reduce socratic la absurd şi acest calificativ care pregăteşte scaliform şi totala dezaprobare a statului de poet naţional (am demonstrat că această noţiune, contestată de Nicolae Manolescu, se foloseşte şi în culturile mari, ea apărând în Istoria literaturii germane a lui Fritz Martin, unde Goethe e prezentat ca poet şi educator naţional sau de Andrew Sanders în Scurtă istorie Oxford a literaturii engleze, în care ni se relatează că Shakespeare este poet naţional al britanicilor recunoscut încă din secolul al XVIII-lea şi rămânând cu această recunoaştere şi astăzi; nu mai vorbim de ruşi, pentru care Puşkin e Totul) şi de personalitate intelectuală de prim rang.

Pentru a obţine o anumită credibilitate a cititorului, autorul recunoaşte, din când în când valoarea naţională / universală a poetului: „Să mai spunem, citim la finalul capitolului III, că Eminescu a împlinit şi o aşteptare. E primul exponent al spiritului românesc care accede (cel puţin din punctul de vedere al românilor) la un statut universal (…) Cu Eminescu saltul aşteptat pare indiscutabil. Prin el, românii ajung egalii celor mai mari, intră în universalitate. Mitul Eminescu este şi o construcţie, într-un fel necesară, izvorâtă din complexele culturii româneşti” (p. 30).

Lucian Boia, maestru în a relativiza tot ce spune afirmativ, insinuează şi aici nişte expresii subminatoare: „cel puţin din punctul de vedere al românilor”, „pare indiscutabil”, „într-un fel necesar” şi „izvorâtă din complexele culturii româneşti”.

El cântă, însă, la două moduri, în do major şi re minor, pentru el Eminescu apărând „ca un mit construit pe mai multe mituri”. Cultura românească ar fi construită, esenţialmente, din mituri, din complexe, din iluzii (așa cum a încercat să demonstreze şi Eugen Negrici).

Înainte de a-şi începe demonstraţia propriu-zisă a istoriei transfigurării mitice de la manifestările detractoare până la „destructurarea” care se petrece sub ochii noştri, autorul precizează cu aceeaşi seriozitate necontrafăcută: „Nu am reţinut tot ce s-a spus şi s-a scris despre Eminescu, ci doar ceea ce am considerat că, într-un fel sau altul, a înrâurit demersul mitologic, de aceea n-am ezitat să consemnez unele interpretări de-a dreptul fanteziste, în timp ce sunt contribuiţii temeinice pe care le-am lăsat la o parte, tocmai fiindcă nu aduceau nimic nou în plan mitologic” (p.6).

Logica metodică e foarte clară, fiind inerentă unui demitizator, numai că în Athanorul menit să distileze esenţa mitului el aruncă nu doar lucrările fanteziste, ci şi cele temeinice, pe care le datorăm lui Călinescu, Ibrăileanu, Vianu.

Spuneam că istoricul vrea să fie cu tot dinadinsul şi istoric literar, evaluând lucrările eminescologice şi însăşi opera lui Eminescu după criterii convenind întru totul discursului demitologic, parti-pris-ului său metodic. Într-o strofă desprinsă din Luceafărul „Nu e nimic, şi totuşi e / O sete care-l soarbe, / E un adânc asemene / Uitării celei oarbe” „în care „totuşi e”  nu rimează decât foarte şchiop cu „semene”, dar impresia de perfecţiune rămâne intactă” (p. 13). Din moment ce s-a făcut şi istoric literar, pus pe analize textuale, exegetul ar trebui să cunoască şi un pic de teorie literară, care atestă alături de rime şi asonanţe (a se vedea şi observaţia lui N. Georgescu din Eminescu după marea scanare).

E dreptul oricui să aplice orice grilă şi orice declic hermeneutic pentru a decripta (noi) semnificaţii ale versurilor eminesciene. Problema gravă pe care o ridică volumul lui Boia este că el se dedică unor intervenţii procuroriceşti, etichetări definitive, disocieri radicale, punerii pe două talere a ceea ce trece, în optica sa, ca lucrare bună sau rea, unor procedee pe care – vai! – le cunoaştem şi le-am încercat pe pielea proprie, într-o perioadă de tristă pomină, precum citarea tendenţioasă, încadrarea textului în demonstraţie, astfel ca să ilustreze punctul de vedere al autorului, insinuarea unor aderenţe ideologico-politice. Astfel, dacă Mircea Eliade sau Călinescu se referă la rasă, trebuie taxaţi drept rasişti, iar dacă cineva, sau Eminescu însuşi, abordează problemele naţiei, e vorba despre naţionalism. În mod amuzant strofele din Pe lângă plopii fără soţ sunt împărţite în „înalte” şi „joase”, iar însăşi poezia i se prezintă ca „cea mai cunoscută şi în egală măsură cea mai rea şi cea mai bună compoziţie acest gen” (p. 19). E vorba de genul romanței! Tonalitatea Luceafărului, „un poem mult mai complex”, nu e departe de cea a „plopilor fără soţ”. Cititorul obişnuit vede în poeziile din constelaţia Luceafărului o elaborare eminesciană desăvârşită. Dar şi aici apare o nedumerire a exegetului: „Să mai remarcăm că multe dintre respectivele romanţe s-au pus pe muzică, ceea ce e de înţeles, dar şi de mirare, în măsura în care muzica versului eminescian e cu siguranţă mai intensă decât a oricărei alte partituri” (p. 20).

Urmează o demistificare a valorii poetului ca ziarist, căci Timpul are un tiraj descrescător (de la 5.600 la 1.800, iar după  două luni după intrarea lui în redacţie de la 6.000 la 2.000, în contrast cu Războiul care se tipărea în 12-18 mii de exemplare). Prilej pentru autor să constate: „Articolele lui Eminescu n-au redresat câtuşi de puţin ziarul, care şi-a continuat curba descrescătoare” (p. 21). Neconvinşi de această constatare, menită să diminueze valoarea ziaristului, ne întrebăm cine se mai interesează azi de textele publicate în Războiul?

Sunt semnalați, apoi, factorii care au determinat constituirea mitului: accidentul biografic („nebunia”), epigrama nefericită a lui Alexandru Macedonski şi apariţia volumului de versuri în ultimele zile ale anului 1883, prin studiul introductiv Maiorescu contribuind „nu numai la analiza literară a operei, ci şi la mitologia eminesciană” (p. 25). În percepţia multora, Eminescu a rămas aşa cum l-a caracterizat Maiorescu, „cu o enormă capacitate intelectuală şi cu izolarea, dincolo de viaţa obişnuită a oamenilor, în zona înaltă a ideilor şi a creaţiei” (p. 25): „Eminescu este Luceafărul, Hiperion. Nu Maiorescu a creat mitul Eminescu, dar contribuţia lui la cristalizarea acestuia nu e deloc neglijabilă” (Ibidem).

Poezia eminesciană pătrunde şi în cercurile socialiste, Dobrogeanu-Gherea tăind firul în patru pentru a afla cauzele subliminare ale pesimismului: influenţa lui Schopenhauer? Germenii bolii? Societatea cu relele ei?

Începutul secolului al XX-lea aduce şi un val de înverşunaţi contestatari (Al. Grama, Anghel Demetriescu).

Intitulându-şi un capitol Un nou Eminescu apăru, după memorabila spusă a lui Iorga prilejuită de publicarea postumelor, interesul istoricului nu merge spre acestea, ci spre transformarea în această perioadă a începutului de secol a poetului dintr-un deficitar la capitolul naţionalism într-un profet al naţionalismului românesc. Eminescu devine al tuturor, al reprezentanţilor dreptei şi stângii şi în special şi mai cu seamă al ideologilor şi luptătorilor (Aurel C. Popovici, A.C. Cuza). „Poetul naţional” era mai pe măsura proiectului educativ decât scepticul întristat de zădărnicia vieţii. Literaţii, democraţii, adepţii progresului în forme occidentale îl disociau de marele poet de gazetarul reacţionar.

Scrisorilor plastografiate ale lui Octav Minar şi relaţiilor cu Veronica Micle li se rezervă mai multe pagini, fiindcă „povestea de dragoste” cu femeia destul de „uşuratică”, crezută însă ireproşabilă în relaţiile cu poetul, se încadrează bine în schema mitologică.

În plan valoric propriu-zis. Unii (Iorga) absolutizează, alţii (Lovinescu) relativizează. Lucian Boia susţine principiul mutaţiei lovinescian al valorilor regretând că a cedat prea repede, luând în consideraţie că opera poetului a rezistat înnoirilor şi chiar s-a consolidat sub forma unei demnităţi estetice, “pe care nimic n-o mai poate clinti din loc”. „Prea repede a cedat Lovinescu! (…) Principiul enunţat de el e cât se poate de adevărat, şi tot mai adevărat pe măsură ce istoria accelerează. Nici chiar excepţiile nu rezistă la nesfârşit!” (p. 85).

Principiul lovinescian, încuviinţat ca având o legitimitate indiscutabilă de Lucian Boia, nu se dovedeşte a fi aplicabil şi fenomenului Eminescu.

Istoricul îşi mai declară o dată solidaritatea cu Lovinescu, recunoscându-i „veleităţile de romancier, deşi structura lui nu era aceea a scriitorului de ficţiune”.

Aici – Boia face figură singulară în critica literară românească ce nu a prea validat calitatea de romancier al autorului Bălăucăi şi Mite. (Cineva a zis chiar că unii critici literari ar fi bine să nu scrie proză!)

Capitolul Deceniul Călinescu s-a voit cel mai efervescent polemic cu o miză puternică pe disocierea principială personaj real / personaj mitologic. Se aplică aici, cu multă viclenie strategică a demonstraţiei, un mecanism sofisticat al aprobării / dezaprobării prin enunţarea a ceva axiomatic care trebuie totuşi dovedit şi acţiunea dovedirii îl transformă în altceva problematic, discutabil, incert. Viaţa lui Mihai Eminescu este prima sa operă majoră, Eminescu având, în sfârşit, o biografie demnă de importanţa lui. Afirmaţie negată imediat, căci exegetul se întreabă cât este însă de „adevărată” reconstituirea, şi, semnalând constatările iniţiale, apoi mistica întreţinută în jurul interpretărilor călinesciene îmbrățișînd părerea Ioanei Bot, specializată şi ea în mitul Eminescu, că „faimoasa biografie este ea însăşi o piesă mitologică, de aşezat, la loc de cinste, în colecţia mitologiilor eminesciene” (p. 109).

Se desfăşoară, apoi, întregul evantai al dovezilor istoricului: misterul originii, bătălia în jurul fondului psihologic şi comportamental al poetului, „nebunia” ca accident biografic ce a determinant veșnicia, consemnată profetic în finala notă mitologică („Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţă cel mai mare poet pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată poate pământul românesc…”).

Cunoscând bine schema mitologică, cercetătorul consemnează vădită bucurie, că lucrarea a stârnit, pe de o parte, entuziasm deplin, neumbrit de cea mai mică rezervă, pe de altă parte, respingere totală, fără drept de apel. Se ajunge la constatarea, deja semnalată de noi, că Viaţa… scrisă de Călinescu, chiar dacă se vrea autentică, nu e întru totul autentică.

Ceea ce îmbrăţişează, empatic, autorul e faptul că G. Călinescu a concluzionat că: „Foarte cultivat ca poet, Eminescu n-a putut să fie un monstrum eruditionis”.

Logician impecabil, Lucian Boia nu sesizase aici o contradicţie de formulare: „foarte cultivat ca poet”, n-a putut să fie un monstrum eruditions. Însăşi întinsa descriere a operei cu amplă trecere în revistă a culturii poetului ne vorbeşte despre faptul că G. Călinescu se contrazice superb.

Dăm, apoi, de o consemnare cu notă detaşată, neutră că Istoria literaturii române de la origini până în prezent conţine un capitol intitulat „Poetul naţional”: „Sintagma nu era nouă, însuşi Eminescu o folosise în repetate rânduri. Dar acum capătă autoritate deplină, ca o pecete definitivă. Ştim cu toţii, chiar fără să pronunţăm numele, că „poetul naţional” e Eminescu, şi numai Eminescu. Ceea ce înseamnă nu numai că e cel mai de seamă poet al românilor, dar şi că a exprimat ca nimeni altul sufletul românesc, identificându-se cu acesta” (p. 125). Ironia strecurată în „ştim cu toţii” şi „numai Eminescu” e potenţată de o obişnuită contrapunctare a părerii contrare în fraza următoare: „Istoria lui Călinescu a devenit o carte fetiş, în ciuda sau chiar datorită adversităţilor cu care s-a confruntat (mulţi critici i-au pus în evidenţă punctele slabe, regimul Antonescu a scos-o din librării, regimul comunist a ţinut-o multă vreme la „secret”: nimic n-a afectat-o, prestigiul i-a sporit fără încetare). Aşa că Eminescu a rămas „poetul naţional”, dacă însuşi Călinescu a spus-o!” (p. 125-126).

Ironie deşănţat-băieţească la un istoric de talia lui Boia. Adevărul e că românii, se recunosc şi azi, precum s-au recunoscut şi ieri în Eminescu, tot astfel precum britanicii s-au recunoscut şi se recunosc şi azi în Shakespeare. (Ierte-ni-se comparaţia „mitologică”!)

Nu ne miră faptul că, autoînfeudat metodei sale de demitizare, istoricul literar Boia ia la propriu exprimările metaforice a unor eminescologi. Bunăoară, atunci când Tudor Vianu scrie că „Din instrumentarul lingvistic acordat în acest fel s-a înălţat un cântec tulburător…”, el o taxează drept o interpretare reducţionistă şi se întreabă, ca un tipicar: „Să nu fie Eminescu decât un cântec, o melodie obsedantă?” (p. 127). Vine apoi, schematica contestare demitologizantă: „S-ar putea însă ca tocmai Vianu să aibă dreptate. Toată mitologia eminesciană s-a înălţat pe celebritatea dintâi, izvorâtă din muzicalitatea  obsedantă a versurilor” (p. 127).

Punctul polemic pe i se pune şi aici, întrebarea luând o cotitură antifrastică: „De la o generaţie la alta, opera şi gândirea poetului s-au încărcat cu semnificaţii, aşa că aproape nu mai observăm punctul de plecare. Dar dacă aşa stau lucrurile, această muzică misterioasă, marea forţă a poetului, se poate dovedi, nesprijinită suficient de alte argumente, şi marea sa vulnerabilitate” (p. 127).

Două faze: cea a comunismului antinaţional şi cea a comunismului naţionalist profilează un alt Eminescu, bineînţeles ideologizat, cercetătorul surprinzând atmosfera ideologizată şi în modul în care poetul e înţeles, trunchiat, propulsat în acţiunea de universalizare a valorilor româneşti. Sunt selectate din interpretările exegetice ale lui Eminescu cea a lui Negoiţescu, care e de părere că postumele sunt mai valoroase decât antumele, impunând o disociere a unei feţe plutonice (vulcanice, vizionare, valorificatoare de mituri) şi una neptunică al versurilor conceptuale, cizelate conform disciplinei clasice, şi cele ale lui Edgar Papu şi Constantin Noica.

Pentru demersul său mitologic i se pare mai interesant Papu prin protocronismul său, înălţat pe credinţa că românii n-au fost astfel numai imitatori, ci şi deschizători de drumuri, Eminescu, printre alţii, n-a fost numai un romantic ci şi unul dintre marii precursori ai „poeziei moderne”. Oda (în metru antic) este, în viziunea sa, o primă valoroasă piesă a existenţialismului. Superioritatea poetului român apare în toată strălucirea, ca şi superioritatea României, „ţară mică, dar al unui spirit mare”.

A spus aşa ceva Edgar Papu? Bineînţeles că nu, iar consideraţiile sale pot fi socotite absolut normale în cadrul studiului comparativ, pe care le practică, cu o anumită perspectivă subiectivă, istoricii literaturii.

Boia versus Noica la editura “ucenicului” lui

La mitologie, şi încă la una foarte înaltă, îmbie şi formula lui Noica „omul deplin al culturii româneşti”. Evident, pe istoricul nostru nu l-au mai interesat dovezile filosofului, foarte convingătoare de altfel; i-a fost suficient aerul „bombastic” al expresiei, astfel încât el şi-a permis chiar să arunce, cu sarcasm şi într-o manieră impardonabilă, deloc inteligentă: „Încolţeşte şi o îndoială (formulată deja de Călinescu): aspiraţia aceasta spre absolut, chiar pentru aflarea unor lucruri care îi rămâneau interzise, din pricina lipsei totale de pregătire şi de mijloace (fizica sau limba chineză!), nu a fost oare şi un simptom al dezechilibrului mintal? (fiindcă, vrem, nu vrem, ajungem şi la momentul 1883). Depinde, ca în toate, pe ce faţă citim lucrurile” (p. 159).

Fireşte, lui Lucian Boia îi face o bucurie, din cele răutăcioase, să citească pe faţa urâtă, pidosnică, grotescă.

Racordarea metodologică la ideologiile naţionale şi naţionaliste, surprinse cu obiectivitate, se vor, evident, completate cu constatarea unui adevăr ce nu corespunde canonului mitologic: în România postbelică nu a apărut decât cu amânări şi sincope opera integrală a lui Eminescu, încât nu se poate spune că am avut de-a face cu o mitologie totală.

Înaintând în activitatea noastră imediată, cercetătorul incriminează basarabenilor faptul că l-au transformat mai mult decât „într-un român absolut”, într-un Dumnezeu al naţiei române.

De unde să ştie istoricul atotştiutor Lucian Boia că românii basarabeni au fost persecutaţi şi omorâţi pentru Eminescu, că el a călăuzit procesele de Renaştere a basarabenilor (aceste lucruri pot fi luate în derâdere doar de nişte inşi total lipsiţi de scrupule etice).

Fractura intervenită în eminescologie este, după Boia, reprezentată de Eugen Simion şi Nicolae Manolescu, un conservator pentru care Eminescu rămâne integral valabil şi demn de interes şi unul care pledează pentru „despărţirea de Eminescu, în scopul unei abordări critice şi selective, singura în măsură de a-l readuce pe poet în contemporaneitate”. Se face referire la capitolul „destul de sever” din Istoria critică a literaturii române, unde sunt tratate cu rezerve postumele, proza, dramaturgia şi publicistica (deşi e apreciată contribuţia Monicăi Spiridon în recunoaşterea valorii ei literare) şi unde cercetătorul găseşte sacrosanta pentru el afirmaţie: „Nu încape îndoială că Eminescu a fost naţionalist, xenofob, cu pulsiuni rasiste şi antisemite, tot mai vii spre sfârşitul vieţii”. Nu e trecută cu vederea şi furibunda constatare că din Caietele facsimilate „nici un rând din acestea nu prezintă vreun interes”.

Grave incriminări în stil exclusivist-desfiinţator membrilor Academiei Române, nişte ignoranţi dedaţi aproximărilor hazardate, în frunte cu preşedintele ei, inginer-electronistul şi fizicianul Ionel-Valentin Vlad, care face această surprinzătoare decriptare în poezia eminesciană a unei sugestii privind colapsul sistemului solar, care conform unui model astrofizic elaborat prin 1920-1930, își va epuiza combustibilul şi va transforma soarele într-o uriaşă stea roşie cu dimensiuni care vor cuprinde orbita Pământului, după ce „a înghițit” planetele Venus şi Mercur (cam după încă 5 mld de ani):

„Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist şi roş, cum se-nchide ca o rană printre nori întunecaţi…”.

Acad. Ionel-Valentin Vlad vibrează la o reprezentare poetică, apropiată de modelul astrofizic al evoluţiei sistemului solar elaborat pe temeiuri ştiinţifice. Se face caz, apoi de ortografierea lui Schopenhauer cu doi de pp. Or, şi istoricul scrie romanescă în loc de românească, contrastată în loc de contrastantă, fapt care nu îndreptăţeşte să-l învinuim că nu cunoaşte gramatica.

Pe Ioan-Aurel Pop îl mustră că vrea să-l spele pe Eminescu de reproşurile aduse xenofobiei şi antisemitismului său, academicianul având în vedere contextul în care şi-a formulat opiniile publicistice de la Timpul.

În ce ne priveşte, incriminarea că promovăm un Eminescu atotştiutor şi a toate „prevăzător” ne-o asumăm şi vom spune, precum spun copiii că „mai mult nu vom face”, numai că am demonstrat – nici mai mult,  nici mai puţin, – punând textele în paralelă cu Eminescu şi Heidegger, Eminescu şi Max Scheler spun despre limbă şi despre sociologie aceleaşi lucruri, pe care le expune poetul nostru în “Fragmentariu”.

Le reluăm încă o dată aici.

Mihai Eminescu: „Nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră. Precum într-un sanctuar reconstituim piatră cu piatră tot ce-a fost înainte – nu după fantezia sau inspiraţia noastră momentană – ci după ideea în genere şi în amănunte, care-a predomnit la zidirea sanctuarului – astfel trebuie să ne purtăm cu limba noastră românească […] Limba românească e la sine acasă o împărăteasă bogată căreia multe popoare i-au plătit dare în metal dur pe când ea pare a nu fi dat nimănui nimic”

Martin Heidegger: „Omul se poartă ca și cum el ar fi făuritorul și dascălul limbii, când de fapt ea este stăpâna omului (subl.în text – n.n.) […] Limba este domeniul (templum), adică locul de adăpost al Ființei […] Limba este locul de adăpost al Ființei. În lăcașul ei trăiește omul. (Cei ce gândesc și făuritorii de vers sunt veghetorii acestui adăpost).

(În cazul în care Lucia Boia nu este familiarizat cu terminologia religioasă, deși ca un atoatecunoscător ar trebui s-o știe, precizăm că „sanctuar”, folosit de Eminescu, este un loc „în templu”, folosit de Heidegger în latină, semnificînd, prin extensie, și „lăcaș”, ca loc de adăpost, sinonim cu „locaș”).

Mihai Eminescu: „Sociologia e între toate științele unica ce atinge interesele oamenilor, sentimentele, patimile și prejudițiile lor”.

Max Scheler: „Punctul de vedere sociologic este lăuntric oricărui proces de cunoaștere, inclusiv cunoașterii științifice”.

(Menționăm ca pe o curiozitate, demnă totuși de știut, că Georges Gurvich, care a trăit după ce Eminescu a trecut la cele veșnice, vorbea despre faptul că „sociologia trebuie să se ocupe de diferite grade de contopire și de întrepătrundere a cunoștințelor într-un Noi: Masă. Comunitate. Comuniune.” Credem că atunci când Eminescu se referea la „interesele oamenilor”,  avea în vedere tocmai acel Noi.)

Ne miră că, pornit pe acţiuni de demitizare de proporţii, Lucian Boia nu a luat în deriziune şi decizia luată de NASA şi Uniunea Internaţională a Astronomilor de a acorda celui mai mare crater de pe Mercur numele lui Eminescu.

Volumul ne dezamăgeşte în multe privinţe, punând total în umbră nu personalitatea poetului, ci persoana exegetului, spulberând şi mitul Istoricului absolut, singurul în stare a ne da istorii reale, precum se spune în adnotarea editorială.

Expunem punctual contraargumentele noastre:

• autorul nu cunoaşte opera eminesciană, citând doar o strofă (imperfectă) din Luceafărul, strofe din Pe lângă plopii fără soţ, două rânduri din Venere şi Madonă şi integral La steaua (o adaptare după un poet german; poetul german e Gutfried Keller, la care nu se găseşte, însă, ultima strofă) şi câteva rânduri din Împărat şi proletar, preluate probabil din studiul lui Dobrogeanu-Gherea;
• eminescologia din ultima perioadă, care a înregistrat faze importante şi lucrări de valoare care aduc unghiuri de abordări novatoare, de asemenea nu este cunoscută de el; multe lucrări din ultimul timp sunt prezentate în breviare bibliografice expeditive;
• sunt distinse doar două direcţii în studiile eminesciene, una „tradiţională” reprezentată de Eugen Simion ceea ce e o luare în băşcălie a aportului academicianului adus la readucerea în actualitate a lui Eminescu prin studii profunde, realizare de noi ediţii critice, facsimilarea Caietelor, constituirea unor comisii de examinare a diagnosticului bolii; alta fiind reprezentată de Nicolae Manolescu, cunoscut doar prin câteva luări de atitudine antieminesciene;
• substituirea judecăţilor de valoare, bazate pe solide temeiuri ştiinţifice prin zeflemele de mahala de tip: lucrarea lui Călinescu e foarte bună, e autentică, dar (cumătra) Ioana Bot zice că e proastă şi inautentică; deci până la urmă nu are nicio valoare:
• nivelul ştiinţific se prezintă la cota cea mai joasă din cauza argumentării rudimentare (bun / rău);
• instrumentarul critic e sărac şi învechit, apropiat de limbajul de lemn şi de cel al manualelor și crestomaţiilor şcolare
• este omisă în totalitate eminescologia străină şi referinţele unor mari poeţi din alte areale culturale; dacă ar fi făcut aşa ceva, autorul s-ar fi mirat nespus de mult că fără gând de a spori mitul Eminescu majoritatea l-au apreciat înalt; bunăoară, criticul cubanez Salvador Bueňo, recenzând volumul de traduceri realizate de Rafael Alberti şi Maria Tereza Lea, îl consideră „cel mai mare poet al lumii”; calificative superioare de acest fel găsim şi la alţii.

Impresia generală pe care ne-o produce cartea prof. Lucian Boia (în paranteze fie spus: nu ne-am dori să-i fim studenţi) e că nu aplică, dat fiind că a ambiţionat să facă şi analiză literară, vreo metodă, preluată din cele practicate astăzi în domeniul studiilor ştiinţifice.

„Metoda” sa e una ocultă, ţinând de vrăjitorie, de o întindere de cercuri negre mefistofelice ale demonstraţiei: tot ce se întâmplă în jurul lui Eminescu nu ţine de o anumită linie evolutivă, fie şi sinusoidală, cu contribuţii exegetice originale modeste (multe) sau eronate (cum se atestă în cazul marilor figuri), ci de o curbă drăcească a evoluărilor exagerate care corespund unui canon al mitologizării, al cărui mecanism îl ştie doar Lucian Boia, singurul înzestrat, după cum ne avertizează adnotarea editorială, şi cu darul de a-l demonta.

Ştiinţă dublă – a felului în care se face şi a modului în care trebuie desfăcut, care impune figura exponenţială a „istoricului absolut”.

Sursa: Centrul Mihai Eminescu via Ziaristi Online