Theodor Pallady înainte de a intra pe mâna "nulităţilor cu nume străine": “Nu admit nimănui să-și permită să mă decoreze!” - Un portret în tuş şi cerneală tipografică de Eugen Mihăescu. Fragmente memorabile din REBEL - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Theodor Pallady înainte de a intra pe mâna “nulităţilor cu nume străine”: “Nu admit nimănui să-și permită să mă decoreze!” – Un portret în tuş şi cerneală tipografică de Eugen Mihăescu. Fragmente memorabile din REBEL

theodor-pallady-vazut-de-eugen-mihaescuArtistul Eugen Mihăescu, membru de Onoare al Academiei Române, şi-a lansat la Târgul de Carte Gaudeamus cel de-al treilea volum autobiografic – REBEL – după Strigate în pustiu (Cuvânt înainte – Aici) şi Între linii (Video – Aici). În cele ce urmează vă prezentăm un prim fragment din lucrare, însoţit de ilustraţia graficianului – portretul lui Pallady, realizat de Eugen Mihăescu în 1950, la vârsta de 13 ani -, pentru care îi mulţumim în mod deosebit.

“Dar cea mai mare descoperire s-a întâmplat în ziua în care l-am găsit așezat pe banca de sub fereastra lui Corneliu Baba pe însuși Theodor Pallady.

L-am recunoscut de îndată și nu-mi venea să-mi cred ochilor. M-am oprit să-l privesc. Ținea în mână un carnet și creiona curtea muzeului. Alături creșteau niște petunii și idolul meu rupea din când în când petale și colora desenul cu ele, frecându-le ușor de hârtie. Stăteam cuminte și mă făceam că aștept pe cineva care nu mai apare. Pallady avea o pălărie cu borul larg, bărbuță albă și o lavalieră violetă cu puncte galbene, legată sub gulerul ciudat, ridicat, cu colțurile răsfrânte în formă de triunghi. Pufăia nervos prin nările mari. Era încotoșmănat cu o haină cărămizie, care mie îmi părea aspră și, pe deasupra, purta un pardesiu bej, ars cu fierul de călcat care își lăsase forma trecând prin stofă și căptușeală. Prin gaură se puteau vedea pantalonii cadrilați, strâmți și fără manșetă. Pallady purta ghetre peste pantofi, iar eu nu mai văzusem așa ceva. Rezemat de bancă, lângă mâna dreaptă, se afla un baston cu o măciulie de argint în care era încrustat un ceas. Fața maestrului avea o paloare ciudată. În totul părea ca venind din altă lume ca și prietenul lui taică-meu, scriitorul Radu D. Rosetti. Îl priveam înțepenit, paralizat și din vraja aceasta m-a trezit clopoțelul ceasului din baston. Pallady a închis bloc-notesul și s-a ridicat în picioare. Îmi părea înalt de doi metri, drept ca un catarg și, când a dat cu ochii de mine, mi-a aruncat o privire furtivă. Părea surprins să mă descopere și s-a întors bățos spre stradă. A cotit apoi către Ateneul Român. Am ezitat o secundă, dupa care l-am urmat și, depășindu-l, i-am barat drumul. Mi-am luat inima în dinți și am zis:

— Bună ziua. Știți, eu sunt un tânăr desenator și…

— Desenator?! m-a întrerupt nervos Pallady. Ingres era desenator! a continuat el lungind vocala de la începutul numelui.

Așa am aflat și eu cum se pronunță corect numele francezului ale cărui desene le admiram în albume.

— Mmmă iertați, m-am bâlbâit eu. Voiam să spun că desenez…

— Așa da, asta e altceva. Cine-i profesorul dumitale?

Pe vremea aceea eram elev la Liceul “Nicolae Bălcescu” și-l aveam profesor la desen pe domnul Pupezescu. Cum să-i spun eu lui Pallady că învățam să desenez cu unul care avea un asemenea nume? Eram obișnuit să mint fără să clipesc, așa că am spus fără rușine:

— Corneliu Baba, maestre, este profesorul meu…

— Hm, a pufnit brusc Pallady. Baba e profesor universitar, eu nu. De ce nu-i arăți lui lucrările?

Probabil că dezamăgirea citită în ochii mei era palpabilă. Pallady s-a îmblânzit zicând:

— Bine, lasă desenele la el și le voi vedea… apoi a făcut un pas lateral ca să mă ocolească și s-a îndepărtat grăbit.

Între noi fie spus, Baba nu mai era demult profesor. Fusese dat afară de la Academia de Artă din Iași. Am rămas o clipă nemișcat pe trotuar, uimit de propria mea îndrăzneală, de tupeul cu care am abordat un geniu. Eram fascinat de acest personaj pe care, până atunci, nu mi-l puteam închipui în carne și oase, ci părea că există numai în imaginația mea. Eram obsedat nu doar de pictura sa pe care mă străduiam să o descifrez cercetând ore întregi reproducerile din albume, dar și de destinul său unic, pe care îl descopeream citind textele care însoțeau, încercând să explice, imaginile. Așa crud, necopt cum eram la treisprezece ani, simțeam că Pallady aparține unei lumi care nu mai exista, că era un soi de prețioasă relicvă și asta nu pentru că mulajul după care l-a făurit Dumnezeu a dispărut, ci pentru că lumea, mediul, mentalitatea de care avea nevoie ca să crească, să se dezvolte nu mai exista. Mă simțeam ca și cum l-aș fi întâlnit și aș fi vorbit cu Don Quijote din La Mancha. Surescitat, tremurând tot, de cum am ajuns acasă am luat un bețișor, l-am înmuiat în tuș și am schițat portretul marelui pictor. Îl privesc astăzi și el mă privește înapoi din ramă acum, când scriu aceste rânduri. Curios, portretul său începe să semene cu mine, cel de azi. Mi-ar plăcea să cred că trăsăturile mele au căpătat noblețea care se citea pe chipul lui Pallady…

În vremea aceea nu existau caiete pentru desen. Era o penurie groaznică de hârtie. Eu găsisem un chitanțier și, pe spatele neimprimat al unei file, am schițat portretul lui Pallady, am desprins-o din carnet și am pus-o lângă celelalte desene, acuarele și autoportretul meu în ulei și am fugit cu ele la Corneliu Baba.

— Maestre, am vorbit cu domnul Theodor Pallady și mi-a spus că dorește să vadă desenele mele. Uite, vi le las ca să i le arătați. E foarte important pentru mine să aflu părerea lui.

Baba m-a privit siderat. Părea că nu înțelege ce îi spun.

— Tu ai vorbit cu el?

— Da. L-am întâlnit în curtea atelierului.

— Și nu te-a alungat cu bastonul?!

— De ce să mă lovească? am întrebat eu uimit.

— Nu poate să sufere copiii, a spus Baba spre disperarea mea.

Cuvintele acestea m-au lovit cel mai rău. Nu mă mai consideram demult copil. Am privit în jos, amărât de cele auzite și atunci am văzut că purtam pantaloni scurți… Peste un timp, poate o săptămână în care m-a chinuit curiozitatea și nerăbdarea, am revenit la atelier și am întrebat plin de mine:

—  A fost pe aici maestrul Theodor Pallady?

— A fost, mi-a răspuns amuzat Corneliu Baba.

— Și ce-a zis, am întrebat eu cu teamă.

— A spus: “Să învețe! Să învețe!”

— Și ce înseamnă asta?

— E de bine, dă-i înainte, m-a încurajat Baba zâmbind.

Nu l-am mai întâlnit niciodată pe Theodor Pallady, dar am putut, destul de curând, să-i admir picturile, câteva zeci, într-o expoziție organizată de Consiliul popular al orașului București — adică de primărie — în Parcul de Cultură și Recreație Herăstrău. Îmi imaginez că maestrul a fost și el oripilat de aceste denumiri hidoase. Sala se afla undeva la mama dracului, dincolo de stăvilar, pe lângă clubul de canotaj și, în 1955, când am vizitat-o, era păzită de un bun amic al meu, student și el, Matei Călinescu. A urmat apoi o altă expoziție în 1956, o retrospectivă găzduită de Muzeul de Artă. Pe aceasta din urmă însă artistul nu a putut-o vedea, pentru că era țintuit la pat de boală și a refuzat să fie adus cu un scaun rulant. În tot acest timp, conștient că Pallady este pentru mine un erou, un model pe care mă străduiam să-l urmez din răsputeri, Corneliu Baba mă incita povestindu-mi întâmplări din viața artistului. Cel mai mult mi-a plăcut cea petrecută în timpul razboiului. Pallady ședea singur la o masă în braseria Hotelului Athénée Palace, plină de lume. La un moment dat, un ofițer neamț, proaspăt intrat, s-a apropiat de maestru și i-a cerut permisiunea, în franceză, să se așeze la aceeași masă.

— Trebuie să vă refuz, i-a răspuns calm pictorul într-o germană impecabilă. Am și eu nevoie de spațiul meu vital.

Fără să clipească, neamțul l-a salutat lovind din călcâie și a plecat să se înghesuie la masa unor compatrioți.

Theodor Pallady locuia mai mult la Paris. Atunci când revenea la București, trăgea la un hotel de pe lângă strada Academiei, la Union. Din 1940 s-a stabilit în țară și, după război, a fost găzduit în casa prietenului său, pictorul Henri H. Catargi. Erau înrudiți cred, pentru că Pallady îi spunea Togo și Catargi, la rândul lui, îl striga cu apelativul familiar Toto. După Naționalizare, când boierii au început să fie alungați de clasa muncitoare din propriile case, noua putere și-a trimis reprezentanții și la Catargi care locuia în Piața Lahovary. Catargi s-a supus fără împotrivire. Pallady însă, care locuia într-o cămăruță dintr-o anexă, i-a amenințat pe intruși cu bastonul, strigând:

— Nu plec nicăieri! Legea îmi dă dreptul la nouă metri pătrați!

Habar nu am de unde cunoștea artistul legile. Cert este că i-a descumpănit pe zbirii  veniți să preia casa în numele poporului și i-a făcut să plece cu coada între picioare. În cămăruța aceasta a locuit Pallady până la moartea lui, în 1956. Când s-a prăpădit, a fost expus pe catafalc la Uniunea Artiștilor Plastici. Am fost și eu să-l văd chiar dacă, personal, consider barbară tradiția ortodoxă ce impune expunerea cadavrelor în coșciug. Urăsc și comentariile stupide pe care oamenii le fac în fața morții, gen “ce bine arată!” Pallady totuși mi s-a părut la fel de falnic ca atunci când l-am întâlnit în curtea atelierului de la Muzeul Aman. Purta aceeași haină aspră din tweed cărămiziu. La gât cineva îi înnodase o eșarfă de mătase și m-am cutremurat zărind cum ies de sub ea firele albe de păr de pe pieptul scobit, care trădau lipsa cămășii. Și, cu toate acestea, Pallady părăsea lumea așa cum îi plăcea să spună: en beauté. Fără onoruri pe care oricum nu dădea doi bani.

A refuzat de trei ori Legiunea de Onoare. Zicea: “Eu nu admit nimănui să-și permită să mă decoreze!” L-am condus la “Bellu” noi, artiștii tineri și bătrâni. Petru Comarnescu, emoționat, ne-a făcut să plângem rostind câteva cuvinte pline de simțire. I-am văzut smiorcăindu-se lângă coșciug pe Piliuță, Bițan, Gherasim, Almășanu și Nicodim. Nici unuia nu i-a trecut prin cap să ducă sicriul pe umeri, au urmat cu toții același cărucior șantaliu, căruia îi fula o roată, pe care cioclii l-au cărat, ani de zile mai târziu, și pe tata la groapă. Sicriul cu Pallady tremura și astfel părea că maestrul scutura nemulțumit din cap. Gata, a plecat și el după bunul său prieten Matisse care dipăruse în 1954. Nu stiu cine și când a decis să-l dezhumeze și să-l culce sub aceeași lespede cu Gheorghe Petrașcu. Cei doi pictori nu s-au putut suferi niciodată. Nu e singura ironie a Sorții. De moștenirea acestui veritabil aristocrat s-au bucurat “tovarășii”, care nu au ezitat să-și împodobească pereții vilelor cu peisajele, portretele și naturile statice pictate de marele artist, la fel cum o fac și îmbogățiții așa-zisei Revoluții din zilele noastre.

Cu puțin timp înainte de moartea maestrului, am fost în vizită pe bulevardul Dacia la prietenul meu Ioniță, student la Arhitectură, fiul criticului Ionel Jianu. Am văzut pe perete portretul pe care Alexandru Ciucurencu îl făcuse stăpânului casei. Am descoperit cu uimire o linie desenată cu creionul peste pictura în ulei, care, corectând profilul, accentua fruntea bombată a modelului. Am întrebat cine intervenise și gazda mea mi-a explicat că Pallady era deseori invitat în casa Jianu și a văzut portretul curând după ce fusese adus din atelierul lui Ciucurencu. Vopseaua încă neuscată a conservat linia desenată nervos. Ioniță mi-a arătat apoi o mapă plină cu schițele pe care marele pictor le aducea de fiecare dată când era poftit la masă. Se întâmpla destul de des asta și bătrânul Pallady nu voia să rămână dator niciodată, nimănui…

… Habar nu aveam că, în perioada în care îl vizitam la atelierul din strada C.A. Rosetti, Corneliu Baba fusese pus la index de noua putere, că se străduia din răsputeri să scape de această ostracizare și de ștampila de “formalist”. Din acea perioadă sinistră datează compoziția numită Constituirea gospodăriei colective, unde sunt pictate realist — așa cum cereau comuniștii — inclusiv ziarele Scânteia și România liberă vizibile pe masa pe care țăranii semnau intrarea în kolhozurile românești. Nu aș fi putut înțelege cum a fost posibil ca nulitățile cu nume străine, aflate la conducerea Uniunii Artiștilor Plastici (Maxy, Kazar, Szasz, Molnar, Kraus, Freiberg, Sobotka, Cova, Glauberg, Szony, Ross) să-i trimită pe Catargi și Pallady să învețe să deseneze, și să-i elibereze o adeverință idolulului meu, prin care se atesta că “tovarășului Theodor Pallady” i se permite să deseneze sau să picteze prin București. Nu aș fi înțeles spaima sa că ar putea rămâne fără pensie tocmai pentru că a fost prins de miliție fără acel “ausweis”…

Eugen Mihăescu

REBEL, Editura Rao, 2016

Puteţi admira lucrările autorului la eugenemihaesco.com

Sursa: Ziaristi Online

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.