Genealogia lui Hristos – Răsăritul cel de sus. Gând de Duminică de Elena Solunca Moise

Elena Solunca Moise

Astăzi, la Sfânta Liturghie, urmăm genealogia lui Hristos, ca un urcuş spre desăvârşire, o devenire întru îndumnezeire odată cu întruparea lui Hristos din Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria. E lucrarea voii lui Dumnezeu care se face prin oameni, anume prin aceia dintre ei care o primesc şi o lucrează. Iar cei care vor să facă lucrarea Lui binevoitoare sunt dăruiţi cu tot ce le este necesar. Dumnezeu respectă necondiţionat libertatea pe care a dăruit-o omului şi îşi dezvăluie minunile întru sfinţii Săi în care se arată cum ceea ce la om este cu neputinţă, la Dumnezeu este posibil în orizontul de lumină al voii Sale Bune. Încredinţează Hristos, când i s-a spus „Bun”, a răspuns  că „numai Unul Dumnezeu este Bun”, iar El ca Fiu a făcut necondiţionat  voia Lui Dumnezeu.  În Hristos se întâlnesc întru unitate eliberatoare firea omenească prin Maica Sa preacurată şi firea cea divină pe care Tatăl a făcut-o cunoscută la Iordan când Sf. Ioan Înaintemergătorul L-a botezat întru plinirea Legii: „Acesta este Fiul Meu mult dorit întru care am binevoit.” Căzut din neascultare, omul singur nu se putea elibera, încătuşat fiind de propria-i neputinţă. A fost nevoie de lucrare divină pe care o presimţea psalmistul întrebându-se: „ Ce este omul, Doamne, de Te-ai făcut cunoscut lui?”

„Creştinul se naşte muritor şi moare nemuritor”

În Noul Testament sunt înfăţişate două tipuri de genealogie – una după firea omenească în Evangheliile lui Matei şi Luca; cealaltă după firea divină înfăţişată de Evangheliștii Marcu şi Ioan. Primele două – aceea  a lui Matei şi aceea a lui Luca –  se află într-o complementaritate care înlesneşte să vedem cu inima  cum Cuvântul Cel dintru început s-a întrupat şi ca om a venit între ai săi, care, spune Apostolul Ioan  „nu l-au cunoscut”.  Mai întâi, Evanghelistul Matei descrie în ce fel anume Hristos, ca Om, este descendent din David, deci este pe linie directă moştenitor al făgăduinţelor făcute de Domnul urmaşilor lui Iesei. Se porneşte, nu se putea altfel, de la Avraam, părintele credinţei, filiaţiunea  fiind deci  a credinţei, legătură a omului cu absolutul a cărui amintire o poartă ca o pecete. Petre Ţuţea nota undeva că, prin credinţa sa, „creştinul se naşte muritor şi moare nemuritor.”  Evanghelistul Matei numără patruzeci şi două de generaţii, grupate în trei grupe de câte paisprezece, număr ce semnifică contopire, asociere; mai mult ca sumă a lui 7 cu 7, reprezintă plenitudine, sfinţenie, desăvârşire chiar.

Generaţiile sunt grupate în trei – de la Avraam la David, timpul patriarhilor; de la David la Iehonia, când evrei au fost duşi în Babilon – timpul regilor;  de la Iehonia până la Hristos, evul marilor preoţi care au fost şi conducători politici.  E o desfăşurare impresionantă, punând în lumină complexitatea copleşitoare  lucrării creatoare a lui Dumnezeu pentru „restaurarea omului”; iubirea şi răbdarea nepereche care au preschimbat veşnicia în timp restaurator. Evanghelistul Luca urmăreşte drumul spre începuturi pentru a încheia: „Fiul lui Enoch, fiul lui Set, fiul lui Adam, Fiul lui Dumnezeu.”  Alesul lui Dumnezeu, Moise, care a condus poporul ales  să iasă din Egipt a profeţit: „Proroc din mijlocul  şi din fraţii tăi asemenea mie, îţi va ridica ţie Domnul Dumnezeul tău dintre fraţii tăi, pe Acela să-L ascultaţi.”  În iconomia mântuirii, ieşirea din Egipt, al cărui popor a fost primul care a crezut că sufletul este nemuritor, era necesară ca  eliberare treptată de trecutul încărcat de întuneric în aşteptarea Celui care îl va Lumina lumii. E folositor  să urmărim acest drum pentru ca şi noi să deprindem  a ieşi din Egiptul păcatelor pe care le facem, deşi nu prididim a ne numi „creştini”.

După multe discuţii s-a ajuns la un consens în virtutea căruia Evanghelistul Matei urmăreşte arborele genealogic al lui Iosif, logodnicul Mariei şi tatăl după trup al lui Hristos, în timp ce Evanghelistul Luca ia în consideraţie generaţiile care au dus spre Maria, pe traseul lui David. Este o generoasă deschidere spre universalitate nepărtinitoare şi a-tot cuprinzătoare, vădită  şi în faptul că sunt amintite şi femei,  cunoscută fiind condiţia urmaşelor Evei din acel timp. Mai mult, femeile amintite nu excelează prin virtute: Tamara, a avut un fiu cu socrul ei; Batseba, soţia lui Urie care i-a dăruit lui  David un fiu – pe Solomon; pe desfrânata Rahab şi pe Rut, femeia moabiteancă. Într-o rugăciune pe care o spunea în fiecare zi, Sf. Ioan Gură de Aur recunoaşte că „atât de mare este iubirea Ta de oameni, încât şi din noroi mărgăritar face şi din fiu al gheenei, fiu al împărăţiei săvârşeşte”.

Că Domnul „toate cu înţelepciune le-a făcut” ne iese în întâmpinare arătând că, prin ambele linii genealogice, Hristos este descendent din David, deci El este Mântuitorul aşteptat, cum spuseseră proorocii. Pentru unii, această înşiruire poate să pară cumva greoaie, ea se dovedeşte deosebit de necesară şi la fel de folositoare pentru a înţelege, fie şi în parte, cât de mult iubitoare şi îndelung răbdătoare este lucrarea prin care Domnul îşi exprimă voia sa cea bună. O face într-o permanentă vorbire şi lucrare împreună cu omul în care a investit ce e mai de preţ: chipul şi asemănarea.  Pe de altă parte, putem cunoaşte diversitatea fără seamăn a  condiţiei umane a cărei recuperare din căderea dintâi a făcut din lume un spaţiu al păcatului, al deşertăciunii de care se plângea Ecleziastul.  Cu adevărat nimic din cele ale omului nu au rămas străine lui Hristos şi pe toate le-a folosit cu chibzuinţă divină spre  a ne scăpa „de rău şi de păcat”. Cele două genealogii sunt, cum spune Sf. Maxim Mărturisitorul, unite într-un singur ipostas, omul singur neavând  puterea de a se ridica din locul căderii, sub indiferenţa timpului. A fost nevoie ca Domnul Însuşi, prin Fiul Său, să coboare la om,  îmbrăcându-se în trup, tocmai El „care se îmbracă cu lumina ca şi o haină”.   A făcut-o dintr-o Iubire în faţa căreia mintea îşi vădeşte neputinţa dar care, în acest chip,  îşi arată puterea neînfrântă pe care o are în modelarea  sufletului uman în pregătirea sufletului pentru comuniunea binelui.

Cu noi este Dumnezeu

Căderea din rai s-a făcut prin neascultarea singurei porunci date de Dumnezeu  din iubire proniatoare,  dar, ştim, s-a făcut că omul nu i-a dat crezare şi a urmat cuvintele amăgitoare ale celui ce voieşte răul. Rămâne o taină – a libertăţii – cum şi azi omul dă ascultare vrăjmaşului său asimilând „plăcerea” iute trecătoare cu bucuria sfântă a împărăţiei cerurilor. Răul avea. Are şi va avea nevoie de viclenie ca să se scundă în spatele binelui. Altfel, înfăţişarea directă a răului nu ar poate îmbia pe nimeni şi de aceea se ascunde într-o unitate ucigătoare cu minciuna. Binele însă este atât de îngăduitor, încât admite ca răul să se înfăţişeze cu „hainele” lui, pentru că îşi cunoaşte puterea de a-l înfrânge şi trimite în hăul pierzării. Binele are tot pe atâta răbdare care se face putere nebiruită în izgonirea răului din aria fiinţei.  Acel „aici”, unde a spus Adam că este după cădere, este indistinctul în care coexistă binele şi răul,  căci binele în ştia trăind în rai. Nu era însă deplin conştient de el s-a trezit  între teamă şi speranţă.  De aceea, nu ne miră asocierea unor nume de frumoasă pomenire cu altele care nu sunt pe aceiaşi măsură şi Sf. Ioan Gură de Aur explică: „Când fac genealogia lui Dumnezeu întrupat, trebuie nu numai să n-o ascund ( e vorba de „împreunările nelegiuite”), ci s-o spun în auzul tuturor, spre a arăta puterea lui Dumnezeu şi purtarea Sa de grijă. Că pentru asta a venit Hristos pe pământ, nu ca să fugă de ocările noastre, ci ca să le nimicească…Tot aşa trebuie să spunem şi despre Naşterea Lui: Nu este drept să ne minunăm că a luat trup şi S-a făcut om, ci că a voit să aibă astfel de neamuri, că nu I-a fost ruşine de păcatele noastre”. Nu i-a fost ruşine pentru că a venit să cureţe omul de crusta sufocantă a abaterilor de la Legea Domnului. Credinţă în Fiul lui Dumnezeu  a schimbat statutul ontologic al omului – din rob ce era, primind răsplată cuvenită pentru osteneala sa, prin Hristos, se face fiu, moştenitor al vieţii veşnice şi Sf. Evanghelist Ioan scrie că „robul nu rămâne în casă în veac”, Fiul însă rămâne în veac.

Deasupra firii a fost şi Naşterea lui Hristos din Sfânta Fecioară, logodită cu dreptul Iosif anume pentru a o feri de cele ale acestei lumi. În fire a rămas pentru mereu căci, aşa cum vedem, toţi strămoşii după trup ai lui Hristos au urmat firea lumii şi doar singură naşterea Sa a fost deasupra firii, premergătoare împărăţiei cerurilor. Aşa că, logodită fiind numai, Fecioara „s-a trezit luând în pântece fiu”. Iosif, drept fiind, dar om totuşi,  a gândit omeneşte  şi gândea „s-o lase într-ascuns”, detaşându-se de o situaţie cel puţin ruşinoasă. Dar nu aceasta a fost şi voia lui Dumnezeu care a trimis un înger să-l vestească: „ Iosife, fiul lui David, nu te teme s-o iei pe Maria drept femeia ta, fiindcă ceea ce s-a zămislit în ea este de la Duhul Sfânt; ea va naşte fiu, căruia îi vei pune numele Iisus, căcă El va mântui pe poporul Său de păcatele lui.” Sunt cuvinte de împlinire a profeţiei făcute odinioară de Isaia: „Iată Fecioara va lua în pântece Fiu şi-L vor chema numele Lui Emanuel, care se tâlcuieşte «Cu noi este Dumnezeu”»

„Câţi în Hristos ne-am botezat, în Hristos ne-am şi-mbrăcat”

Hristos s-a întrupat şi s-a făcut om, dar scrie Sf. Grigorie Palama: „Nu numai că Dumnezeu S-a născut din oameni, dar S-a născut dintr-o fecioară; o fecioară ridicată mai presus de gândurile întinate ale cărnii, după cum au vestit proorocii. Venirea Duhului Sfânt, nu dorinţa cărnii a dus la zămislirea: vestirea căreia i s-a dat, credinţa ei în venirea lui Dumnezeu, au avut întâietate şi nu asentimentul la concupiscenţa pătimaşă, nici încercarea acesteia.” Căci după ce a îndepărtat-o cu totul pe aceasta din urmă, în rugăciune şi bucurie duhovnicească, Fecioara a spus: „Iată roaba Domnului, fie-mi după cuvântul tău” adresându-se îngerului vestitor. E întâiul pas spre răscumpărarea omului după ce, prin Eva, s-a predat pe sine şi existenţa sa viitoare minciunii vrăjmaşului. Eva rămâne maică a vieţii ca viaţă, „bios”, Fecioara Maria e maică a vieţii celei veşnice. Devenirea întru unitate dintre Feciorie şi maternitate este una a înduhovnicirii, al rugăciunii ca mod de a vieţui la incandescenţa rugului aprins care arzând nu se mistuie.

Tatăl Ceresc îşi vesteşte Fiul la Botezul Său, când spune: „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru care bine am voit”, voirea bună sau bunăvoirea fiind principiul ce susţine viaţa celor care cântă: „Câţi în Hristos ne-am botezat, în Hristos ne-am şi-mbrăcat”. Aşa inima împietrită în păcat a omului se trezeşte conştiinţa eliberării de sub blestemul dintâi. Şi apostolul Petru o va recunoaşte zicând că Hristos este Fiul lui Dumnezeu celui viu. A făcut-o însă după ce şi-a recunoscut păcătoşenie: „Ieşi de la mine Doamne, că sunt om păcătos.” Din pocăinţă răsare timpul binecuvântării pe care Domnul l-a pecetluit  la Schimbarea la Faţă a Mântuitorului, când într-o coerenţă deşteptătoare spune: „Acesta este Fiul Meu mult iubit. Pe El să-L ascultaţi”. Să ne închinăm Lui ca Fiu al lui Dumnezeu şi să-L urmăm ca Fiu al  Omului, care arată concret Calea care duce la Adevărul care „ne face liberi”; Adevărul care este Viaţă şi în care nu este loc pentru moarte. El nu a coborât din cer ca să „strice Legea” cum fac mai toţi reformatorii lumii prin înlocuirea unei fărădelegi cu alta. Legea era bună fiindcă era de la Dumnezeu şi nu avea de ce să fie anulată. O stricaseră conducătorii  politici şi religioşi, fariseii, făcând din viclenie un mod de a gândi până într-atât încât era şi un mod de a fi. Se plângea David: „Când ajung sus oamenii de nimic, nelegiuiţii mişună pretutindeni” iar „cel ce face nedreptate pe sine se binecuvântează.” Lumea a devenit una a dezbinării, stăpânită de diavol( de la diabolon, despărţire). Când Părintele Ceresc spune: „Fiul Meu cel Iubit” o face pilduind  unitatea lui Hristos ca Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, Cel venit să ne dăruiască Pacea Sa; o pace unitară în plenitudinea sa, fiind deopotrivă Pacea cu Dumnezeu, cu natura pe care a adus-o din nefiinţă la fiinţă şi pacea cu sine şi cu semenii. Este Pacea care îl face pe om fiu al lui Dumnezeu, cum o aflăm într-una dintre Fericiri: „Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.” Această Pace este voia lui Dumnezeu şi la ea ajungem urmând alt îndemn: „Fiţi desăvârşiţi cum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este”; nu a spus cum sunt Eu sunt, pentru că Om se făcuse ca pe noi să ne îndumnezeiască. A  mai spus „Fiţi milostivi cum Tată vostru este milostiv”. Milostivirea este începutul  desăvârşirii şi din această iubire Dumnezeu ni L-a dăruit nouă, celor căzuţi în întuneric, pe Hristos, Lumina Lumii pe care  şi astfel să-L primim în inima noastră de unde să-şi reverse preaplinul făptuirii binelui. Să-L urmăm astfel încât să lumineze lumina noastră înaintea oamenilor, „aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri”.  Toate punându-le la suflet să ne întrebăm a recunoştinţă, plecându-ne capul şi înălţându-ne inima: „Doamne, ce este omul că Te-ai făcut cunoscut lui?”

Dar, iată, e vremea, se apropie clipa când cu inimi pline cu îndatoritoare  recunoştinţă să spunem: „Naşterea Ta, Hristoase, răsărit-a lumii Lumina cunoştinţei; că întru dânsa cei ce slujeau stelelor, de la stea au învăţat să se închine Ţie Soarelui Dreptăţii, şi să Te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de sus, Doamne, slavă Ţie”. Lumina cea creată a apus, s-a a apus în faţa Luminii necreate recunoscându-şi Creatorul. Să primim în sufletele purtând rănile necazurilor şi răutăţilor lumii Lumina  cea Adevărată ca pâine a vieţii cea de toate zilele.

Elena Solunca Moise

Sursa: Ziaristi Online

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.