Între rău și binișor - de Nae Georgescu. Ilustraţie pentru 2017 - Eugen Mihăescu - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Între rău și binișor – de Nae Georgescu. Ilustraţie pentru 2017 – Eugen Mihăescu

 Între rău și binișor

Plec de la o amintire banală. Taica mare împreună cu  Ciungu şi Grecu s-au dus la un proces la Câmpulung. Au plecat pe jos în viul nopții, peste dealul Păcioilor,  spre Furnicoși, cu mâncare în traistă (ouă, brânză, şuncă, mămăligă) şi li s-a făcut ziuă în Câmpulung. Pentru că mai aveau timp până la proces, au intrat într-o cârciumă şi au cerut un litru de vin. Vinul costa 40 de parale. Ei, a pus fiecare câte 10 parale, dar mai trebuiau 10 parale. Ciungu a zis:„ Pune tu, Dumitre, că eşti mai bogat.“ Taica mare n-a vrut, a zis că să pună Grecu, iar acesta a zis că să pună Ciungu. S-au certat până au băut vinul, dar au întârziat şi la proces: când au ajuns la tribunal se strigase dosarul lor. Au plecat acasă supăraţi că pentru 10 parale, cearta dintre ei, au pierdut termenul. N-au intrat din nou în cârciumă să-şi omoare necazul…

Ce vreau eu să observ, este că Jupâneştenii noştri au pierdut multe procese de-a lungul timpurilor – şi în general au puţină încredere în justiţia instituţionalizată. Este ciudat cum un sat cu numele „jupânului“ în el – care jupân înseamnă şi judecător, nu este aşa? – a dat puţini oameni de lege, abia dacă putem aminti doi sau trei avocaţi – iar raritatea profesiei a făcut ca să li se piardă numele în amintire şi să li se zică simplu: Avocatul, iar rudelor lor: ai lui Avocatu. Mă îndoiesc, de pildă, că despre Doamna Aurica a Avocatului mai ştia cineva că era fiica avocatului Diaconescu; cel mult oamenii îl ţin minte pe fostul ei soţ, tot învăţător ca şi ea, Dumitrache pe nume.  Lucrul este cu atât mai ciudat  cu cât peste râu de noi, faţă în faţă, este satul Păcioi, al cărui nume implică iarăşi un judecător de pace, un împăciuitor. Taica mare de dela deal, Dumitru de mai sus, mereu în contradicție cu mine, îmi spunea, când venea vorba despre asta, că numele Păicioilor vine de la „pâci”, țap adică, pentru că ei au multe capre; altă dată, văzând că nu mă convinge, a zis că vine de la „pecioici”, care înseamnă cartofi, pentru că i-ar cultiva din belșug. Totdeauna, și astăzi chiar, satului i s-a zis Păcioiu, familiile eponime sunt Păcioianu, și chiar Păcescu iar ei își zic păcioieni; numai hărțile și dicționarele actuale taie pe –u final; nu poate veni decât de la pace, împăciuitor, mai ales că este satul de peste râu de Jupânești: fac împreună un binom. Ei bine, nici Păcioii nu excelează în oameni ai legii. Iată, aşadar, sate, cu nume ce nu se prea reverberează în locuitori. Dar o observaţie tot ar mai trebui făcută, despre un alt sat din preajmă: Mălureni, peste deal de Jupâneşti, în valea Vâlsanului. Noi am avut litigii juridice cu ei încă de pe vremea lui Matei Basarab. Numele este străvechi dacic, și vine de la „mal“. O provincie a Daciei traiane se numea Malvensis, un oraş se numea Malva. Numele actual al Moldovei este derivat de istorici (Alexandru Boldur, între ei) de la „mal“ şi „dava“, însemnând cetăţi pe maluri de apă, sau ţara malurilor cu cetăţi – şi s-a observat că marea majoritate a cetăţilor moldovene sunt pe malul drept al râurilor, cel cu râpe (din cauza mişcării de rotaţie a pământului, spre răsărit, râurile au tendinţa inerţială să sape mal adânc spre apus). Mălurenii sunt aşezaţi, într-adevăr, pe maluri, printre văi de gârle. Acest cuvânt dacic fiind foarte puternic, s-a întâmplat ceva din cauza lui în vocabularul nostru juridic: limba română nu a putut primi, din cauza lui,  termenul latin  corespondent francezului mal, italianului sau spaniolului malo venite din latinescul „malum“ cu sensul „rău“. Noi întrebuinţăm pentru acest sens un cuvânt care este strict specializat în latină: reus,  care înseamnă acuzat, învinuit (iar reologia este o ramură a dreptului). Ei bine, reus latinesc a dat rău (a devenit, de fapt, așa se zice după Meillet: limba română, franceză, italiană etc. sunt limba latină vorbită astăzi de vorbitorii limbilor respective).

De aici decurg consecinţe în lanţ: expresiile de limbă cu malum latinesc lipsesc la noi, de pildă franţuzescul „mal à droite“ nu poate avea corespondent. Importantă este întreaga serie a lui male-dictio, bene-dictio „zicere rea“ – „zicere bună“, malediction – benediction în franţuzeşte. Perechea nu este punctată la noi, nu avem echivalent pozitiv pentru „blestem“ (maledictio). De aici, poate, şi spaima grozavă faţă de aceste practici în popor: e ca şi când blestemul nu ar avea vindecare, zicerea de rău nu se spală prin zicere de bine, e anxioasă, fatidică.

Judecați, rogu-vă, și o expresie ca aceasta: e bine rău, prototipul lui  curat murdar al lui Caragiale. Mai zicem e frumos rău,  chiar e frumos rău tare, rău de tot. Adică, rău are și sensul de foarte, întărește un adjectiv, un nume predicativ.  Bănuiesc că acesta e chiar stratul inițial al limbii, adică mai întâi reus a funcționat ca particulă a eponimului, cu sensul e acuzat de frumos, e acuzat de bine, acuzat sigur, etc.: simți, presimți, se simte de la sine binele, frumosul, etc. Cum se va fi de-specializat acest reus, mai apoi, cum va fi răzbătut din latinește numai o conotație a lui, nu și sensul strict juridic, e greu de spus (explicat). Inițial trebuie să fi fost o marcă a încrederii, combinată cu lipsa instituțiilor juridice, abia apoi ajungându-se în partea opusă, a bănuielii, neîncrederii și etichetării cu rău a tot ce e susceptibil de a fi rău. Adică: răul se acuză de la sine, se lasă identificat „din prima”. Este modelul antropologic după care, de pildă, și în latina veche latro -onis a ajuns să însemne hoț, termenul venind de la latro, latrare, a lătra: va să zică, oricine e lătrat e hoț, sau câinii îi latră numai pe hoți, sau hoții se identifică cel mai ușor după lătratul câinilor..

Nu insist, dar atrag atenţia asupra unui termen specializat, reus, acuzat, pentru sensul de „rău“: practic, în limbă nu se recunoaşte prezumpţia de nevinovăţie, adică orice învinuit, acuzat – este deja etichetat ca rău.

Observaţia aceasta o fac strict cu gândul la mălureni: pentru noi, cei din Jupâneşti, orice era rău pe deal era din cauza lor. Mălurenii ne păşteau iarba la Fântâna lui Sandu, mălurenii ne tăiau pădurea la Coada Purcăreţii, mălurenii şi iar mălurenii… Ce-or fi având „rău“ în numele lor aceşti oameni, nu ştiu. Când învăţam latina pe deal – la plimbare, nu cu vacile ca în copilărie – şi aflam pentru prima oară lucruri ca cele de mai sus, eram înclinat să cred că ceva din „malum“ latinesc, neintrat în limbă din cauza opoziţiei puternice a reliefului, se răzbună, totuşi, în potriveli fonetice şi transmite subliminal sensuri – desigur, aberante în contact cu realitatea, dar coerente în ordinea Cuvântului. Sau, mă rog, având o coerenţă subtilă, interioară, intimă.

Nae Georgescu

Sursa: Ziaristi Online

Ilustraţie: Eugen Mihaescu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.