Astăzi s-a născut Hristos! Crăciun Fericit! Gând de Duminică de Elena Solunca Moise şi Mesajul Patriarhului României, PF Daniel - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Astăzi s-a născut Hristos! Crăciun Fericit! Gând de Duminică de Elena Solunca Moise şi Mesajul Patriarhului României, PF Daniel

Colinde, colinde, colinde… am venit să colindăm

Elena Solunca Moise

Venit de departe, din ţara „a fost odată”, colindul „sfânt şi bun” deschide şoptit  un prezent continuu: „În noaptea asta mare, Fecioara Maria spre Bethleem călătorind mergea”. Mare e noaptea în preajma solstiţiului de iarnă, întunericul e adânc, luminat plăpând de poveştile care ne aduc dimpreună să fim părtaşi veştii minunate care a schimbat mersul lumii. Asta ca să  alunge cât mai departe gândul deşertăciunii omului, care îl obseda dureros  pe Eclesiast, care tot căutând înţelepciunea care să-l vindece de zădărnicie,a aflat-o în frica de Dumnezeu. De unde oare? Poate este ecoul neascultării dintâi, de când am rămas orfani de noi înşine, rătăcind şi aşteptând mereu pe cineva sau  ceva ca o minune pe la câte o răscruce de drumuri…  Mare  e noaptea asta mai ales pentru că  întunecimea s-a arătat a nu fi de tot stăpânitoare, căci acum s-a născut nouă  Domnul Iisus Hristos/Mesia chip luminos.”  A fost-a aşa…

Casa pâinii în care s-a născut Pâinea vieţii

…Mergeau dimpreună Fecioara Maria, neprihănirea sfântă şi sfinţitoare, dimpreună cu Iosif  – nume ce semnifica „Dumnezeu să mai dea” – , om  drept în viaţa sa care l-a făcut a binemerita a fi  tatăl după trup al lui Hristos. Mergeau spre cetatea Betleem, cetatea „pâinii”, nume venit încă din vremea Patriarhului Iacob, care pe când îşi păştea oile, a văzut şi, apoi, profeţit că acolo o să se nască Pâinea Vieţii. Tot aici, odinioară, lui Avraam i s-au arătat cei trei îngeri, preînchipuire a Sfintei Treimi iar , peste vremi,  s-a născut Ioan Botezătorul, propovăduitorul pocăinţei înaintemergătoarea împărăţiei cerurilor. Anume lui i s-a dăruit  bucuria de a-L recunoaşte şi boteza pe Domnul pe care văzându-L apropiindu-se de Iordan a dat de ştire: „Iată mielul lui Dumnezeu, Cel care a venit să ridice păcatul lumii.”

„Drept” era Iosif, treapta cea mai înaltă de sfinţenie pe care omul Vechiului Testament o putea ajunge, după rugămintea-mărturisire a lui David: „Bun eşti Doamne, şi întru bunătatea Ta, învaţă-mă îndreptările Tale” (s.n.). Dimpreună mergeau, Iosif şi Maria,  spre Betleem „casa pâinii” (ce înainte purta numele de Efrata), cetate în care se născuse David şi unde fusese uns ca împărat. Cum toate le-a făcut Domnul frumoase, la loc potrivit şi la plinirea vremii,  era  rânduit ca în această cetate neînsemnată să se nască Mântuitorul lumii. A fost ca în „casa pâinii” cel ce avea să fie „Pâinea vieţii”. Şi nu propriu-zis în cetate, cumva hotărnicind un spaţiu discriminator între cei dinăuntru şi ceilalţi, ci în afară pentru a vedea mai cu limpezime universalitatea Naşterii de peste fire, căci pentru toţi Maica Preasfântă l-a născut pe Hristos. Tânguiau străbunii duios: „Betleeme, Betleeme, cum de n-ai primit la tine pe Fecioara Maria să-L nască pe Mesia.” Cu dreptate este ai milă de tot ceea ce este rău, fiindcă el, răul e lipsit de perspectiva luminoasă a veşniciei, fiindcă la capătul lui nu este decât întuneric şi moarte. Mai mult, se face că până şi moartea răului dă strălucire mai bogată binelui. Doamne, ajută-ne să nu fie inima noastră un Bethleem, mereu sub grija cea lumească şi singuri să ne alungăm bucuria de a fi „gazde a lui Hristos”.

Praznic al puterilor cereşti şi omeneşti

Au plecat Iosif şi Maria în afara cetăţii să-şi caute locaş de odihnă, fiindcă Fecioara Maria purta în pântece pe Cel care este deasupra oricărui număr şi oricărei  numărători. Sf. Grigorie de Nazianz ne cheamă : „Cinsteşte micul Betleem, care te-a readus în rai. Închină-te în faţa ieslei, graţie căreia atunci când erai fără raţiune, te-a hrănit cu Cuvântul! Cunoaşte cum îşi cunoaşte boul stăpânul – Isaia ţi-o porunceşte! Şi ca asinul ieslea Domnului său…Aleargă cu steaua şi adu daruri cu magii – aur, ca unui împărat; tămâie ca unui Dumnezeu şi smirnă ca unui mort…Să fie praznic al puterilor cereşti şi pământeşti, căci sunt încredinţat că şi acelea se veselesc şi se bucură cu noi”. Naşterea Sfântă ne aduce pe toţi laolaltă pentru că, venind de deasupra firii omeneşti, are o amploare cosmică şi aşa a fost simţită într-o unitate renăscătoare şi recunoscătoare. O înţelegem mai bine dacă privim la dezastrul ecologic, la ravagiile  pe care omul le-a semănat pe pământ şi ale căror ultime consecinţe nu le ştim, dar cu siguranţă le vor  plăti generaţiile viitoare. Dezastrul pe care omul l-a făcut în natură e consecinţa  depărtării de Dumnezeu până la negare, unde începe pribegia prin locurile deşertăciunii, unde „totul e permis”.   S-a spus, cu dreptate că vremii noastre nu-i lipseşte cunoaşterea, ci înţelepciunea şi aşa este pentru omul care, spune un poet, „nu se teme de nimeni şi nimic/ nici chiar de Dumnezeu.”

Vin colindătorii cum veneau odată: Leru-i ler…

Vin colindătorii, cum veneau odată: „Leru-i ler… făceau odată vestind: „Astăzi s-a născut Hristos”, arătând că biruinţa întunericului este doar un cât un strop de vremelnicie. Începe sărbătoarea ca o nuntă între cele două Testamente – cel Vechi şi cel Nou; Vechiul purtând ca o povară veacuri grele de căutări spre o nouă obârşie a trecerii; Noul pentru că odată cu Hristos, a răsărit timpul unui bun început al eliberării de moarte. Dacă Vechiul Testament consacră omul ca o „fiinţă spre moarte”, cel Nou face omul o „fiinţă spre Înviere”. Vechiul şi noul se îngână; primul îmbogăţeşte, cel de al doilea împrospătează curgerea  timpului spre veci neajunşi de număr. Ne întoarcem iar la  psalmist care asigură că acolo unde este unitate, Domnul Cel preaînalt dă binecuvântarea Sa.

„Iisus ieri şi azi şi-n veci”

Era plinirea vremii şi spunem asta ca şi cum vremea s-ar asemăna unui gol, deşertat de înţeles aşteptând doritor plinirea ca binecuvântare cărei noimă doar Părintele Ceresc o ştie. Atunci am intrat sub semnul cantitativului, al măsurii şi măsurării al rostirii şi rostuirii; atunci istoria s-a frânt în două – înainte şi după Hristos. Împăratul Augustus dăduse  poruncă să se „înscrie” toată lumea ca să rămână  în memoria devenirii după principiul binecunoscut „scripta manent”. Iosif şi Maria s-au pornit împreună spre Bethleem, după rânduiala lumească, prin care transpare voia dumnezeiască făcută cunoscută dinainte prin prooroci: „Şi tu Bethleeme, deşi eşti mai mic între miile lui Iuda, din tine va ieşi stăpânitor peste Israel.”  Cum nu mai era loc în oraş, Iosif şi Maria au părăsit  cetatea neprimitoare de s-au adăpostit într-o peşteră care, pe vremea aceea,  folosea şi ca adăpost pentru  animale. Peştera întunecoasă i-a adăpostit pe cei doi ca o taină ale cărei semnificaţii se înmulţesc cu timpul şi, dintre ele, mitul lui Platon  rămâne pilduitor. Oricum am lua-o, peştera, găzduind întunericul, este deopotrivă  adăpost pentru toate misterele vieţii şi morţii. Aici, spune colindul, Fecioara Maria, naşte pe Mesia. Din tainiţa pământului  răsare Lumina lumii. Peste „secoli”, Blaga ne sfătuieşte: „Sapă, sapă, sapă frate,/ până dai de stele-n ape/…Prinde tu-n adânc izvoare/ de sub strat stihie blândă/ Să se-aleagă din argilă/ochiuri lucii, de izbândă.”

Cel fără maică în cer se face fără tată pe pământ

Tâlcuieşte dumnezeiescul cuvântător: „Încă odată încă odată întunericul se risipeşte; încă odată lumina se înfăţişează”, trimiţându-ne gândul la începuturi când Domnul a zis Să fie lumină”. Atunci, în zarea dintâi a omenităţii a fost creată lumina pe care acum o vedem cum apune pentru  că răsare „Lumina cea adevărată”. Nu dintr-un punct cardinal anume ci de sus, de la „Părintele luminilor”.Şi adaugă întru plinirea rostului: “Încă odată Egiptul se pedepseşte cu întuneric şi încă odată Israelul e călăuzit cu un stâlp de foc. Poporul care stătea  în umbra necunoştinţei i s-a dat să vadă lumina cunoştinţei. Litera se dă îndărăt, spiritul biruieşte, Adevărul păşeşte în lume: Cel fără maică după ceea ce a fost înainte ( adică Dumnezeu s.n.) se face acum fără tată după ceea ce a fost mai pe urmă”. Se căina cu dreptate Eclesiastul cum că „nimic nou sub soare” căci noul vine mai de deasupra… cerului, de la Cel „ce a făcut cerul şi pământul cu toată splendoarea lor”. La El nu este „schimbare sau umbră de mutare”, pentru că după voia Lui „ne-a născut prin cuvântul adevărului ca să fim începătură Lui”.

Răsăritul cel de sus

Cu adevărat mare şi de nepătruns minune cum Cel fără trup se face trup pe care, după Înviere, avea să-l atingă apostolul Toma. „Iisus ieri şi azi şi-n veci” este axioma în virtutea căreia venirea timpului spre noi se face devenire. Pentru cei care nu cred, de Dumnezeu Cuvântătorul  spune limpede: „Au să-l vadă toţi. Au să-L vadă toţi când îl vor vedea ridicat la cer şi, dacă nici atunci, au să creadă când îl vor vedea venind din ceruri şi când va sta pe scaun de Judecător.” Acum însă  ne bucurăm cutremurându-ne  de naşterea Sa: Iată-L coborând din cer anume  ca pe noi, cei căzuţi,  să ne ducă la cer, patria pierdută şi să ne  dea viaţă celor ce am murit prin Adam. Sărbătoarea este dumnezeiască şi aşa ne povăţuieşte Grăitorul de Dumnezeu să o cinstim: adică „nu cu cele ale slăbiciunii, ci cu cele ale tămăduirii, nu cu cele ale creaţiei de la început, ci pe cele ale creaţiei noi de acum”. Asta dacă reuşim să ne ţinem cât mai departe de această „lume nebună, nebună”,  să stăruim a restitui sărbătorii sensul primar – să ne închinăm la Cuvântului care, iată, vine la fiecare  şi intră doar la acela care Îl primeşte; la cel care  înţelege să-şi plece genunchii trupului şi minţii  în faţa Iubirii „care mişcă sorii şi stelele”.

La Naşterea Lui, steaua care a călăuzit  pe magi a apus – lumina creată şi-a cunoscut apusul când a răsărit  Lumina   necreată din care se împărtăşeşte. Au văzut minunea păstorii, cei care  vegheau pe pământ şi  urmau steaua care răsărise ca o taină în faţa căreia raţiunea este nevoită să se plece spre binele ei. Taină, pentru că, sfidând cele cunoscute, steaua vestitore a „răsăritului celui de sus” venea de la miază zi îndreptându-se către miază noapte. Aducea „lumina cunoştinţei” ca să putem afla drumul spre Împărăţia cerurilor. Au văzut-o oamenii şi au dat mărturie, fiecare în felul său – păstorii făcându-se vestitori şi magii recunoscători; păstorii colindând, magii preschimbând cunoaşterea în plecăciune recunoscătoare şi înainte-vestitoare.

Din seara ajunului, până într-a Crăciunului                   

Nepătrunse sunt lucrurile Domnului şi toate potrivite voii Lui. Noi, exilaţi în spaţiul uneori prea strâmt  al raţionalităţii, batem cu întrebări la porţile înţelegerii, nereuşind a „strivi corola de minuni a lumii”. Ce bine e aşa, pentru căutătorii de sens şi rost, pentru că  şi părelnicele înţelesuri în neînţelesuri mai mari se preschimbă şi aşa descoperim  bucuria de a fi „contemporani cu veşnicia”. Iată bunăoară o întrebare: dacă Tatăl Creator care pe toate le face cu măsura Iubirii Sale, de ce a făcut ca Fecioara Preacurată „ce avea să ia în pântece fiu să fie logodită cu un bătrân?”  Sfinţii Vasile cel Mare şi Grigorie Teologul apreciază, mai întâi, că dacă oamenii ar văzut  că e însărcinată fără a fi căsătorită ar fi fost pedepsită cu aruncarea de pietre, aşa cum voiau să facă fariseii cu femeia adulterină. Mai important este faptul că  dacă Satana, care ştia că va veni Mântuitorul şi se îngrozea, ar fi aflat, cu viclenia-i cunoscută, ar mai fi născocit ceva să întârzie Naşterea Sfântă. Tocmai de aceea taina  se cerea ocrotită, străină de orice formă de spectacol. Noi,trăitori în civilizaţia derizorie a spectacolului nu avem cum înţelege rostul tainei, pe care am înlocuit-o cu „secrete” de toate felurile. dând câteodată dimensiuni caricaturale sărmanei noastre realităţi. Taina rămâne ocrotitoare fiindcă, altfel, dată pe mâna  pe mâna vrăjmaşului nemilos, , ar goli-o de rost şi sens aruncând-o în abisul al deşertăciunii, flămând să înghită totul. Într-o rugăciune dinaintea Sfintei Împărtăşanii ne angajăm că „nu voi spune vrăjmaşilor tăi taina Ta, nici sărutare îţi voi da ca Iuda”. Cu un adevărat cult pentru taina sfântă, străbunii colindau „din ziua ajunului, până-n seara Crăciunului”, colindul nu se cânta peste an şi nici zile la rând ca un şlagăr sezonier şi nici la întâmplare dând deşertăciunii pricină de mărire. Derizoriu, sub semnul căruia trăim,  prigoneşte cu vicleşug adevărul credinţei tocmai afirmând-o, o secătuieşte şi o face în mod  perfid, păstrându-i aparenţa ca o adevărată capcană pentru cei nepregătiţi. Astăzi nu este timp de trăire autentică furaţi de iureşul reclamelor ce vor să-şi seducă victimele folosindu-se de colind. Moş crăciun în varii clone se vând la colţ de stradă. Nu a fost aşa dintotdeauna şi, slavă Domnului, mai sunt locuri unde colindul este cinstit după cuviinţă. El  este parte a unui ritual prin care ne integrăm în armonia întregului cosmos, făcându-ne, cu ajutorul Domnului, cunoscători şi plinitori ai voii Sale. Singur, de veghe la fruntariile zădărniciei  psalmistul străfulgerează întunericul timpului: „Doamne, ce este omul că Te-ai făcut cunoscut lui?”

Veţi găsi un prunc culcat într-o iesle

Atunci, într-o noapte ca aceasta, cerurile s-au deschis şi îngerii ne-au învăţat să aducem „slavă întru cei de sus, lui Dumnezeu”. Nu slava adusă ca mai marilor vremelniciei, fariseilor,  închinare în faţa vicleniei şi ticăloşiei, ci Slavă ca lui Dumnezeu care „toate cu înţelepciune le-a făcut”. E slava care, venind de sus, aduce împăcarea cu Dumnezeu, pacea între cer şi pământ, restabileşte unitatea din cioburile haosului şi voirea cea bună  între oameni. Pentru a fi vrednici de această slavă, în fiecare dimineaţă cerem: „Ne luminează mintea/ Să Te cunoaştem, Bune/ Să ştim că ne eşti Tată/ Să Te cântăm mai bine/ Ş-aşa să ne-mpăcăm.”

Ei, îngerii au dat întâia mărturie – au spus celor ce vegheau între cer şi pământ despre naşterea „Păstorului cel bun”, unde să-L caute şi cum să-l recunoască. S-au înfricoşat păstorii, dar îngerii au rostit: „Nu vă temeţi”, cuvintele-leitmotiv ce vindecă toată frica pentru că aşa este – frica de Dumnezeu vindecă toate fricile lumii. Au şi spus pentru ce: „Iată vă  binevestesc  vouă bucurie mare care va fi pentru întreg poporul; că în cetatea lui David s-a născut astăzi Mântuitor, Care este Hristos Domnul”. Ca să spulbere orice îndoială,  le-a dezvăluit semnul după care să-L recunoască: „Veţi găsi un prunc înfăşat şi culcat în iesle”. Să se înspăimânte mintea şi în inimă să picure lacrimi de bucurie că El, Fiul Tatălui a venit la noi nu ca „Împărat al tuturor” cum este, ci  fără nicio slavă,  ca prunc, făptură gingaşă, plăpândă care are nevoie de ajutorul şi iubirea celor  din jur. Nu a venit, cum ar fi putut neîndoielnic,  în palatele vreunei împărăţii lumeşti ci în „ieslea boilor”, care şi-au recunoscut stăpânul  şi l-au încălzit cu răsuflarea lor.  Înainte de a fi slăvit, Hristos s-a smerit arătând că fără acest început bun ajungem în ţinutul rătăcirilor fără întoarcere, căci fără smerenie, slava omului e deşertăciune zornăitoare. Au plecat păstorii cum le-au grăit îngerii, începând „colindul”. Au mers  şi au aflat-o pe Fecioara Maria şi pruncul ceresc, într-o uniune mai presus de orice seamă. Anume, unimea între iubirea purtătoare de grijă pentru om a lui Dumnezeu şi iubirea ascultătoare a Sfintei Fecioare. Este iubirea neprihănirii înălţată prin  rugăciune şi arzând ca un rug nestins de dorul de Dumnezeu şi pe care Iubirea Lui o ocroteşte şi-i vine întru întâmpinare ca Lumină. De aceea, Maica Domnului e mai sfântă decât toţi sfinţii şi mai slăvită decât ei, are puterea „dimpreună alergătoare cu voirea”. Să punem în cugetele noastre ca strajă de netrecut că acel care face voia Domnului, primeşte şi putere de la El.  Domnul Însuşi, a învăluit-o pe Fecioara Preacurată cu Duhul Sfânt, i-a dat puterea minunată să-I facă văzut Chipul după care suntem făcuţi.  Întru bucurie fără seamăn, îngerii slavosloveau: „Slavă întru cei de sus, pe pământ pace, între oameni bunăvoire” Mai târziu, Iisus însuşi se ruga, mărturisind: „Slava pe care mi-ai dat-o Mie,Eu le-am dat-o lor, pentru ca ei să fie una, aşa cum una suntem Noi…pentru ca iubirea cu care Tu M-ai iubit să fie întru-înșii şi Eu  întru ei.”

 Îngerii cântau, magii se-nchinau, doar Irod…

Magii, învăţaţi ai celor din lumea aceasta, au văzut şi ei steaua, ca nici o alta de până atunci şi nici de atunci, pe un drum care duce de la lumina cunoaşterii la lumina credinţei; prima cercetând tot ce este a omului şi omenităţii; cea de a doua privind spre Dumnezeu, lucrându-i voia şi făcând din rugăciune, post şi făptuirea binelui o fel de a fi dimpreună. Şi ne întoarcem iar la străbuni care, atunci când cineva pleca la drum îi spuneau: „Mergi cu Dumnezeu”, sau „Maica Domnului să fie cu tine”. Asta pentru a le întări credinţa ca temei că tot ce se face cu voia lui Dumnezeu şi ajutorul Preasfintei Sale Maici şi Măiculiţa noastră îi este bineplăcut Părintelui Ceresc, de folos semenilor şi spre îndreptarea  întregii fiinţe spre împărăţia lui Dumnezeu. Magii  arată drumul de la credinţă la cunoaştere şi apoi din nou spre credinţă spre întărire pentru drumul lui „a şti” care nu are sfârşit. După tradiţie au fost trei magi care s-au închinat, mărturisind până unde poate merge ştiinţa lor, poate chiar ştiinţa din toate timpurile: ea descrie cât de minunate sunt lucrurile Domnului şi cum toate sunt făcute cu desăvârşire. Prin toate, Dumnezeu ne ajută şi ne aşteaptă să-L cunoaştem, adică să redobândim veşnicia vieţii care este, cum Mântuitorul o spune: „să Te cunoască pe Tine singurul Dumnezeu adevărat şi pe Hristos pe care L-ai trimis.” S-au plecat magii a recunoştinţă în faţa unui prunc aşezat într-o iesle sărăcăcioasă şi a Maicii Sale, o Fecioară – Copilă  pe care Domnul a ales-o să fie Maică a Fiului Său. Întreaga  cunoaşterea şi înţelepciunea lor se plineşte în cele trei simboluri care în Hristos şi-au adeverit  menirea. Aur cum se cuvine Împăratului tuturor; tămâie ca unui Dumnezeu adevărat şi smirnă ca unuia ce avea să bea „paharul” morţii. E şi aici un tâlc ce dă jertfei de sine puterea înnoitoare a lumii. Mai târziu, Hristos învăţa că acela care vrea să fie mai mare să fie slujitor semenilor.

„…şi se mânia, voind morţii a-L da”

Biruinţa nu s-ar fi arătat în desăvârşirea ei, dacă vrăjmaşul nu ar fi fost înfrânt, pentru că nici el nu doarme iar răutatea îşi face din inteligenţă un  instrument spre împlinire. „Alesul” lui a fost Irod, mai marele Iudeii, care aflase că „se va naşte un mare Împărat” dar, rob iubirii de sine, orbit de dorinţa pentru putere, s-a înfuriat peste fire şi poruncit să fie ucişi toţi prunci…. Şi de această dată, crimei i-a premers viclenia şi le-a spus magilor: „Mergeţi şi cercetaţi cu de-amănuntul despre Prunc şi, dacă îl veţi afla, vestiţi-mi şi mie, ca şi eu să mă închin Lui”.  Domnul; Cel tare şi puternic întru milă a vestit magilor s-o apuce pe alt drum. Invidia lui Irod a zămislit ura de moarte şi, născând crima, a dat poruncă să fie ucişi toţi copii până în doi ani ca să fie sigur că între ei va fi şi pruncul Iisus. Spre „clătinare din cap” în timp, Domnul a îngăduit, arătând tuturor irozilor că puterea Lui este atât de mare încât până şi răul lucrat de vrăjmaş îi slujeşte. A trimis Înger să-l înştiinţeze  pe Iosif  să plece, iar ei „din ţară s-au dus.” Irod, în felul său, a premers fariseilor de mai târziu care şi ei  căutau să-L prindă spre a-L ucide şi au făcut-o în chip viclean, mijlocindu-şi crima prin Pilat.  Sfinţii Părinţi descifrează aici îndemnul de a ne păzi de primejdie, să nu te expui gratuit: „Eşti dator să te păzeşti, să nu crezi că eşti mai mare decât Petru şi Pavel şi să stai în faţa primejdiei.”

În pacea pe care o dăruieşte Hristos aflăm rolul „măsurii” cea bună în toate, căci şi aici aflăm hotar: cel al mărturisirii credinţei. Sf. Andrei al Cezareii scrie „În vremea aceea (a prigoanei sfârşitului. (s.n.), va ajuta Bisericii pustia cea gândită şi simţită”. „Pustia cea gândită” este rugăciunea stăruitoare făcută în  taină ca Dumnezeu să ne pregătească pentru mucenicie şi moarte. Părintele Cleopa spunea că dacă văzând primejdia că se îndreaptă spre tine şi stai e păcat pentru că astfel te încrezi prea mult în tine însuţi şi desconsideri ajutorul lui Dumnezeu care anume îţi face cunoscută primejdia. Nici să ne lepădăm ca Petru, care a făcut-o de trei ori în noaptea Răstignirii, dar tot de atâtea ori a vărsat lacrimi amare de pocăinţă. O tradiţie spune că ar fi fost patru magi rătăcindu-se de ceilalţi a pornit  pe urmele lui Hristos şi a ajuns până la Cruce. Inspirat de această tradiţie, Lucian Blaga dă glas unui crez de viaţă: „Mai departe nu m-aş duce/ Dă-te, dă-te mai într-o parte/ Fă-mi şi mie loc pe cruce”.

Darurile noastre: smerenie, pocăinţă şi buna făptuire

A ascultat Iosif sfatul îngeresc, a luat „pruncul şi pe mama Lui” şi a plecat în Egipt, unde, după relatarea lui Iosif Flavius, a stat şapte ani până la moartea lui Irod. De aceea, s-a scris că „nazarinean se va chema”. Eminescu îl numea „blândul Nazarinean” arătând, într-unul din articolele sale, că religia creştină se detaşează de toate pentru că numai Hristos a primit moarte prin răstignire numai şi numai din iubire pentru om. Ca om, născut din Fecioara Maria, pilduieşte cum dimpreună pot merge neîncetat dragostea pentru Dumnezeu şi pentru oameni. Mai întâi şi necondiţionat pentru Dumnezeu, „că El ne-a făcut pe noi, nu noi”,  pentru  Dumnezeu, ascultându-L, făcându-i  voia fără zăbavă şi neîncetat. Apoi, pentru că singură voia Lui este Bună şi lucrând-o omul se îmbracă în puterea pe care a pierdut-o primii oameni când, ameţiţi de cursa întinsă de vrăjmaş au căzut în acel indefinit”aici”.

Astăzi s-a născut Hristos. Să-i aducem darurile noastre: în loc de aur, smerenie; în loc de smirnă, pocăinţa care ne poartă spre împărăţia cerurilor şi în loc de tămâie făptuirea binelui care să alunge răul din noi şi dintre noi. Aşa ne vom învrednici de bucuria mare care nu e „mâncare şi băutură” ci „dreptate, pace şi bucurie în duhul Sfânt”. E ceasul ca, lepădând  grija ca lumească, să ne îmbrăţişăm cu îmbrăţişare frăţească şi la masa împodobită cu darurile milei dumnezeieşti să facem loc „pruncuţului Hristos”. Şi aşa, întru unitate de credinţă şi simţire să înălţăm cânt de bucurie cum ne-a învăţat Sf.  Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu: „Hristos se naşte, măriţi-L,/ Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L/ Hristos pe pământ, înălţaţi-vă/ Cântaţi Domnului tot pământul,/ Şi cu veselie lăudaţi-L popoare / Că s-a preamărit.” Să ne bucurăm laolaltă  cu cei din veacuri ninse, ascultând cuvintele lui Mircea Vulcănescu, unul dintre mucenicii temniţei comuniste de la Aiud vestind că Naşterea lui Hristos dintr-odată  dă semn că „stârpiciunea noastră s-a aflat limanul, că goliciunea noastră şi-a aflat îmbrăcăminte, că năzuinţa noastră şi-a aflat întruchipare, că s-a născut Domnul nostru adevărat, care ne va face dreptate…La El ai să recapeţi curăţia, ai să redobândeşti gustul de viaţă, ai să te afli întreg, pe tine strălucitor, împlinit până la stratul fiinţei tale adevărate, cu tot ce ai încercat, cu tot ce ai izbutit şi ai să vezi că la El nu e pentru nimic moarte, ci numai Înviere, Bucurie, Strălucire şi viaţă fără de sfârşit. O de ar putea numai ca ochii tăi, ochii  mei să vadă Bucuria îndurării Sale. Poate am orbi de bucurie.”

Hristos s-a născut!

Elena Solunca Moise

Sursa: Ziaristi Online
Video: Trinitas Tv
Doxologia: Corul Seminarului „Sf. Vasile cel Mare” – Iași
Dirijor: diac. prof. Mihai Ursache
Versuri: Radu Gyr

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.