Sfântul Vasile cel Mare – Întâi stătătorul anului

Luminător al tainelor dumnezeieşti

Elena Solunca Moise

„Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi”   scria   Psalmistul şi, dacă am da Cezarului doar atât cât  i se cuvine, ne-am bucura de fiecare zi ca de o binecuvântare pentru lucrarea întru înveşnicirea vieţii. Astăzi mai cu seamă, când criza pare a deveni o condiţie cotidiană  a omului ce parcă nu se simte bine în lumea pe care a însuşi „creat-o” după chipul înstrăinării sale; astăzi când deplângem în toate punctele cardinale  lipsa de modele fără să vedem că noi,orbiţi de egolatria căreia ne închinăm şi îi slujim cu obedienţă, nu le mai vedem; astăzi când vorbim doar de „fan” şi nu de admirator în sensul consacrat şi asociat respectului. În sfârşit, astăzi când contează cu prioritate „cum arăţi” şi nu cum eşti cu adevărat. Diferenţa este dramatică şi arată un timp al efemerului ce se refuză cu viclenie dăinuii, mimând-o ca la un mare bâlci al deşertăciunilor. Deasupra ei, veghează cu nesfârşita-i răbdare  blândă Cel ce toate le-a zidit cu înţelepciune. Iată, am încheiat un an, cinstindu-l pe primul arhidiacon şi martir Ştefan, cunună a credinţei jertfelnice, care sub ploaia de pietre aruncate asupra-i, a găsit pacea – anume  pacea dăruită de Hristos –   mărturisind cum vede Împărăţia lui Dumnezeu şi, urmând lui Mântuitorului, s-a rugat să nu le fie socotit şi acest păcat al încălcării poruncii: Să nu ucizi!

Ia seama la tine însuţi

Întru lumină sfinţitoare, anul se deschide cu prăznuirea Sf. Vasile cel  Mare, căruia i se potriveşte cum nu se poate mai bine a spune că a fost geniu şi sfânt. Geniu prin darurile cu care Bunul Dumnezeu l-a împodobit întru vredinicire; sfânt prin felul în care şi-a înmulţit talanţii lăsând moştenire veacurilor  un model de personalitate creştină, care „fiind în lume, nu este din lume” prin strădania neostoită de a lucra voia lui Dumnezeu. Numele de Vasile, conducător adică, i se potriveşte cum nu se poate mai bine. El este  un începător de drum, marcând trecerea de la  celebrul percept socratic „Cunoaşte-te pe tine însuţi” spre virtute exersată în spaţiul umanului căruia „nimic nu-i este străin”, la „Ia seama la tine însuţi” întru sfinţenie cum îndeamnă sfântul capadocian. Singurul între sfinţi numit „cel mare”, Sf. Vasile (330-379),  învăţa cu vorba şi trăirea că „luarea aminte” este necesară „ca să poţi deosebi ceea ce este vătămător de ceea ce este mântuitor” şi este de două feluri – una prin care privim lumea înconjurătoare cu ochii trupului, iar cea de a doua prin care contemplăm pe cele nemateriale. Ceva mai departe spune că asta presupune să te „analizezi pe tine însuţi în toate privinţele!Să ai neadormit ochiul sufletului pentru paza ta  pentru că prin mijlocul laţurilor treci şi se  să te uiţi la toate cele din juru-ţi ca să scapi din cursă  ca o căprioară şi din laţ ca o pasăre.„Cuvintele sunt pline de tâlcuri îndumnezeitoare şi i se potrivesc de minune celui   care a înţeles să dea viaţă rugăciunii Tatăl Nostru, să-I sfinţească numele pe pământ aşa cum  îngerii o fac în ceruri. Aşa s-a şi făcut „înger în trup”, pildă de trăire duhovnicească, autor al unor opere teologice fundamentale de o actualitate netăgăduită, liturghisitor fără egal, întemeietor de locaşuri de asistenţă socială şi un rugător puternic pentru toţi care îi cer ajutorul şi nu se îndoiesc că, „Ochii Domnului spre cei drepţi şi   urechile Lui  spre rugăciunea lor”

Descendent al unui neam nobil, Vasile cel Mare  a beneficiat de educaţie aleasă,  mai  întâi de la tatăl său şi a făcut-o  împreună cu fraţii săi, şi ei deveniţi episcopi: Grigorie de Nyssa şi Petru al II de Sebaste. Sora sa, Macrina cea tânără a fost un model de viaţă ascetică (cea bătrână, a fost mama sa şi ea pildă vie  de creştinătate). A studiat  filosofia la Constantinopol şi Atena, după care a revenit în ţară, în 356, fiind la început profesor de retorică. După ce a primit botezul creştin, se dedică vieţii monahale şi porneşte într-un pelerinaj la mari locaşuri de trăire ascetică. A fost  o călătorie binecuvântată pe care a reuşit să adune în preajmă-i numeroşi tineri, punând temeliile întâii  mănăstiri  cu viaţă de obşte. În anul 358 primeşte vizita lui Grigorie de Nazianz de care îl lega o frumoasă şi trainică prietenie încă de când erau la Atena, când se spunea că sunt două trupuri într-un singur suflet. Împreună redactează Filocalia, colecţie de texte din opera lui Origen, un început bun pentru toate operele scrise de atunci şi ajunse, care s-a dovedit a fi „un început bun” pentru că, bunăoară, în varianta românească făcută de Părintele Stăniloae, a ajuns la volumul XII.  Tot aici concepe suita de Reguli monahale (Regulile mari şi mici) şi înfiinţează, pe baza lor,  mănăstiri cu viaţă de obşte. În 364 primeşte, la insistenţele lui Eusebiu de Cezarea, să fie hirotonit, dedicându-se cu întreaga fiinţă misiunii de a fi păstor de suflete şi lăsând moştenire un model prea degrab uitat de nu puţini dintre cei ce se autonumesc astăzi cu o trufie nedisimulată  „specialiştii”, grabnici în a da verdicte implacabile. Pilduitoare întru aceasta a fost unitatea dintre cuvânt şi faptă – primul desemnând o acţiunea, a doua dăruindu-i suflu de viaţă. Altfel, ştim că, fără faptă, cuvântul  este mort iniţiind şi mărind amploarea secularizării de care ne lamentăm, ca şi cum ar fi o viroză venită cine ştie de unde, când izvorul ei este în noi. Aşa au apărut de nici nu ştii de pe unde acei „funcţionari ai sacrului” cum îi numea  Mircea Eliade asemenea orbilor care conduc orbii.

Apărător vajnic al dreptei credinţe, într-un timp al confruntărilor cu multe erezii, cea mai puternică fiind aceea a lui Arie, Sf. Vasile s-a arătat la fel de mare ca teolog aducând argumente greu de contrazis pe care doar reaua credinţă le putea ignora. Celebră a fost confruntarea Valens. Din nefericire, Sf. Vasile nu s-a putut bucura de biruinţa adevărului în care a crezut, stingându-se din viaţă la 1 ianuarie 379. Abia la sinodul ecumenic din 381 s-a pus capăt, cel puţin convenţional, disputei cu erezia ariană. Tot acestui mare sfânt i se datorează primele aşezăminte de asistenţă socială (mai complexe şi unitar organizate faţă de cele de azi) întemeiate în apropierea Cezareii pe care Grigorie de Nazianz le considera superioare ca dreaptă credinţă celor şapte minuni. Şi aşa erau pentru că erau reprezentări ale Binelui şi dau pe faţă pentru toate timpurile şi pretutindeni că răul nu există, nu are temei ontologic, că  răul este doar „absenţa binelui”; a binelui ce trebuie făcut, pentru care Domnul ne dă tot de ce avem nevoie ca să-l putem face, de nu ne-am poticni de iubirea de noi înşine. Iubirea de sine goleşte existenţa care nu poate fi acoperită de acele „moraleme” despre  iubirea de Dumnezeu îngemănată cu iubirea pentru semeni.

Răul este absenţa binelui

De o valoare nu mai puţin întemeietoare este şi opera sa scrisă, care dă armonie preocupărilor sale, dimpreună cu acelea de organizator, diplomat şi administrator al vieţii ecleziale. Astfel a abordat teme de dogmatică, ascetică, pedagogie şi liturgice. Reţinem dintre lucrările dogmatice aceea dedicată Duhului Sfânt, în care este demonstrată consubstanțialitatea Fiului şi a Duhului Sfânt cu Tatăl Creator, ceea ce face necesară o cinstire egală fiecăreia şi într-o unitate deschisă desăvârşirii. Lucrările dedicate asceticii formează şi ele un corp unitar alcătuit din optzeci de reguli morale, fiecare dintre ele având ca moto un citat din Noul Testament şi constituindu-se ca un adevărat cod de viaţă pentru monahi şi nu mai puţin pentru toţi creştinii care aleg să le respecte. A conceput aceste lucrări în timpul cât a stat  la mănăstirea de pe malul râului Iris şi a fot vizitat de prietenul său, Sf. Grigorie de Nazianz. La cele 55 de Reguli mari şi astăzi respectate, se adaugă 313 Reguli mici dedicate vieţii de zi cu zi din mănăstirile ortodoxe.

Relevant pentru caracterul unitar al scrierilor sale este faptul că se ocupă de educaţia tinerilor şi deloc întâmplător aici sunt tratate problemele privind ştiinţa şi cultura necreştină. Spre deosebire de tonul inchizitorial al unor prelaţi, Sf. Vasile arată felul în care scriitorii antici pot fi valorificaţi şi cum poate fi înţeleasă ştiinţa în relaţia ei cu religia, pe departe una de adversitate absolută. Cine citeşte Omiliile sale la Facere poate constata cu uşurinţă deschiderea spirituală şi plasticitatea gândirii ce trece treptat dincolo de imediat spre transcendenţă. Într-un fel, el anticipează cuvintele rostite mai târziu de Fr. Bacon: „Puţină ştiinţă te îndepărtează de Dumnezeu, multă ştiinţă te apropie de Dumnezeu.” În acest orizont generos, el sfătuieşte pe tineri cum să selecteze benefic lucrările necreştine, căutând mierea şi depărtându-se de otravă şi ca s-o poată face trebuie s-o cunoască. Astfel Homer, Hesiod, Solon, Euripide şi cu atât mai mult Platon sunt deosebit de folositori în formarea unor tineri ca adevăraţi creştini, deschişi dialogului şi nu încrâncenaţi în formule stereotipe. În scurta-i viaţă nu a avut răgaz să se dedice şi dogmaticii, dar se apreciază că Omiliile sale şi cuvintele rostite cu diferite prilejuri sunt un îndreptar preţios şi o sursă de idei şi teme izvorâtoare de altele într-o perpetuă reînnoire. Poate că tocmai ceea ce este considerat ca „improvizaţie” dă viaţă cuvintelor sale care ajung în minţile şi sufletele credincioşilor ca soli înţelepţi ai dreptei credinţe; anume o „dreptate” în spirit şi nu una în „literă” care, în timp,  anchilozează mintea şi îngheaţă sufletul.

Se adaugă şi omiliile la Psalmi devenite şi ele clasice. Mai întâi, cu o certă vocaţie paideică, Sf. Vasile scris: „Da, psalmul este linişte a sufletelor, conducător al păcii; potoleşte tulburarea şi vâlvătaia gândurilor, înmoaie mânia sufletului şi înfrânează pe cel desfrânat. Psalmul leagă prietenii, uneşte pe cei de departe, împacă pe cei învrăjbiţi. Cine se mai poate socoti vrăjmaş al celui cu care a înălţat acelaşi glas spre Dumnezeu? Cântatul psalmilor aduce, deci, cel mai mare bun: dragostea…Ce nu poţi învăţa oare de la psalmi? Nu oare măreţia bărbăţiei? Nu oare exactitatea dreptăţii?…Nu oare desăvârşirea înţelepciunii? Nu oare chipul pocăinţei?Nu oare măsura răbdării?…Prevestirea despre venirea în trup a lui Hristos, ameninţarea cu judecata, nădejdea învierii, frica de pedeapsă, făgăduinţele slavei, descoperirea tainelor, toate strânse într-o mare şi într-o mare şi obştească vistierie”. Psalmii dau consistenţă spirituală solidarităţii generaţiilor şi comuniune creştinilor răspândiţii în lume.

Pentru istoria creştinismului nostru, unul de „vocaţie”, o importanţă specială o are  scrisoarea numerotată cu 155 adresată de  Sf. Vasile lui Jubius Soranus, guvernatorul Scyţiei Minor   în care cerea să-i trimită  „moaştele martirilor” de prin aceste locuri. Guvernatorul a dat curs rugăminţii Sf. Vasile, care a şi confirmat primirea lor. Primul între „cei trei mari învăţători ai lumii creştine şi ierarhi” ne-a lăsat o moştenire impresionantă în care aflăm cele mai importante teme pentru viaţa Bisericii şi a fiecărui creştin – monah şi mirean. Alcătuirea lor armonioasă îi conferă organicitate iar Duhul în care sunt scrise sub acoperirea sfinţeniei îi asigură perenitatea din care ne împărtăşim laolaltă ca dintr-un izvor de apă vie – al credinţei în Dumnezeu-Iubire,  Unul în treime: Tatăl, Fiu şi Duh Sfânt.

Slavă Ţie Doamne, slavă Ţie pentru toate

Desăvârşit pilduitoare este şi plecarea sa la Domnul pe care la slujit cu o iubire plină de devotament exprimată într-o dăruire de sine de care avem mare nevoie astăzi, când ipocrizia ne îneacă în cuvinte meşteşugite,  făţăria în autorităţi strâmbe iar iubirea în demagogie insipidă.  Strădaniile l-au ostenit până la îmbolnăvire şi a fost îngrijit de un medic evreu celebru pentru ştiinţa şi onestitatea sa. Când a simţit că ştiinţa lui s-a sfârşit, medicul Iosif i-a spus că mai are doar două zile de trăit. Sf. Vasile l-a întrebat că,  dacă trăieşte mai mult, primeşte să treacă la religia creştină şi medicul a primit, convins de adevărul spuselor sale, care şi era astfel în ordinea cunoaşterii omeneşti. A trăit cele două zile iar medicul Iosif a primit să fie botezat în creştinism şi se spune Sf. Vasile cel Mare  a dorit să plece la Domnul,  că altfel ar fi putut trăi mai mult.

Cum să nu aducem slavă lui Dumnezeu pentru un asemenea dar pe care ni l-a făcut la început de an spre biruinţă tot vrăjmaşul cel văzut şi cel nevăzut. Şi cât de multe sunt capcanele lui cunoaştem din Moliftele care se citesc astăzi anume pentru a conştientiza tot veacul cât de pidosnic este vrăjmaşul, dar nu până într-atât încât să nu fie biruit de rugăciunea pe care credinciosul o înalţă spre Dumnezeu.  Pentru toate, plecând recunoscător genunchii, capul şi inima să spunem: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate!” Pentru toate aceste daruri, ne vine în minte întrebarea retorică a Sf. Ap. Pavel: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos?”. Viaţa întreagă, aşa cum pilduieşte  Sf. Vasile cel Mare,  dă un plus de certitudine spuselor  Sf. Ap. Pavel „Dacă Dumnezeu este cu noi, cine va fi împotriva noastră?”    Să punem  cu pioşenie în inimile noastre acest început întru desăvârşire: „Cu noi este Dumnezeu”; cu noi toţi cei de azi dimpreună cu cei plecaţi la ceruri şi cu care ne vor urma. Lui să ne rugăm„Doamne al puterilor, fii cu noi/Căci pe altul ca Tine ajutor întru necazuri nu avem/    Doamne al puterilor fii cu noi”. Cu noi deopotrivă mireni şi monahi, preoţi şi ierarhi, din veac şi peste veac. Urmează să fim fiecare dintre noi cu El aşa cum a făcut-o pilduitor Sf. Vasile cel Mare, despre care Sf. Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu, spunea cum că frumuseţea cuvântului era urmată îndeaproape de puterea faptei izvorâte „dintr-un suflet desăvârşit în credinţă, nădejde şi iubire”, fiind ca o icoană pe care  ne-a dăruit-o  Dumnezeu Însuşi spre ajutor şi îndreptar în viaţa cotidiană  ca să binemerităm a ne numi creştini.

Celor împodobiţi cu acest nume, mulţi ani cu sănătate şi spor în tot lucrul plăcut lui Dumnezeu, de folos semenilor şi spre îndreptarea proprie pe drumul pe care l-a deschis Hristos, îndemnându-ne: În lume, necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi: Eu am biruit lumea. Altfel, parafrazându-l pe Kant se poate spune că credinţa fără faptă este goală, fapta fără credinţă este oarbă.

Elena Solunca Moise

Sursa: Ziaristi Online

Video: ParinteleJustinParvu.Ro