„Doamne, milostiv fii mie păcătosului” – Gând de Duminică de Elena Solunca Moise. Misticul închisorilor comuniste Ioan Ianolide omagiat azi de Ziarul Lumina al Patriarhiei Române

„Doamne, milostiv fii mie păcătosului”

 Gând de duminică  – a vameşului şi fariseului

Elena Solunca Moise

Întreabă Hristos, biruind timpul: „Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi El oare credinţă pe pământ?” Cutremurătoare întrebare, mai ales că nu ştim ziua şi ceasul când Hristos va veni întru slava lui cea de necuprins. Nu ştim nici clipa sfârşitului nostru. Se povesteşte că, odată, un ucenic l-a întrebat pe duhovnicul său: când trebuie să mă pregătesc ca să intru în împărăţia cerurilor? Înţeleptul i-a răspuns: Cu o zi înainte de moarte. Nu a apucat să se bucure tânărul căci o întrebare i-a venit pe dată în minte: Şi când ştiu că mor. I-a răspuns bătrânul: Asta e. Începe de pe acum. Asta înseamnă concret  a trăi cu sinceritate în credinţă ca fel de a fi, potrivindu-ne  paşii fiecărei zile după cuvintele Mântuitorului. De aceea, întrebarea are valoarea crucială a unui permanent examen de conştiinţă  pentru cei care se numesc creştini şi stăruie a fi, căutând ca „fiind în lume, să nu fie „din lume”. Este întrebarea pe care ne-o punem cu acuitate acum, la începutul Triodului, cu îngenunchiată mulţumire lui Dumnezeu pentru timpul dăruit întru îndreptarea paşilor spre împlinirea poruncilor mântuitoare. Dacă Adam ar fi ascultat de singura poruncă dată de Dumnezeu spre a rămâne întru veşnicirea vieţii, nu ar mai fi fost nevoie de celelalte care să readucă omul la statutul său cel dintâi, de fiu al Iubirii lui şi făptură a milostivirii Lui fără margini. Cele zece porunci sunt date spre îndreptare şi împlinirea lor duce omul spre ispăşirea de păcate, spre curăţirea sufletului la care nu a luat seamă după cuviinţă. A fost nevoie de venirea Înaintemergătorului care să cheme: pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor. Mai spunea că e timpul ca el să se micşoreze iar Hristos să crească; pocăinţa se micşorează pe măsura înaintării în ascultarea smerită a voii lui Dumnezeu. Pocăinţa este întâiul semn al credinţei în Dumnezeul cel viu, care vrea, o spune Hristos însuşi, „ca tot omul să se mântuiască şi nimeni să nu piară”. Îi urmează îndeaproape, smerenia, expresie a conştiinţei valorii noastre după căderea din rai. A arătat-o, cu asupra de orice măsură,  însuşi Hristos, care fără să fi avut nici urmă de vină, s-a smerit pe Sine până la moarte numai ca să redea omului veşnicia vieţii. Îndemnând să luăm jugul său spre a găsi odihnă, Hristos spune: „Uitaţi-vă la Mine  că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihna sufletelor voastre. Căci jugul Meu e bun şi povara mea este uşoară”. Ca jug, smerenia este bună, îndreptându-ne paşii „spre pământul dreptăţii”, cum cerea Psalmistul, „ca să nu mă stăpânească nicio fărădelege”. Ca povară, smerenia este bună fiindcă, spre deosebire de toate celelalte virtuţi,  uşurează de greutatea toxică a amăgitoarelor păreri de sine ce duc pe neobservate spre pierderea de sine. Ea este conştiinţa de sine cea reală care urmează chemării lui Hristos: Cel ce vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Adică, să urmeze lui Hristos, Biruitorul lumii, căruia, după Răstignire şi Înviere, i s-a dat „toată puterea în cer şi pe pământ” şi fără de care nu putem face nimic vrednic de mântuire.

Atunci, ca şi acum, erau mulţi care se considerau „drepţi” şi priveau cu dispreţ spre semenii lor fără să-şi amintească o clipă că sunt oameni, făcuţi din ţărână şi în ţărână se vor întoarce. Credinţa adevărată este o piatră de încercare greu de trecut atunci când uiţi că până şi  „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Tale o vesteşte tăria.” „Tot omul este mincinos” recunoştea David, întrebându-se: Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie? Răspundea: Paharul mântuirii voi lua şi numele Domnului voi chema. Făgăduinţele mele le voi plini Domnului înaintea poporului său.” Cunoscător a toate cum se arăta la tot pasul şi voia a fi recunoscut întru ascultare, fariseul din parabola de astăzi ar fi trebuit să ştie şi cum se cade  să se roage, dacă tot era  îndrituit să înveţe pe alţii. Dar, nu este suficientă cunoaşterea, mai este nevoie de conştiinţa de sine şi valorii pe care omul o are în faţa divinităţii. Îi vedem pe amândoi, vameşul şi fariseul, îndreptându-se către Templu, pentru că spre Domnul trebuie să te înalţi, dar nu doar cu trupul, ci cu sufletul, căci trupul este „neputincios” dar ascultător;  duhul este cel „osârduitor”, dăruit cu tot ce-i este necesar pentru mântuire. În nehotărnicita  sa Iubire, Dumnezeu dă fiecăruia cele trebuincioase spre mântuire şi recunoştinţa este o datorie fără de care ne arătăm indemni de darurile Iubirii Sale pentru că, pur şi simplu, altfel nu le putem primi şi lucra. Domnul nu are atâta nevoie de recunoştinţa noastră  pe cât avem noi înşine.  De aceea, în ruga lor  celor doi, ca şi a fiecăruia dintre noi,  importante nu sunt atât faptele a căror judecată este a Domnului, ci atitudinea faţă de cele săvârşite, înţelegerea lor, comportamentul de fiecare zi.  Spunea psalmistul: „Omul în cinste fiind, n-a înţeles: s-a alăturat dobitoacelor celor fără de minte, şi asemenea lor s-a făcut.”

La templu fiind, fariseul se ruga, nu oricum, ci în sine, pătruns de valoarea sa: „Dumnezeule, îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri sau ca acest vameş”. El mulţumea lui Dumnezeu nu pentru darurile primite ci pentru că „nu e la fel ca ceilalţi”„mărindu-se pe sine”. Ca şi cum nu era îndeajuns, a argumentat, dar  tot spre slavă de sine: „postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig.” Deşi învăţător de Lege,  înţelegea faptele ca o tranzacţie, atitudine cumva mai potrivită vameşului. E ca şi cum întreaga viaţă s-ar fi putut reduce la aceste norme, uitând porunca de căpătâi: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu sufletul tău din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi.””. Iar iubirea pentru cel care „toate cu înţelepciune le-a făcut” nu are cum fi exprimată decât prin ascultare smerită şi nu în simpla respectare a unor cutume, care ne face „chimval răsunător” şi atât. Şi te întrebi cu îndreptăţire: Cum se poate propovădui o învăţătură de cei care îi încalcă normele?  Aflăm în această atitudine începutul unui drum, care, urmat, duce la ritualism searbăd, golit de conţinut, şi prin asta  spre secularizare, într-un proces de „profanizare a sacrului” şi de „sacralizare a profanului” după cum scria Mircea Eliade. E adevărat că şi Dumnezeu s-a făcut om, s-a îmbrăcat în timp,  a intrat în veac, dar asta pentru a-l îndumnezei, redându-l luminii fără asfinţit. Ne învaţă, spre luare aminte, Sfinţii Părinţi că însăşi rugăciunea este un dar divin reînnoind benefic comuniunea cu Dumnezeul cerurilor şi al pământului.

Ruga de mulţumire este mărturisirea sufletului dornic de a fi şi rămâne cu Dumnezeu cel Viu, conştient că o poate face doar împlinind poruncile date spre a ne apăra de rău şi să ne  bucurăm de darurile Sale. De aceea recunoştinţa se manifestă în lucrarea ascultătoare a voii lui Dumnezeu întru împreună făptuire. Ghenadie Scholarios  spunea într-o rugăciune că „până şi mulţumirea e un dar dumnezeiesc, subliniind că nimic bun nu-şi poate dori omul care să nu fi dat de Dumnezeu, care îl şi împlineşte, „chiar dacă noi tăgăduim acest lucru”. Dar fariseul era unul dintre cei care aveau ochi şi nu vedeau dincolo de propria-i persoană idolatrizată şi cuvintele i se rostogoleau ca nişte butoaie goale.  Mai mult, arată un dispreţ total faţă de „acest vameş” pe care nu-l cunoştea. Oare nu dispreţul faţă de celălalt este semnul absenţei credinţei pentru că nu recunoşti că şi el este făcut de Dumnezeu după chipul şi asemănarea Sa.  Trufia  dă măsura nechibzuinţei, a lipsei credinţei sincere în Dumnezeu, iar acest „învăţător de lege” se dovedeşte a fi  unul dintre cei ce zic „Doamne, Doamne” dar nu respectă Cuvântul Său. Într-un fel, s-ar putea spune că el este un rezultat al circumstanţelor, dregătoria pentru care nu era vrednic modificându-i felul de a fi – atent la partea din afară a paharului şi uitând că mai întâi se cuvine a o curţi pe aceea din interior. În mintea lui nu a priceput că nu funcţia în sine modifică o personalitate, ci felul anume în care  în care este exercitată. Înţelepciune majestoasă a poporului nostru învaţă: „A fi mare nu-i mirare. A fi om e lucru mare.”

Orbit de sine, învăţătorul Legii, uitase că frica de Dumnezeu, care este „începutul înţelepciunii”, „urăşte nedreptatea şi trufia şi mândria şi căile viclenilor”, cum o spusese Solomon.  Atunci când cineva, oricine, judecă şi vorbeşte astfel, cum se mai poate îndrepta? Când faci „strâmbătatea”  proprie  măsură a lucrurilor, rătăcirea este sigură. Trufia este un foarte rău sfătuitor aşa cum o vedem adesea şi în întâmplările fiecărei zile pe care Domnul ne-o dă spre mântuire. Din toate, se întreba retoric un părinte înduhovnicit,  se plămădeşte întrebarea: Cum se poate propovădui o învăţătură de cei care încalcă rânduiala? Răspunsul îl vedem în criza aproape totală cu ale cărei forme de manifestare ne confruntăm zilnic, dând vina pe „secularizare” ca şi cum ar fi o catastrofă naturală,  nu rezultatul cumulat al necredinţei noastre. Pocăinţa şi smerenia  recomandată stăruitor, şi chiar mustrător, celorlalţi,  s-ar cuveni s-o practicăm mai întâi fiecare, cum mărturisim în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor într-una dintre rugăciunile pentru împărtăşanie: „Cred Doamne şi mărturisesc că tu eşti cu adevărat Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu care ai venit să mântuieşti pe păcătoşi dintre care cel dintâi sunt eu”. Se ruga Apostolul Petru: „Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos” dar tot el se întreba pentru noi toţi: „Unde să ne ducem? La Tine sunt cuvintele vieţii veşnice.”

Dreapta conştiinţă de sine  – începutul de drum al eliberării de rău

Deoparte stând, neîndrăznind nici ochii să-i ridice spre cer, vameşul îşi bătea pieptul rugându-se: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului”. Copleşit de conştiinţa făptuirilor  sale, vameşul nu îndrăznea să privească cerul „de unde vine ajutorul”, considerându-se nevrednic. Privirea însăşi îi era gârbovă de mulţimea nelegiuirilor pe care le cunoştea şi, chiar  în acest fel, şi le asuma.  Ne amintim de femeia gârbovă pe care a îndreptat-o Hristos într-o zi de sâmbătă. Când fariseii, L-au dojenit că a făcut-o sâmbătă i-a întrebat retoric: „Făţarnicilor, fiecare dintre voi, oare, nu-şi dezleagă boul sau asinul în ziua sâmbetei? Dar această fiică a lui Avraam şi pe care a legat-o Satana, iată de optsprezece ani, nu se cădea să fie dezlegată de legătura ei în ziua sâmbetei?” Vameşul îşi bătea pieptul, pedepsindu-şi astfel trupul repede plecat spre păcătuire, pentru că e lucru ştiut că trupul e o bună slugă, dar un rău stăpân. Cuvintele lui ni le amintesc pe ale Fiului rătăcitor care spunea că nu mai este vrednic să se numească „fiu”, dorind a fi ca o slugă; cel odinioară neascultător voia să se supună cuvântului stăpânitor al tatălui. Vameşul a înţeles că nu avea nici un temei să-şi pună speranţa în faptele sale, căci multe erau ale nelegiuirii, de ar fi putut spune cu David: „Că de te vei uita la fărădelegi, Doamne, Doamne, cine va putea suferi. Ti singur eşti fără de păcat, puternic a ierta păcatele.” Îi rămăsese singura speranţa în Hristos şi în virtutea ei a cerut milostivire, îngăduinţa care să-l readucă între cei vrednici. Speranţa înmlădiază credinţa şi lasă loc Iubirii eliberatoare. Recunoştea păcătoşenia sa, dar credea în iubirea milostivă a lui Dumnezeu. Ruga lui ni-l aminteşte pe a lui  Manase: „Am păcătuit, Doamne, am păcătuit şi fărădelegile mele eu le cunosc. Însă tot eu strig: Iartă-mă şi nu mă pierde, căci Tu eşti Dumnezeul celor se  pocăiesc. Arată-ţi peste mine bunătatea Ta şi nu mă osândi în întuneric sub pământ, căci Tu eşti Dumnezeul celor ce se pocăiesc.” Vameşul a plecat mai „îndreptat”, deşi făptuise rău, pentru că şi-a dat seama de valoarea faptelor sale şi s-a pocăit. Nu a fost vorba doar de o simplă declaraţie de bune intenţii, ci de o mărturisire plină de „străpungerea inimii” ca înaintemergătoare a îndreptării. Speranţa în mântuire nu se poate pune în om şi ca un memento David aminteşte că, „ţărână” fiind, e ca iarba „zilele lui ca floarea câmpului; aşa va înflori/ Că vânt a trecut peste el şi nu va mai fi şi nu se va mai cunoaşte încă locul său.” Mai spune psalmistul  că mântuirea nu este în oameni, căci „suflarea li se va duce, ei în pământ se vor întoarce, e ziua în care gândurile lor toate vor pieri”. Atunci, unde e temei de trufie? Rămâne pentru cei aflaţi „sub vremi” „mila Domnului” care îi acoperă pe toţi cei ce se tem de Dânsul”. Fără mila Domnului suntem orfani de Iubirea Lui cea îndumnezeitoare.

Crezându-se pe sine stăpân pe lumea pe care făcut-o ca un „homo faber”, omul contemporan nu se mai teme de „nimeni şi nimic”, scrie un Jaques Prevert. Atunci se trezeşte în faţa unui abis şi ajunge să se teamă „de nimeni şi nimic” şi o face întru „pierzanie”. Spre luare aminte, Domnul nu-l laudă pe vameş pentru faptele sale pentru care va da socoteală, ci pentru smerenia sa şi îi premerge pocăinţa amintind de cuvintele Sf. Ioan Botezătorul: „pocăiţi-vă ă s-a apropiat împărăţia cerurilor.” El nu este mântuit, ci doar „îndreptat” Într-o rugăciune pentru spovedanie, se trec în revistă mai toate păcatele şi unul dintre ele este poate de-a dreptul cutremurător: „sau binele pe care l-am putut face nu l-am făcut”. Doamne, cum am putea cunoaşte acest „bine”, altfel decât rugându-ne ca mila Ta să ni-l dezvăluie şi să ne ajute să-l făptuim ca început de drum? Binele dăruit de  Tine, nu are sfârşit. În acest temei, spun Sfinţii Părinţi, că în strădania duhovnicească nici un gând nu este mai dăunător decât „părerea de sine”, acea afirmaţie „nu sunt ca ceilalţi” şi desconsiderarea lor fără urmă de cunoaştere. „Părerea de sine”, „înfrumuseţată” de linguşirea celor din jur dornici de beneficii pentru care nu sunt vrednici. Ei amintesc celebrele cuvinte: „Cu iaurt, cu gogoşele, te făcuşi vornic mişele”, vorba lui Costache Negruzzi din „Istoria unei plăcinte”. În cântecele pe care le auzim la Biserică se spune că fariseul este  ca unul ce pluteşte pe mare cu o corabie mare iar vameşul cu unul ce se foloseşte de o barcă şi aceea cam stricată. Vine o furtună şi-l îneacă pe cel din barca „părerii de sine”, aruncându-l  pe stânca nemiloasă trufiei, în timp ce pe vameş îl poartă spre ţărmul primitor care parcă  aşteaptă pe cei care îşi fac din pocăinţă întâiul pas spre eliberare de tot răul şi necazul. E ca o recomandare ca, dacă vrei cu adevărat  să poţi  fi liber, e nevoie să cunoşti adevărul, să-l desparţi hotărât de orice părere, astfel, rupând lanţurile amăgirii, ca astfel, liber fiind, să urmezi pe Hristos. Peste toate, ca o binecuvântare, aflăm mila lui Dumnezeu de care nu putem beneficia decât prin vrednicia pe care s-o arătăm deschis prin gânduri curate, cuvinte sincer hotărâte şi fapte eliberatoare. Rugăciunea e îndreptar după cuvântul  psalmistului: „Rătăcit-am ca o oaie pierdută,/ Cută pe robul Tău, că poruncile Tale nu le-am uitat.”  Să avem în inimă şi rugăciunea  pentru semenul nostru, „căci aşa este voia Ta şi aşa ne vom face vrednici de mila Ta”. Prea bine ştim că „de mila Domnului este plin pământul” şi o dobândim prin rugăciune smerită, cuvânt de pocăinţă şi faptă ziditoare a dăinuirii şi dăruitoare a liniştii şi păcii Sale. Pregătindu-ne pentru post să ne rugăm cu David: „Cercetează-mă şi cunoaşte-mi cărările/ şi vezi dacă în mine îşi are nelegiuirea vreo cale; Călăuzeşte-mă Tu pe calea cea veşnică.”

Elena Solunca Moise

Sursa: Ziaristi Online

Site-ul MĂRTURISITORII.RO ne semnalează două articole deosebite publicate de Ziarul Lumina al Patriarhiei Române, pe care le recomandăm şi noi aici:

Mărturisitorul Ioan Ianolide omagiat în Ziarul Lumina al Patriarhiei Române: „Cred în biruinţa Mielului”. 31 de ani de la plecarea alături de Valeriu Gafencu, Sfântul Închisorilor (+5 Februarie)

DOCUMENT: Testamentul lui Ioan Ianolide, misticul închisorilor comuniste: “Nu am de lăsat decât sufletul meu și exemplul vieții mele. Nu port pică celor ce m-au chinuit. Faptele răului vor fi arse fără cruțare de Iisus Biruitorul”. NOI FOTOGRAFII

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.