Părinte, am greşit la cer şi înaintea ta! Întoarcerea Fiului risipitor. Gând de Duminică de Elena Solunca Moise - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Părinte, am greşit la cer şi înaintea ta! Întoarcerea Fiului risipitor. Gând de Duminică de Elena Solunca Moise

Elena Solunca Moise

Trăim un timp binecuvântat cu darul  posibilităţii cunoaşterii de „sine”, a acelui „sine” de care trebuie să ne lepădăm pentru ca, luându-ne crucea să urmăm pe Hristos. Este o paidee, o modelare a spiritului însetat de urcuşul spre ceruri, de unde vine ajutorul  fără de care rămânem încătuşaţi în acel „aici”, unde am căzut odată cu Adam. Un „aici” unde nu ne simţim „acasă”,  în firea noastră adică, aşa cum o destăinuiesc mai   toate utopiile, ce descriu un alt spaţiu în care omul să simtă împlinirea. Cum un asemenea spaţiu nu a fost aflat până acum, au apărut şi utopiile negative deloc dătătoare de speranţă, dar întronându-se în realitate uneori cu asupra de măsură. Poate nu un spaţiu trebuie căutat, ci un timp al recuperării tuturor şanselor pierdute, al speranţelor ofilite de aşteptare deşartă. E vremea când cu David jeluim: „La râurile Babilonului,/ am şezut şi am plâns/ când mi-am adus aminte de Sion.” La râurile Babilonului, al copleşitoarei confuzii în care suntem, al amestecului indistinct, unde luminează doar amintirea Sionului, cetatea lui Dumnezeu ce ne ţine în viaţă ca dar divin şi nu un simplu dat biologic. Ne-a, întâlnit săptămâna trecută cum vameşul şi fariseul, două ipostaze ale condiţiei umane între care se cuprind toate. Amândoi urcau spre templu, căci drumul spre Dumnezeu este un urcuş către nesfârşit. Scria Sf. Ap. Petru în prima epistolă a sa: „Iată pun în Sion o Piatră din Capul unghiului, aleasă, preapreţioasă şi cel ce se va încrede în ea nu va fi ruşinat.” Cunoaşterea de sine începe cu gândul la Dumnezeu, Cel care a „făcut cerul şi pământul cu toată splendoarea lor” care „toate cu înţelepciune le-a făcut”. Se deschid  două mari căi – a iubirii de sine şi a iubirii de Dumnezeu. Pe primul, întâlnim fariseul care, am văzut, nu se poate îndrepta – nu are cum o face! –  căci omul nu-şi poate fi măsură proprie; el poate, cel mult, să fie măsură a lucrurilor pe care le face pentru că le face şi a celor pe care nu le face pentru că nu le face.  El  se aseamănă cu  Narcis, cel care, fermecat de propriul chip oglindit în apă, a murit fiindcă i-a fost imposibil să ajungă la cel iubit al său. Vameşul cu toate păcatele lui, sau tocmai de aceea, şi-a dat seama că îi este imposibil să se roage singur, fără ajutorul lui Dumnezeu şi, bătându-se în piept ca pedeapsă, a cerut milostivire. Mila lui Dumnezeu şi smerenia omului sunt cele două aripi cu care ne putem avânta spre înalturi. Amândouă se regăsesc îngemănate în ruga de mulţumire, care are puterea de a ne însoţi spre Dumnezeu în care credem, pe care îl iubim şi la care sperăm. Sf. Ioan Gură de Aur se ruga în fiecare zi şi motiva de ce o face: „Că atât de mare este puterea milostivirii şi a iubirii Tale de oameni, încât din noroi mărgăritar face şi din fiu al gheenei, fiu al împărăţiei săvârşeşte.” În aceste trei duminici ni s-a dăruit un îndreptar de nepreţuit, începând cu pilda vameşului şi fariseului în care se dezvăluie cum ne rugăm, continuând cu întoarcerea Fiului risipitor în care vedem valoarea salvatoare a pocăinţei. Ambele pot fi înţelese trepte pe drumul spre Dumineca Înfricoşatei judecăţi, corolar al cunoscutului adevăr în virtutea căruia frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii.

Mai departe, în această paidee a rugăciunii ne este dat să ne întâlnim cu Întoarcerea fiului risipitor şi, sinceri cu noi fiind, care dintre noi nu se recunoaşte într-unul sau altul dintre cei doi fraţi? Povestea lui este relatată de Evanghelistul Luca dimpreună cu aceea a „oii rătăcite” şi „drahmei pierdute”. Acum, când ne pregătim de post, care nu e de conceput fără rugăciune, ne este dat să luăm aminte cât de important este pentru Hristos ca „tot omul să se mântuiască şi nimeni să nu piară”. Evanghelistul Ioan, spune că Hristos a venit ca omul să aibă viaţă şi „din belşug să aibă” trimiţând la Înviere care adaugă converteşte sfârşitul vremelniciei în început al veşnicei. Semnificativ, tatăl spune fratelui celui mare încercând să-i domolească blând mânia, că cel mic „pierdut a fost şi s-a aflat, mort a fost şi a înviat”. Întoarcerea în casa părintească se aseamănă cu o înviere, pentru că de la părinţi a primit viaţa, prin ei legătura rămâne pentru totdeauna cu tot neamul din care am venit şi la care ne ducem, lăsând fiii să ne poarte mai departe. Parabola fiului risipitor, sau cum se spune alteori rătăcitor, este un dintre cele mai cunoscute şi interpretate,  fiecare  regăsindu-ne în proporţii diferite în unul dintre cei doi fraţi ca două ipostaze ale i aceleiaşi condiţii umane. Interesant este că, deşi se povesteşte despre doi fraţi, numai celui risipitor i se acordă o atenţie aparte, cu toate că şi pilda celuilalt este spre luare aminte într-o măsură apropiată. Da, este şi o „rătăcire” a celui care rămâne, o împietrire în mersul spre modelarea chipului divin din noi prin lucrarea asemănării cu el. Oare pentru că celui risipitor, dat fiind situaţia limită care i-a determinat întoarcerea, i-a fost dată reintrarea în casa părintească întru bucurie? Oare pentru că fratele mai mare, repede revendicându-şi drepturile, fără riscul de a le pierde,  rămâne cu gustul amar al ascultării interesate de numai binele lui propriu? Acest „bine propriu”  sfârşeşte cel mai adesea întorcându-se ca „un arc strâmb” împotriva celui care-l încordează. Paradoxal, şi el este un risipitor, dar unul în sine şi numai pentru sine şi, cum nu are unde  să se întoarcă, rămâne doar cu resentimentul care îl însingurează până şi de tatăl său. Merge până acolo încât nu-l recunoaşte pe cel care i-a dat viaţă spunând: „dar când s-a întors acest fiul al tău…” El pare a se învârti în cercul vicios al ego-ului, închis în carapacea lui din care îi este incapabil să evadeze; rămâne  ca un prizonier al pierzării.  Între ei, tatăl iubitor care înţelege să dea fiecăruia după dreptate – „întoarcerea” să fie primită cu bucurie ca un „bun început” după o experienţă ce i-a lăsat un gust zădărniciei; statornicia să fie răsplătită prin darul moştenirii.

Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău…”

Hristos a rostit aceste trei parabole mai mult pentru farisei şi cărturari,  care văzându-L  cum „îi primeşte pe păcătoşi şi mănâncă împreună cu ei cârcoteau”, anchilozaţi în formele rigide al învăţăturilor şi incapabili să mai trăiască adevărul lor. Este  un paradox care surprinde incapacitatea celor care cunosc „litera” dar ignoră spiritul pe care îl reprezintă; este o formă de cecitate intelectuală mai întâi, o încremenire în litera care mortifică sufletul, îl goleşte îl umple cu gustul absurdului. S-a făcut ca fiul cel mai mic,doritor să scape de povara ascultării părintelui, a cerut partea care i se cuvine din avere; o avere pentru care nu a muncit şi pe care a primit-o doar pentru calitatea de fiu. Fără a spune un cuvânt, tatăl, în înţelepciunea lui iubitoare, i-a dat cele pe care le dorea, rămânând cu fiul cel mare. Izvorâtă din neştiinţă şi trufie, neascultarea duce la alienare, un fel de pierdere de sine care însă, atunci când e luminată de amintire, deschide o perspectivă. Când? Când omul se află într-o situaţie limită. Dar, încă sigur pe sine,  tânărul nu s-a întors acasă, adăugând rătăcirii dintâi o alta  – cel ce nu a mai vrut să fie fiu, a devenit slugă la străini, lucrând poruncile lui. Trecut-a un timp în care prâslea s-a bucurat de banii primiţi, cheltuindu-i în desfătări de tot felul şi uitând de toţi şi toate. Cum tot ce ţine de „bunurile acestei lumi” au sfârşit şi averea lui a ajuns „ca şi cum nu ar fi fost”, lăsându-l pradă nevoilor cotidiene. Dar necazul nu vine niciodată singur, având nevoie să fie întovărăşit de altul, în ţara rătăcirii lui s-a făcut  foamete  mare. Împins de nevoie, el s-a „alipit” de unul dintre locuitori care „l-a trimis la ţarinile sale să păzească porcii”. Rătăcirea l-a făcut „păzitor” al porcilor, animal necurat. Spunea încă Isaia că aceia care „mănâncă carne de porc şi de şoareci şi alte lucruri uricioase, toţi aceia vor pieri”. El nu a mâncat, a păzit doar porcii şi în disperare tânjea la roşcovele date porcilor dar „nimeni nu-i dădea”. Roşcovele sunt asociate adesea cu responsabilitatea pe care omul o are pentru faptele sale, ele fiind dulci le început, dar lăsând un gust amar. La început, plecarea a fost „dulce” dar amarul nu a întârziat şi rătăcirea l-a privat până şi de răspundere pentru că nu mai era nimeni care să-i pună o întrebare. Şi-a pus-o singur. A urmat foamea care era foamea de Dumnezeu, dorul de Părintele ceresc. Hristos  a spus ucenicilor: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui.” Doar că tânărul nu a făcut voia tatălui său, a urmat-o pe a sa şi întrebarea care se pune este: Până  unde se poate rătăci? În zare, se vede doar pierzare în care a pierit Iuda. Şi ce şi  cine îl mai poate elibera acum când, singur, tânărul nu  mai este în stare să vadă nimic? Iubirea cea care „nu cade niciodată”, acum aceea a tatălui care l-a învăluit în mantia  amintirii: „Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi cu pâine?”

E vremea de pocăinţă şi întoarcere

E momentul de graţie când şi-a revenit în „sine”, acel sine care nu ne părăseşte, un fel de „acasă” unde suntem bineveniţi, unde primim sfatul cel bun. Când facem răul, nu suntem în „sinele nostru”, ne facem sălaş pierzătorului de suflet, evadăm, dar el rămâne ca o umbră peste care nu putem trece.  Ca să reparăm acest rău e nevoie „revenire în sine” şi tânărul  s-a văzut în faţa întrebării: „Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi cu pâine, iar eu pier aici de foame?!” Cel căzut în păcate îşi află sieşi răspunsul: „Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu.” Întoarcerea este preludiul pocăinţei care îndeamnă la recunoaşterea faptelor şi aduce rugăciunea: „Părinte, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău.” Smerindu-se îl  roagă apoi: „Fă-mă ca unul dintre argaţii tăi.” Ca o altă formă de cădere, rătăcirea nu este ireversibilă şi Fiul cel tânăr îşi revine cu demnitate şi într-o rugăciune din vremi uitate, cerem: „Dă-mi vreme de pocăinţă şi gând de întoarcere”, fiindcă, fără întoarcere, pocăinţa e ca marginea unei e prăpăstii în care omul riscă să cadă iremediabil. Am spune că „rătăcirea”, sau „risipirea”, au sfârşit prin a-l înţelepţi pe fiul cel tânăr care a găsit drumul spre iubirea tatălui.  E o alinare taină să punem la inima spre luare aminte că iubirea, chemând răbdarea, netezeşte drumul întoarcerii şi o face lucrătoare spre izbăvire.

Minunat este că tatăl l-a văzut departe cu dorul care îi crescuse în suflet ca o chemare. Părintele Cleopa scrie că „Mai înainte de a striga omul păcătos greșit-am, Dumnezeu cunoaşte hotărârea lui cea din inimă de a se întoarce. De aceea l-a primit cu bucurie şi nu a mai pomenit greutatea păcatelor.” Lumina care mai dăinuie în inimă l-a chemat, cum scrie Sf. Ioan Damaschin: „Scoală-te, nu te teme, stai, vino înapoi, nu te cert, nu mă împietresc faţă de zidirea Mea”. Tânărul a luat calea întoarcerii şi l-a aflat pe părintele său, aşteptându-l parcă, scrutând zarea a chemare. Atunci, fiul i-a spus cuvintele pe care s-ar cuveni şi nouă a le adresa uneori părinţilor: „Părinte am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău”. Un Sfânt Părinte învaţă că a „greşi la cer” este a o face în faţa îngerului nostru „păzitor şi îndreptător”; este a nu folosi darurile cu care Dumnezeu ne-a înzestrat întru „asemănare”,  ca însemne ale nobleţei noastre. Sunt darurile care fac ca trupul nostru să poată fi „templu al Duhului Sfânt”. De aceea întoarcere este bucurie: „Zic vouă, aşa se face bucurie îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se pocăieşte.” N-a apucat Fiul  reîntors acasă a-şi duce gândul până la capăt că tatăl a cerut slugilor: „Aduceţi-i degrab haina cea scumpă, şi inel puneţi-i în deget, şi încălţăminte în picioare; şi aduceţi viţelul cel gras şi înjunghiaţi-l şi, mâncând să ne veselim”. În faţa tatălui nu mai era acum cel fiul plecat şi rătăcit, ci un om care s-a înnoit prin pocăinţă şi se cuvenea să fie primit astfel întru sărbătoare. Inelul ce trebuia pus pe deget este spre consfinţirea „logodnei” cu Hristos a celui ce, astfel, se rupe legăturile păcatului.  Prin pocăinţă, fiul risipitor s-a făcut cetăţean al împărăţiei cerurilor şi, curăţit, avea nevoie de veştminte pe potrivă. Ce haină poate fi mai minunată pentru om decât a se „îmbrăca cu Hristos” şi ce legătură mai desăvârşită decât inelul împăcării? Iar haina lui Hristos este făcută, după cuvintele Apostolului neamurilor, din „milostivitele îndurări, bunătate, blândeţe îndelungă răbdare… şi, mai presus de toate iubire care este legătura desăvârşirii”.

Fratele cel mare s-a mâniat pentru că a putut să înţeleagă că, fiind cu Dumnezeu , omul se poate bucura de toate cele care sunt ale Lui: „Fiule, toate ale mele, ale tale sunt”. Doar că el, deşi rămas acasă, s-a depărtat de Dumnezeu şi ajuns fără Dumnezeu, a pierdut tot. Fără Dumnezeu, omul este nimic, cum nimic este tot ce are. Cât de sugestive sunt cuvintele străbunilor noştri că „omul fără Dumnezeu” e un  „om de nimic”! El este liber, dar paradoxal, această libertate este încătuşare pentru că numai de la Dumnezeu vine „toată darea cea bună şi tot darul cel desăvârşit”. Aici este drama fiului celui mare şi, spune Sf. Nicolae Velimirovici că atunci când omul părăseşte calea lui Dumnezeu şi se năpusteşte când pe o cale, când pe alta, aşează, în fiecare zi, securea la rădăcina propriei sale vieţi.” Cel mai mare dintre fii se arată a fi şi el rătăcitor, căci multe sunt căile rătăcirii şi numai unul singur spre Dumnezeu – Calea pe care Hristos ni l-a deschis prin înomenirea Sa, ca omul să se poată îndumnezei. În „Viţelul cel gras” adus pentru ospăţ, Sfinţii Părinţi văd jertfa Mântuitorului întru bucuria celui pierdut şi aflat, a celui mort şi înviat.

Fratele  cel mare însă a continuat vindicativ: „Iată de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat ied ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care şi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai junghiat viţelul cel îngrăşat.” A încercat să-l împace tatăl şi a făcut-o cu blândeţe înţelegătoare: „Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele, ale tale sunt. Trebuia să ne veselim şi să ne bucurăm, căci acest frate al tău mort era şi a înviat, pierdut a fost şi s-a aflat.” În acest fel, Domnul dăruieşte pace şi linişte celui drept, amintindu-i că nu a pierdut nimic, că toate ale Lui sunt pentru el şi aşa rămân. Era însă nevoie de bucurie, o bucurie a regăsirii întru iubire, o iubire care nu se diminuează, şi chiar  sporeşte atunci  când „cel pierdut este aflat” iar „cel mort a înviat”. Aceasta este adevărata şi singura bucurie a unui părinte – să-şi vadă acasă fiul cel pierdut, pocăinţa fiind, prin milostivirea părintelui, „bun început” al drumului care duce la împărăţia cerului. Tăinuită în inima noastră, această „împărăţie a cerilor” se deschide când Hristos rosteşte ca odinioară celui mort de patru zile: „Lazăre, vino afară!” Ieşit, el L-a văzut  pe Hristos. E timpul ca, sculându-ne din amorţeala păcatelor, să ne reîntoarcem  la Dumnezeu, care anume L-a trimis pe Fiul Său ca să ne aducă spre veşnicie viaţa risipită în amăgirile trecerii vremii în care „toate-s vechi şi nouă-s toate”.

Dumnezeu, Stăpânul a toate câte sunt nu are nevoie de pocăinţa noastră, El are nevoie de noi reîntorşi în Iubirea-i ziditoare, iertătoare, proniatoare. Noi suntem cei care avem nevoie de pocăinţă,  dar de neînlocuit  spre îndreptare, căci fără ea împărăţia cerurilor este închisă şi rămânem în timpul împietrit, unde aflăm „întuneric şi scrâşnire a dinţilor”. Facem astăzi un pas mai departe faţă de săptămâna trecută, când cu vameşul am învăţat că prin smerenie ne putem îndrepta mărturisind cu psalmistul: „Învaţă-ne să socotim bine zilele noastre, ca să ne îndreptăm inimile spre înţelepciune.” Ştim, fără loc de îndoială, că Părintele ceresc ne aşteaptă doritor să fim dimpreună lucrători ai voii Lui   şi e tocmai vremea ca, întorcându-ne, să plecăm genunchii minţii şi inimii să mărturisim: „Părinte, am greşit la cer şi înaintea Ta”.

Elena Solunca Moise

Sursa: Ziaristi Online

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.