La Mulţi Ani, învingători ai balaurului răutăţii! Izvorul Tămăduirii, Sf. Mare Mucenic Gheorghe – Purtătorul de biruinţă, Duminica Sf. Apostol Toma - Buchet duhovnicesc de Elena Solunca Moise. Hristos a Înviat! - Ziaristi OnlineZiaristi Online

La Mulţi Ani, învingători ai balaurului răutăţii! Izvorul Tămăduirii, Sf. Mare Mucenic Gheorghe – Purtătorul de biruinţă, Duminica Sf. Apostol Toma – Buchet duhovnicesc de Elena Solunca Moise. Hristos a Înviat!

Icoana pe sticla, Sfantul Gheorghe, autor Savu Moga, datata 1872, 59/49,5 cm. Colectia C.Brailoiu via Emanuel Pârvu

Gând de duminică   – a Sf. Ap. Toma

„Domnul meu şi Dumnezeul meu!” 

Elena Solunca Moise

Am petrecut o săptămână în lumina Învierii, când, împreună cu noi, întreaga natură dă mărturie a Învierii lui Hristos, care a redeschis porţile raiului închise prin neascultarea primilor oameni. Învierea a devenit posibilă prin ascultarea devotată a voii Tatălui Ceresc, al cărui nume Fiul lui Dumnezeu făcându-se Fiu al Omului l-a sfinţit pe pământ cum îngerii o fac în ceruri. O mărturisim cu bucurie sfântă: „Hristos a înviat!” şi răspundem întru comuniune „Adevărat a înviat!” E nevoie de această întărire pentru că Învierea lui Hristos nu are precedent în istoria omului pe deasupra căruia vaierul timpului este suferinţă şi durere. E nevoie şi pentru că, încredinţează Apostolul Neamurilor, Învierea lui Hristos este chezăşia propriei învieri căci dacă nu ar fi înviat Fiul lui Dumnezeu, zadarnică ar fi propovăduirea şi credinţa creştinilor. Învierea este  greu de crezut pentru omul căruia, dintru început, vrăjmaşul i-a dat întrebarea chinuitoare: „Dumnezeu a zis El oare să nu mâncaţi din tot pomul care este în rai?…” Din pronie divină, s-a întâmplat ca Sf. Ap. Toma, zis Geamănul (traducerea din aramaică a numelui), cum şi  este pentru fiecare dintre noi, să nu fie cu ceilalţi apostoli când Hristos a intrat uşile fiind închise. Cum erau temători de cele ce li s-ar fi putut întâmpla, Hristos a stat în mijloc zicându-le: „Pacea Mea v-o dau vouă!” Atunci, Dătătorul de viaţă i-a încredinţat, arătându-le mâinile şi coasta Sa. Se arătase mai înainte Mariei-Magdalena şi femeilor mironosiţe pe care apostolii nu le-au crezut. Auzind de cele întâmplate, Toma a spus confraţilor: „Dacă nu voi vedea eu în mâinile Lui semnul cuielor şi dacă nu voi pune eu degetul în semnul cuielor, şi nu voi pune mâna mea în coasta lui, nu voi crede.” Să fie aceste cuvinte semnul necredinţei, atribut care se asociază frecvent cu numele acestui apostol?  În icoanele greceşti este scris „Atingerea lui Toma” iar în cele slavone „încredinţarea lui Toma”. Hristos mai spus: „Şi nu fi necredincios, ci credincios”. Nu a spus că este, ci „să nu fie”, adică să nu se lase purtat  de îndoială pe căile rătăcirilor. Căile rătăcirii sunt multe şi nebănuite, dar există o singură Cale, deopotrivă Adevăr şi Viaţă, adică Hristos care  este „Învierea şi Viaţa”.

Spre o mai cuprinzătoare înţelegere este necesar  să amintim că numele apostolului Toma mai este pomenit în noul Testament. Mai întâi, când, de faţă fiind Andrei, a întrebat: Doamne, nu ştim unde Te duci; iar calea cum o putem şti?Hristos a spus „Eu sunt Calea Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.” Atunci, Toma nu a mai spus un cuvânt, semn că pusese la inimă rostirea Mântuitorului pătrunzându-i tâlcul.  Îl întâlnim pe Toma a doua oară atunci când Hristos, auzind de moartea lui Lazăr, a hotărât să meargă la Ierusalim, oraşul Răstignirii, şi când a zis: „Să mergem să murim cu El” , dând măsura sentimentelor pe care le nutrea pentru Cel numit atunci   „Învăţător”. Înţelegem  că a crezut  fără  tăgadă până întra-atât încât  voia să moară împreună cu Hristos. Acum, surprinzător într-un fel, are nevoie de dovezi  pentru a crede că Hristos a înviat. Nu ar fi de mirare gândind că nimeni până la El, şi nici de atunci nu a înviat. E adevărat, Hristos  înviase pe fiica lui Iair, pe fiul văduvei din Nain şi pe prietenul Său, Lazăr. Acum însă era cu totul altceva şi Toma, în sinceritatea sa dublată de o sensibilitate pe măsură,  avea nevoie de dovezi. El avea  credinţă  dar simţea dureros nevoia să-i fie confirmată. Pentru aceasta  voia să „vadă” semnul cuielor ca într-o comuniune tainică cu suferinţa lui Hristos şi suferinţa lui de ucenic iubitor.  Apoi, voia să-şi pună mâna pe coasta Mântuitorului. Văzul, cel mai intelectual dintre simţuri cum a fost numit, este uşor de înţeles dacă luăm seama ca aceasta atestă calitatea de martor. Ne amintim de Nathanael, cel chemat de Filip şi care s-a arătat  neîncrezător când acesta i-a spus: „L-am aflat pe Acela despre care au scris Moise în lege  şi proorocii, pe Iisus, Fiul lui Iosif din Nazaret.” Atunci, Hristos i-a spus că îl cunoaşte fiindcă l-a văzut mai înainte sub smochin, iar el a mărturisit: „Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu. Tu eşti Regele lui Israel.”  Mântuitorul a spus: „Pentru că am spus că te-am văzut sub smochin, de acea crezi?”

„Credinţa ca putere de a iubi”

Ca şi cum nu ar fi fost suficient să-L vadă, Toma voia să pună mâna pe coasta Mântuitorului.  Ca simţ, pipăitul este cel mai aproape de materie, inferior am zice, dar pentru omul, fiinţă făcută din pământ, era necesar spre a se convinge că Hristos înviase cu trupul, că nu era o arătare. Împreună completează taina credinţei despre care Sf. Ap. Pavel spunea că vine prin auz ca dar al harului divin. Credinţa ca virtute este deosebit de complexă şi Părintele Justin Pârvu o definea ca putere de a iubi. Taină fiind, Învierea poate fi înţeleasă atunci când iubirea se deschide spre credinţă, ca spre o altă putere necesară pentru împlinirea omului nu atât ca homo sapiens cât ca homo religiosus. Este tocmai ce simţea Toma care îşi dorea să fie convins de realitatea învierii. Homo religiosus este  acel om despre care a vorbit pentru prima oară Cicero şi care, prin Eliade, a fost îmbogăţit în semnificaţii desluşitoare. Mai este acel „ceva” care menţine în actualitate lucrarea lui Alexis Carel „Omul acest necunoscut”. Şi am putea continua până la relaţia existentă între apofatic şi catafatic şi exprimările ei în viaţa creştinilor şi mai cu seamă în taina Euharistiei când mărturisesc: Cred Doamne şi mărturisesc că Tu eşti cu adevărat Fiul lui Dumnezeu Celui viu care ai venit pe lume să mântuieşti pe păcătoşi dintre care cel dintâi sunt eu. Încă mai cred că acesta este trupul Tău şi acesta este scump sângele Tău.”

Virtute fiind, credinţa este probată de îndoială, pe care o biruie spre îndreptăţire în funcţie cea ce reprezintă celălalt element al relaţiei. De aici şi aria semantică deosebit de generoasă şi cercetările de specialitate care caută să-i surprindă esenţa şi modurile de manifestare. S-a ajuns până acolo încât un psiholog american a spus că a găsit în creier un „centru al credinţei”, ce-i drept la porumbei şi – cine ştie? – nu întâmplător. Or, îndoiala lui Toma se arată a fi spre triumful definitiv al credinţei câtă vreme este primul care îl mărturiseşte ca „Domn şi Dumnezeu”, apoi  a făcut-o şi cu viaţa sa martirică. Mai este ceva demn de reţinut: Hristos nu i-a spus lui Toma că era necredincios, ci, mai degrabă, l-a îndemnat să „nu fie necredincios, ci credincios”, să nu se mai îndoiască de Dumnezeu, ci să creadă.  Sf. Teofan Zăvorâtul scrie că „nu raţiunea este potrivnică credinţei, ci inima desfrânată”.

Peste veacuri Descartes pentru care îndoiala este o condiţie sine qua non a existenţei, afirma că ideea de Dumnezeu ca fiinţă perfectă  în mod absolut preexistă în mintea omului care rămâne o fiinţă imperfectă.  Urmând îndoiala ca metodă, Descartes afirmă că ideea de perfecţiune vine de la Dumnezeu şi de aici ideea existenţei lui Dumnezeu.

„Fericiţi cei care au crezut fără să fi văzut”

Rosteşte atunci Hristos pentru devenirea noastră că fiinţe chemate la desăvârşire de Cel ce pe pământ a întruchipat Desăvârşirea: „Pentru că M-ai văzut, ai crezut; fericiţi cei care au crezut fără să fi văzut.” Este o încununare a celor nouă fericiri despre care a vorbit Mântuitorul. Este fericirea pe care au trăit-o de-a lungul atâtor veacuri atâţia şi atâţia martiri, începând cu Sf. Arhidiacon Ştefan  care a şi dat mărturie: „Iată văd cerurile deschise  şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu.”

Pentru noi cei de astăzi şi din toate timpurile importantă este credinţa fără de care nu că nu am putea trăi, dar întrebare crucială este: Cum? O presimţeau străbunii când vorbeau despre „omul fără Dumnezeu” ca om de nimic, cel ce face „degeaba umbră pământului”. Yannaris susţine că nu există om ateu cu adevărat. Argumentul său este convingător. Anume, scrie el, dacă un avion plin cu atei trece printr-o turbulență, nu vei mai găsi nici un ateu. Apostolul Toma dă o pildă nepereche pentru aceasta, confirmând cele ce ţin de numele său, căci în acele vremuri, numele nu era dat la întâmplare sau după cine ştie ce criterii venite de niciunde. Or numele de Toma înseamnă om sincer, înzestrat cu o sensibilitate aparte,  spirit analitic şi animat de dorinţa de a se retrage în sine. Poate de aceea nu era cu apostolii în dumineca Învierii. Hristos, prea bine cunoscându-l,  nu l-a mustrat pentru îndoiala lui, ci, Iubire fiind, l-a ajutat să ajungă singur la adevărul Învierii Sale. Ne-ar fi de folos dacă, la rându-ne, am reflecta la cât de reală este credinţa noastră, dincolo de felul în care ne recomandăm. Un răspuns indirect, dar evident, îl descoperim în criza morală şi spirituală pe care o recunoaştem odată cu neputinţa de a ieşi din ea. La aceasta se adaugă corupţia pandemică pentru care nu găsim resurse spre a o depăşi, dar nu contenim să arătăm paiul din ochiul celuilalt, orbi la bârna din ochiul nostru. Şi, să recunoaştem că nouă ne este mai uşor să credem în Învierea Domnului decât apostolilor şi primilor creştini.  Să avem ca dătătoare de viaţă cuvintele Mântuitorului: „Să nu se ruşineze inima voastră, credeţi în Dumnezeu şi credeţi în Mine!”  Sf. Ap. Iacob ne dă şi o măsură de apreciere a credinţei – fapta. „După cum trupul fără duh este mort, tot aşa credinţa fără fapte este moartă.” În lumina Învierii Domnului să ne judecăm pe noi înşine şi El nu doar că ne va arăta ce să facem, dar ne va da şi toate cele trebuincioase ca plinirea să ne fie spre binecuvântare. Să nu fim îngrijoraţi când, în vâltoare evenimentelor, ne cuprinde îndoiala. Atunci să strigăm cu Petru: Doamne sapă-mă! Ne vom convinge  că tot ceea ce nu ne doboară, ne întăreşte cum îndoiala lui Toma l-a întărit în credinţă până la moarte martirică. Ca „geamăn” al nostru, Toma ne pune pe un drum al credinţei care iese biruitoare trecând prin furcile caudine ale nesiguranţei. Iar dacă vrăjmaşul încă ne mai dă târcoale, să spunem cu tatăl copilului lunatic: „Cred Doamne! Ajută necredinţei mele!”

A adăugat Hristos: „Fericiţi sunt cei care nu au văzut şi au crezut.” Între aceştia s-ar cuveni să ne aflăm acum în ceas de sărbătoare şi, cu osebire, în toate zilele întărindu-ne credinţa prin fapte care să-i dea viaţă. Sunt cuvinte pline de înţelepciune care ne-ar putea ajuta să înţelegem procesul de secularizare şi să aflăm soluţii concrete de ieşire din criză. Sunt mulţi între noi care fac şi mărturisesc, cum o făcea Părintele Galeriu care spunea şi nu odată: Eu sunt fericit cu credinţa mea. Sunt şi dintre cei care nu L-au văzut pe Hristos Cel înviat dar credem pentru că lucrează cuvintele Lui dătătore de viaţă. Prigonitorul Saul, devenit apostolul Pavel aşa a făcut-o de a putut spune despre sine în Epistola către galateni: „M-am răstignit împreună cu Hristos, şi nu eu sunt cel care trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine/ ceea ce trăiesc eu acum în trup, trăiesc întru credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Cel care m-a iubit şi  pe Sine Însuşi S-a dat pentru mine.”

Izvorul Tămăduirii

În vinerea din săptămâna luminată prăznuim Izvorul Tămăduirii, o sărbătoare care, avându-şi temei într-o întâmplare reală, o depăşeşte astfel încât fiecare să-şi poată lua cele de folos pentru trup, suflet şi minte. Sărbătoarea este închinată Maicii Domnului care L-a născut pe „Doctorul trupurilor şi al sufletelor noastre” şi se roagă neîncetat pentru noi. Istorisirea  are ceva din farmecul unei poveşti a cărei frumuseţe dezvăluie un adevăr ce dă sănătate trupului, limpezime minţii şi alinare sufletului. S-a făcut ca, odată,  înainte de a se urca pe tronul Împărăţiei, Leon cel Mare, plimbându-se printr-o pădure din preajma Constantinopolului să întâlnească un orb care i-a cerut să-i dea puţină apă şi să-l conducă spre cetate. Leon a început să caute un izvor dar a fost în zadar. Atunci a auzit glasul blând al Maicii – Fecioare zicând: „Nu este nevoie să te osteneşti, căci apa este aproape! Mergi mai în adânc în pădure ia apa în mâini, potoleşte setea  orbului şi apoi unge cu ea ochii lui cei întunecaţi.” Viitorul împărat a urmat cuvintele  Născătoarei de Dumnezeu care s-au adeverit întocmai. Leon a luat apă, i-a dat să bea bătrânului orb şi, apoi, a dat cu ea pe ochii nevăzători.  Pe dată, bătrânul a început a-şi recăpăta vederea spre bucuria lui nespusă căci până atunci era înconjurat doar de întuneric. Ajuns împărat, Leon a înălţat aici o Biserică în semn de cuvenită recunoştinţă. Mai târziu, Împăratul Justinian, suferind de o boală incurabilă,  avea să se vindece în mod miraculos cu apa acestui izvor. În semn de mulţumire, Justinian a ctitorit o biserică mai mare, distrusă însă de otomani în anul 1453. Tradiţia dă mărturie, de la o generaţie la alta, că acest izvor şi-a arătat cu deplinătate minunile tămăduitoare. Biserica de astăzi a fost construită în sec. XIX însă, la subsolul ei, mai este un paraclis de prin secolul V. Aici există şi azi izvorul din care curge, ca odinioară,  apă vindecătoare. Iar dacă sunt dintre cei care nu beneficiază de miracol să-şi cerceteze atent  credinţa şi să vadă de unde vine neputinţa.

Cinstim această sărbătoare în prima zi de vineri, la o numai o săptămână după ce, cu braţele întinse pe cruce, Hristos S-a rugat: „Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac!”  Doar cu puţin înainte, arătând spre „ucenicul cel iubit”, spus Maicii Sale mult îndurerate a spus: Iată fiul tău. A rostit apoi spre ucenicul Ioan: „Iată Mama ta.” Poate, undeva în străfundurile fiinţării, simţim că în apa tămăduitoare s-au strâns din lacrimile Fecioarei Maria când era lângă Crucea Răstignirii. Poate acele lacrimi de durere s-au preschimbat, după Înviere, în lacrimi vindecătoare.  În Biserici astăzi se sfinţeşte apa, pe care credincioşi o duc la casele lor şi o folosesc spre alungarea duhurilor rele. La o altă altitudine duhovnicească, am cuteza a spune că însăşi Maica Domnului poate fi asemănată cu Izvorul Tămăduirii, fiindcă l-a născut „pe Cel fără-nceput”, pe Doctor al sufletelor şi trupurilor, care a vindecat „toată boala şi neputinţa din popor”. Ea neîncetat se roagă pentru noi neobosită, identificându-se  cu rugăciunea neîntreruptă.  Numai prin Maica Domnului, Fecioară şi Născătoare de Dumnezeu omul s-a vindecat de moarte şi pentru toate acestea ne rugăm cu Sf. Nectarie din Eghina: „Tu eşti cartea, Fecioară, în care Cuvântul Tatălui,/ a scris ca Dumnezeu şi om/ mai presus de minte şi de cuvânt./ Tu eşti raiul, Fiică, unde pomul vieţii/ e răsădit în mijloc, dăruind viaţă de veci.”

Sf. Mare Mucenic Gheorghe – Purtătorul de biruinţă

Sfantul Gheorghe pe Steagul de Lupta al lui Stefan cel Mare si Sfant

Cinstim azi pe Sfântul Mare Mucenic Gheorghe ca purtând  biruinţa dreptei credinţe împotriva idolatrilor, a închinătorilor la idoli, care, cum spunea David,”gură au şi nu vor grăi/urechi au şi nu vor auzi/că-n gura lor suflare nu se află.” Felul în care a mărturisit cu viaţa pe Hristos este atât de impresionat încât mentalul poporului i-a creat şi dezvoltat o tradiţie de o deosebită frumuseţe şi bogăţie.  Era pe vremea împăratului Diocliţian devenit celebru pentru persecutarea creştinilor  din varii motive i s-a dedicat o literatură pe măsură. Persecuţia lui avea să fie  depăşită în atrocitate doar de aceea pornită de ginerele său, Galeriu, care însă, înainte de moarte, a dat un edict de toleranţă faţă de creştini. Tânăr fiind, Sf. Mare Mucenic Gheorghe se bucura de multe daruri care-i asigurau o viitor strălucit – era deosebit de priceput, chipeş, bogat, cu o frumoasă perspectivă de înaintare ierarhică în rândurile armatei romane. În mod deosebit, era înzestrat cu o înţelepciune adâncă de care mulţi seniori de ieri şi de astăzi sunt străini. El ştia prea bine cum anume să facă pentru a da cezarului numai cele ce sunt ale cezarului şi lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu. Mai ştia că nu poţi sluji la doi domni odată – lui Dumnezeu şi lui Mamona. Pe ambele le-a ilustrat cu o credinţă greu de urmat chiar şi astăzi, când nu suntem nevoiţi să plătim cu viaţa mărturisirea ei. Împăratul, intrat în istorie şi ca reformator, începuse cu reforma administrativă pe care gândea să o continue  cu una religioasă, în scopul de a instaura  ceea ce numea o „pace a zeilor”, „pax deorul”. Zeul lui favorit, ca şi a altor împăraţi,  era Apollo, zeul zilei, al luminii şi al artelor, protectorul poeziei şi al muzicii, personificare a Soarelui şi de aceea  numit şi Phoebus-Apollo. Se povesteşte  că, odată, împăratul, întrebându-l pe Apollo de ce nu răspunde întrebărilor, acesta ar fi spus: „împiedicare îmi fac oamenii cei drepţi…pentru că ei sleiesc a noastră putere”. Atunci, a chemat la sfat pe mai marii lor şi a hotărât să piardă credinţa creştină, „potrivnică zeilor noştri”. Prezent între ei, Sf. Gheorghe a spus hotărât: „O, de ai fi cunoscut tu singur, împărate, prin mine, pe adevăratul Dumnezeu şi ia-i fi adus jertfă de laudă Lui, te-ai fi învrednicit împărăţiei celei mai bune şi fără de moarte de vreme ce aceea de care te îndulceşti este o împărăţie nestatornică, deşartă şi degrab pieritoare. De aceea, şi cele dintr-însa sunt vremelnice …Deci nimic din acestea nu-mi pot slăbi buna mea credinţă către Dumnezeul meu şi nici un fel de chin nu-mi va îngrozi sufletul, nici nu-mi va clinti mintea” Şi aşa a fost. Când, după chinurile suferite, Împăratul l-a întrebat dacă „s-a pocăit sau încă mai petreci în neascultarea ta”, tânărul, cu rănile sângerânde a zis: „Dar, oare, într-atâta slăbănogire mă socoteşti că am ajuns, că pentru o atât de mică suferinţă, să-mi pierd credinţa?” Nu şi-a pierdut credinţa şi, mai mult, s-a întărit în adevărul şi dreptatea ei, răbdând mărturisitor toate chinurile  care au urmat. Sadismul prigonitorului a luat forma diabolică a ironiei: „Unde este Dumnezeul tău Gheorghe? Pentru ce nu te-a scăpat de muncile acestea?” Glas din cer au auzit mulţi: „Nu te teme Gheorghe că sunt cu tine!” De spaimă, nimeni nu a avut îndrăzneala să se apropie de roata pe care cutezătorul tânăr urma a fi tras. În zgomotul stârnit, împărăteasa  Alexandra a venit în mijlocul mulţimii şi a mărturisit tuturor că ea crede în Hristos. Înfuriat şi mai tare, Diocliţian a spus răstit: „Gheorghe cel rău care a mărturisit că este galilean şi a hulit mult asupra zeilor şi asupra mea, împreună cu Alexandra, împărăteasa mea, care s-a amăgit de vrăjile lui şi cu aceiaşi nebunie a ocărât pe zei, poruncesc să fie tăiaţi cu sabia.” Tânărul mucenic s-a îndreptat demn spre locul execuţiei şi s-a rugat cu glas puternic: „Bine eşti cuvântat Doamne, Dumnezeul meu, că n-ai veselit pe vrăjmaşii mei, ci ai izbăvit sufletul meu ca pe o pasăre din cursa vânătorilor…Primeşte sufletul meu împreună cu cei ce Ţi-au plăcut Ţie în veac, trecând cu vederea toate greşelile cele cu ştiinţă şi fără ştiinţă. Adu-ţi aminte, Stăpâne, de cei ce cheamă numele Tău, Cel cu mare cuviinţă, că binecuvântat şi preamărit eşti în veci.”  Prin toate, Sf. Mare Mucenic Gheorghe arată cum anume să „lucrăm pământul” din care suntem făcuţi spre a sfinţi Numele Tatălui ceresc aşa cum îngerii o fac în ceruri. Era în 23 aprilie 304.

Truditor al pământului pe care l-a lăsat Dumnezeu, poporul nostru a avut şi are  o evlavie cu totul specială pentru Sf. Mare Mucenic Gheorghe. Şi poporul nostru a sfinţit pământul cu sudoarea muncii sale, făcându-l „gură de rai” şi cu sângele eroilor ştiuţi şi neştiuţi care l-au apărat. Mircea Vulcănescu, erou-martir în temniţele comuniste, credea că pământul nostru este atât de impregnat de trecut, încât, dacă prin absurd ar dispărea, ce se va naşte aici „român se va chema”.

Înfăţişat în cele mai multe icoane ca doborând balaurul răutăţii, Sf. Mare Mucenic Gheorghe  era îndemn la luptă pentru armata lui Ştefan cel Mare. Se spune că Domnitorul, însuşi biruitor în lupte se ruga: O, luptătorule şi biruitorule, mare Gheorghe, în nevoi şi în nenorociri grabnic ajutător şi cald sprijinitor, iar celor întristaţi bucurie nespusă, primeşte de la noi această rugăminte a smeritului tău rob, a Domnului Io Ştefan Voievod, din mila lui Dumnezeu Domnul Ţării Moldovei. Păzeşte-l pe el neatins de lumea aceasta şi în cea de apoi, pentru rugăciunile celor ce te cinstesc pe Tine, ca să Te preamărim în veci. Şi aceasta am făcut-o în anul 7008, în al 43-lea an al Domniei sale.”

Alăturându-ne străbunilor întru pioasă cinstire, urăm sănătate şi bogată sporire în tot lucrul bun celor care poartă numele de Gheorghe şi toate derivatele lui. Bunul Dumnezeu şi Maica Preacurată să-i ocrotească, să le dea sănătate şi să-i arate biruitori asupra relelor zilei întru lumina în care acum spunem: Hristos a înviat!

Elena Solunca

Ziaristi Online

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.