Singurătatea suferinţei şi suferinţa singurătăţii. Gând de Duminică - Vindecarea slăbănogului de la Vitezda - de Elena Solunca Moise - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Singurătatea suferinţei şi suferinţa singurătăţii. Gând de Duminică – Vindecarea slăbănogului de la Vitezda – de Elena Solunca Moise

După Înviere, Hristos s-a „arătat”,  lui Toma, femeilor mironosiţe, apoi s-a alăturat celor doi ucenici, Luca şi Cleopa, de pe drumul Emausului; un drum al suferinţei,  pe care mulţi îl cunoaştem prea bine. Şi cum, acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în numele lui Hristos, El este cu dimpreună, Mântuitorul le-a fost alături fără ca ei, la început, să-şi dea seama. Aveau să mărturisească mai târziu cum L-au recunoscut pe  Cel care a venit în lume să fie lumină a lumii, zicându-şi: „Oare nu ardea în noi inima noastră când ne vorbea pe cale şi-n timp ce tâlcuia Scripturile.” (Pascal vorbea de acele „raţiuni ale inimii” pe care raţiunea nu le cunoaşte) Pe Fiul lui Dumnezeu îl cunoaştem cu inima, organul transcendenţei, care trece peste despărţitoare hotare spre a ne reda pe noi, nouă înşine ca făpturi ale iubirii Lui. Şi ne redă în unicitatea şi unitatea fiecăruia într-un demers al iubirii făptuitoare şi dătătoare de viaţă. Inimile lor fuseseră cuprinse de focul iubirii Lui şi mărturisirea lor, cu sublinierea că  inima le „ardea”  atunci când le tâlcuia Scripturile, dezvăluindu-le adevărul care eliberează de moarte , făcând  să răsară zorii veşniciei. Nu pentru o umanitate abstractă ca filosofică, ci una cum nu se poate mai concretă căci, spune cu înţelepciunea-i de copil Micul Prinţ: „Limpede nu vezi decât cu inima, ochii nu pot pătrunde în miezul lucrurilor”.

Înaintăm mai departe pe o cale ce duce de la boală, urmare a păcatului, la eliberarea dăruită de Hristos, „doctorul sufletelor şi trupurilor noastre”.  Hristos s-a „suit la Ierusalim”, spre Poarta oilor, sau Fântâna oilor, numită aşa fiindcă  era un loc special pentru spălarea oilor ce urmau a fi aduse ca jertfă.  Vitezda însemnând „Casa milostivirii” , avea patru laturi şi o a cincea pe care se întâlneau apele celor două bazine despre care se credea că sunt vindecătoare. Scăldătoarea avea cinci izvoare, câte simţurile omului, deschideri ale sinelui spre lumea din afară de unde vin semne nu odată amăgitoare pentru omul ca fiinţă spirituală. La vremea lui, Eminescu constata: „A fi? Nebunie Şi tristă şi goală/ Urechea te minte şi ochiul te-nşeală”. Evanghelistul Ioan scrie că aici „zăceau mulţime de bolnavi, orbi, şchiopi, uscaţi, aşteptând mişcarea apei”. Atunci când apa se tulbura,  semn că un înger a atins-o, se făcea vindecătoare pentru orice (s.n.) boală. Dumnezeu însuşi dădea temei acestei credinţe prin faptul că apa se făcea vindecătoare   numai la atingerea ei de aripa mesagerului Său. Nimeni însă nu ştia când anume avea să vină îngerul şi doar răbdarea rămânea  singurul sprijin pentru că, ştim, „doar cel care rabdă până la sfârşit, acela se vindecă”.  Fericitul Augustin crede că scăldătoarea pre-închipuie poporul iudeu iar cele cinci izvoare, asemenea unor pridvoare, sunt cărţile lui Moise. Hristos a venit la poporul iudeu nedumerindu-l, turburându-l cu prezenţa Sa cu totul neobişnuită faţă de convenţiile devenite cutume. Era un timp de criză, de judecare pentru că poruncile deveniseră, în mare parte, golite de conţinut. Altfel, scrie apostolul Pavel,  „dacă L-ar fi cunoscut nu L-ar fi răstignit pe Domnul Slavei”, pe Cel care a venit nu să desfiinţeze Legea, ci ca s-o „plinească”.

Nu se spune şi nu ştim cine şi cum şi de unde l-a adus aici pe slăbănog  – poate venise singur cu ultimele puteri, sau abandonat de ai săi pentru care era o povară de nesuportat. Motivul nu are o importanţă revelatoare pentru minunea vindecării făcută de Hristos, ci numai pentru a vedea că  omul nu rămâne niciodată singur cu desăvârşire. Prezenţa  Fiului lui Dumnezeu alungă toate relele prin minunile pe care le face, pentru că minunea este lucrarea lui Dumnezeu – Iubire prin care tot răul se curăţă într-o dătătoare de speranţă binecuvântată.

„Vrei să te faci sănătos?”

Hristos, „văzându-l şi ştiind că este aşa de multă vreme”, l-a întrebat direct: „Vrei să te faci sănătos?” O întrebare ce, aparent şi doar aparent, pare fi neavenită: cum să întrebi un bolnav, despre a despre a cărui boală ştii, dacă vrea să se facă sănătos? Cu atât mai mult cu cât,în nemărginita Sa iubire nu a aşteptat să fie rugat, ci a venit în întâmpinarea dorinţei evidente a celui bolnav: „Vrei să te faci sănătos?” Hristos  voia însă şi mărturisirea adevărului de dincolo de evidenţă. „Doamne, nu am om care să mă arunce în scăldătoare  când se tulbură apa; că până merg eu, altul coboară înaintea mea.” Cutremurătoare mărturisire. Suferinţei trupeşti i se adăuga una fiinţială – cea a singurătăţii, a omului ce pare  abandonat de destin, căruia nu-i rămâne decât răbdarea pe care Cato cel bătrân o considera ca fiind cea mai mare virtute a omului.   Părintele Cleopa îndemna: Răbdare, răbdare, răbdare. Şi când ţi se pare că ai gătit-o, o iei de la capăt: răbdare, răbdare, răbdare. Şi nu până la prăşit, ci până la sfârşit…Fără răbdare, fără milostenie şi fără rugăciune nu se poate mântui omul.” Pentru slăbănogul de la Vitezda, răbdarea s-a dovedit al fi spre vindecare şi mântuire, în întâmpinarea ei venind însuşi Fiul lui Dumnezeu, care a spus: „milă am venit să aduc”. Formă a iubirii, mila  lui Hristos a vindecat boala prin iertarea păcatelor care măcinaseră sănătatea slăbănogului,  în care ne-am putea recunoaşte fiecare. Boala este şi  neputinţă, incapacitatea de a duce la împlinire o voie, fie şi firească, arătând cu limpezime ce şi  până unde este libertatea omului sau ce i se pare a fi astfel. .Nu se spune nici numele slăbănogului lăsând a înţelege că oricare dintre oameni poate fi asemenea lui. În starea lui maladivă se găseau, îmbogăţindu-se una pe cealaltă, singurătatea suferinţei şi suferinţa singurătăţii, loc al abandonului total, al uitării de sine şi a neputinţei absolute. Vedem însă aici cât de minunat este Domnul şi cât de minunate sunt făptuirile – omul poate fi părăsit de toţi ai lui, se poate chiar uita de sine însuşi, dar Domnul nu o face niciodată şi vine în ajutor atunci când  toţi îl părăsesc.   Încă de când l-a plămădit cu mâinile Sale şi a suflat peste el Duh Sfânt,Părintele Ziditor a spus că „nu este bine ca omul să fie singur”. Îmi amintesc de o bătrână gârbovă care urca spre Mănăstirea Crasna şi care întrebată fiind dacă singură a venit până acolo, a răspuns  cumva supărată: „Auzi, singură! Sunt cu Domnul Hristos” Şi era! Se face aşa că  atunci când nu este om alături, vine Dumnezeu şi întinde mâna salvatoare. Când, dorind să meargă pe ape, apostolul Petru a pornit  singur,   cuprins de teama pustietăţii valurilor a strigat: „Doamne scapă-mă”. Mântuitorul i-a întins mâna, dojenindu-l totuşi: „puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” Înţelegem îndoiala lui Petru ca îndemn spre luare aminte că atunci când Domnul te cheamă, să nu te îndoieşti pentru că, astfel, eşti primul care suportă consecinţele.

Întrebarea pusă de Hristos, retorică la prima vedere -,„vrei să te faci sănătos?” – deschide un orizont generos de semnificaţii din care se desprind necontenit lucruri noi de înţeles şi urmat. Mai întâi că sănătatea depinde şi de voinţa noastră, de opţiunea proprie pentru un mod sau altul de viaţă în sensul ascultării lucrătoare a voii lui Dumnezeu,„singurul” care este Bun şi de la care „vine toată darea cea bună şi tot darul cel desăvârşit”. Ascultător până la moarte jertfelnică, Hristos a făcut voia lui Dumnezeu, respectând-o pe aceea a omului. Întrebarea mai are un sens paideic. Pentru început, Hristos l-a însănătoşit prin cuvânt,  rostind neaşteptat de simplu: „Ridică-te, i-aţi patul tău şi umblă”. A făcut întocmai slăbănogul,  s-a vindecat şi-a luat patul şi „umbla”. Orizontalităţii neputincioase i-a redat verticalitatea, posibilitatea de a merge şi, cum o să vedem, nu pe acelaşi drum al păcatului, ci ascultării voii lui Dumnezeu. Mai întâi, „ridică-te”, semn neîndoielnic  că o  putea face fiind vindecat de Hristos. Au urmat două  porunci: „i-aţi patul” şi „umblă”. Sf. Efrem Sirul subliniază că vindecarea  era deplină, de aceea  şi Domnul îl pune să „umble”; nu mai era nevoie de  timp ca să se restabilească. Dimpotrivă – îşi putea lua patul şi porni spre casă. Adică putea fi văzut de toţi  căci „şi dacă omul ar fi tăcut, patul ar fi strigat”. Altfel spus:  când era slab covârşit de păcat,  îl purta patul, acum, însănătoşit, primind har,  putea merge singur şi „tu duci patul, nu patul pe tine”.

„Ridică-te, ia-ţi patul tău şi umblă”

Văzându-l, fariseii cu patul în mână s-au grăbit, după obicei, a-l dojeni: „E sâmbătă şi nu-ţi este îngăduit să-ţi iei patul!” De fapt, farisei (de ieri ca şi fraţii lor contemporani)  sunt adevăraţii bolnavi, suferind  de cea mai cumplită maladie –  trufia urmată de neputinţă – nu pot vedea decât ceea ce „vor” crezând  că este bine pentru a-şi impune micimea. Lipsa de conţinut este mascată de forma evoluând spre absurd.  Slăbănogeala lor este una a duhului până acolo încât, cum consemna Psalmistul: „ se laudă păcătosul cu poftele lui” şi „cel ce păcătuieşte pe sine se binecuvântează”. După obiceiul încetăţenit, fariseii şi-au ascuns viclenia: nu s-au adresat direct lui Hristos, amintindu-şi cum le spusese odată că, dacă un viţel sau un asin de-al lor ar fi căzut, l-ar fi ridicat, deci  cu atât mai  mult  când este vorba de un om, un fiu al lui Avraam. Viclenia, s-a înfrăţit cu laşitatea şi i-a dus pe un  drum  mai scurt, abătându-se degrabă asupra bietul ui neputincios, profitând copios  de ascendentul funcţiei lor. Cum cel făcut  sănătos nu-L cunoştea pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu, nu L-a „arătat”, ci l-a definit prin fapta lui de netăgăduit: „Cel care m-a făcut sănătos, El mi-a zis: i-aţi patul şi umblă.” Era un fel de sfială nedumerită în glasul său. Simplitatea exprimării  arată limpede că era  „Cuvântul prin care toate s-au făcut.” L-au iscodit fariseii zadarnic, dar sărmanul om, ţintuit atâta amar de vreme de neputinţa lui, nu avea de unde să ştie câtă vreme i Hristos nu era de-al locului, Vindecătorul nu era dintre ai  lor.  Apoi, era mulţime multă şi nici nu avea cum  să-L vadă măcar spre a-L recunoaşte.

Cu adevărat  minunat este Domnul în lucrările Sale – a făcut o minune şi a făcut-o prin cuvânt, apoi  s-a îndepărtat fără a aştepta cuvenita recunoştinţă. Smerenia Sa este copleşitoare şi nu ne rămâne decât să-L  rugăm să ne ajute a-L urma, cum însuşi  îndeamnă. Scrutându-ne cu sinceritate, ne întrebăm câţi dintre noi, odată vindecaţi, ne arătăm  mai întâi recunoscători lui Dumnezeu? Este o formă de cecitate spirituală de a vedea salvatorul doar în  cel din apropiere, desconsiderând că prin el se face voia Domnului cea a-tot bună. Slăbănogul şi-a arătat recunoştinţa mergând mai întâi  la templu, la Casa Domnului. Aici  Hristos l-a  întâlnit şi, văzându-l, i-a spus: „Iată că te-ai făcut sănătos; de acum să nu mai greşeşti ca să nu-ţi fie ceva mai rău.” Sf. Ioan Gură de Aur consideră că aceste cuvinte „să nu-ţi fie ceva mai rău”, dezvăluie că există o asemenea loc – iadul – unde pedeapsa este infinită. Altfel spus, Hristos îl şi previne de urmarea altor păcate. Cum? Inspirându-i frica despre care ştim că este „începutul înţelepciunii”. Frica ajută să deosebim binele de rău – bine ca ascultare lucrătoare a voii Domnului; răul – consecinţă a abaterii de la poruncile Domnului.  Sf. Chiril al Alexandriei atrage atenţia că Hristos a făcut cunoscut celor de atunci, şi nu mai puţin nouă celor de azi, că vindecarea vine prin credinţă şi ascultare şi rugăciunea din inimă ne menţine în starea de veghe, luminându-ne pe calea zilelor  „care rele sunt”.

Să-l ascultăm, în încheiere pe Sf. Grigorie de Nazianz care parcă  se rosteşte  direct:”Ieri zăceai pe un pat, epuizat şi paralizat şi nu aveai pe nimeni care să te arunce în scăldătoare când se tulbura apa. Astăzi îl ai pe Cel care este, într-o persoană, Dumnezeu şi Om. Ai fost ridicat din patul tău şi în mod public ai mărturisit minunea. Nu te mai arunca niciodată în pat păcătuind…şi cum eşti acum, aşa mergi atent la poruncă…Nu mai păcătui niciodată dacă vrei ca un lucru rău să nu ţi se întâmple dacă te dovedeşti a fi rău după binecuvântarea pe care ai primit-o.”   Sf. Augustin se întreba retoric: dacă primim vindecare, cum să nu primim porunca? Porunca o ştim, este cea a Iubirii şi, primind-o ca dar în lumina Învierii, să nu uităm că expresia ei directă este iertarea, cum, Hristos Răstignit s-a rugat Tatălui ceresc: „Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac.” Neiertând, ne îmbolnăvim mai întâi pe noi înşine de toxicitatea ei.  Iertând până la uitare ne putem învrednici  a primi  Pacea pe care Hristos o dăruieşte; nu ca un răgaz între două lupte, ci împăcarea deplină prin ascultarea făptuitoare a voii lui Dumnezeu, „Cel ce a făcut cerul şi pământul cu toată splendoarea lor” şi Căruia  „îi pare rău de răutăţile oamenilor”. Înviat, Hristos s-a „arătat” mai întâi apropiaţilor săi spre a-i întări credinţa: apostolilor şi femeilor purtătoare de mir. Apoi, acestui om neputincios, ca umanitatea însăşi  povara nenumăratelor păcate şi l-a vindecat. Slăbănogul a plecat purtând patul său care oricând ar putea deveni un pat al suferinţei şi ca să nu fie astfel îl dă o poruncă: să nu mai păcătuiască şi asta în primul rând spre binele omului: ca să nu-i fie ceva mai rău. În chip semnificativ, vindecarea slăbănogului e amintită îndată după Înviere pentru a „arăta”, încă odată, că Părintele ceresc iubeşte omul atât de mult, încât  L-a dat pe „sigurul lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”. O spune cum nu se poate mai limpede: „Iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacurilor”.  Noi mărturisim cu bucurie recunoscătoare: “Cu trupul adormit ca un muritor/ Împărate şi Doamne,/ A treia zi ai înviat/ Pe Adam din stricăciune ridicând/ Şi moartea pre moarte pierzându-o/ Paştile nestricăciunii, lumii dând mântuire”.

Hristos a înviat!

Elena Solunca Moise

Ziaristi Online

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.