Hristos S-a Înălţat! "Tot ce e românesc nu piere!". „Sus să avem inimile!” - Elena Solunca Moise la Înălţarea Domnului - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Hristos S-a Înălţat! “Tot ce e românesc nu piere!”. „Sus să avem inimile!” – Elena Solunca Moise la Înălţarea Domnului

A spus Hristos: „Şi nimeni nu s-a suit la cer, decât Cel care s-a coborât din cer, Fiul Omului Care este în cer”. Cuvinte grave ce sporesc  în duhovnicească roadă pentru cei care, primind Botezul Domnului îşi trăiesc viaţa urmând poruncile toate şi, cu osebire pe cea nouă şi singura dată de Cel ce a venit să „plinească Legea”: Să vă iubiţi unii pe alţii cum Eu v-am iubit pe voi.” A făcut-o jertfindu-şi viaţa ca noi să avem viaţă şi viaţă prisositoare. Sf. Evanghelist Marcu scrie că Hristos s-a înălţat la ceruri ca să-L trimită nouă pe Duhul Sfânt, „Duhul Adevărului care pretutindeni este şi toate le-mplineşte”. A făcut-o după ce a coborât în mormânt cu trupul ca un om şi a înviat ca un Dumnezeu ca să ne ridice din moartea păcatelor ce sfârşesc în moarte spre viaţa cea plină de lumina veşniciei. Sf. Evanghelist Luca scrie că Hristos-Domnul Cel Înviat, a luat pe ucenicii săi şi au plecat spre Betania, aproape de locul de unde s-a înălţat Ilie. Fireşte, de faţă era şi Maica Sfântă învăluită de tăcerea-i plină de tâlcuri izvorâte ca o apă a vieţii din cuvintele ce străjuiesc drumul mântuirii: Faceţi tot ce vă spune El. Aici, Hristos şi-a ridicat braţele ce purtau semnele Răstignirii, a binecuvântat pe ucenici şi s-a înălţat iar ei s-au întors în Ierusalim. S-a despărţit de ucenici pecetluind cu binecuvântarea Sa drumul pe care ne îndeamnă să-I urmăm numai dacă  voim. Binecuvântarea Mântuitorului este pacea Sa pe care ne-a lăsat-o şi care a convertit tristeţea despărţirii în bucuria senină din cuvintele „Iată, Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacului.”

Înălţarea lui Hristos spre slava cerului  bucură dar are ca o umbră abia percepută gândul că de acum nu ne va mai fi „aici” cu noi, că noi, urmându-L vom putea gusta bucuria nemuririi. Acum, noi suntem chemaţi a fi cu El, înălţându-ne inimile, cum suntem îndemnaţi la Sfânta Liturghie: Sus să avem inimile. Şi răspunsul e o mărturisire: „Avem către domnul”. O facem spre a-i mulţumi pentru toate cu „vrednicie şi credinţă”. Parafrazând celebrele cuvinte kantiene a spune că vrednicia fără credinţă este goală, credinţa fără vrednicie este oarbă.   Ne amintim că, după ce a spus că „în lume necazuri veţi avea” a rostit o rugă pentru noi toţi.  Odinioară fiul rătăcitor, întorcându-se la tatăl său, a spus „Părinte am greşit la cer şi înaintea ta şi nu sunt vrednic să mă numesc fiul tău” rugându-l să-l primească acasă ca „unul dintre argaţi”. Hristos ne arată cum  s-o facem ca fii ai lui Dumnezeu pe care-L numim „Tată”. Adică, suntem  moştenitori ai vieţii veşnice înseamnă „a Te cunoaşte pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis”. Şi mai spunea Fiul lui Dumnezeu: „Eu Te-am preaslăvit pe Tine pe pământ; lucrul pe care mi L-ai dat să-l fac, l-am săvârşit. Şi acum, preaslăveşte-mă Tu Părinte, la Tine Însuţi cu slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea.”  Înţelegem că „slăvirea lui Dumnezeu” nu este doar una a buzelor, ci şi a faptei, fără de care credinţa cu toată mantia ei de cuvinte, este goală ca împăratul din binecunoscuta poveste a lui Andersen. Slava, învaţă psalmistul, este spre „îndreptarea inimii” prin urmarea voii lui Dumnezeu. Altfel, ştim că „toate ne sunt îngăduite, dar nu toate ne zidesc” şi ziditoare sunt cele ale Domnului şi spre moarte cele ale vrăjmaşului, adică ale urii şi minciunii. Scria Blaga: „Suflete, prund de păcate/ Eşti nimic şi eşti de toate/…Drumul tău nu e-n afară,/ căile-s în tine însuţi/ Iar cerul tău se naşte/ ca o lacrimă din plânsu-ţi”.

Suntem ai dăinuirii prin care vedem cele ale vremelniciei     

Binecuvântării Domnului se cuvine a-i răspunde cu credinţă ascultătoare şi Sf. Maxim Mărturisitorul scrie că dacă aşa este nu trebuie să-L coborâm pe Hristos la condiţiile noastre,ci să-L lăsăm să ne călăuzească gândurile spre Dumnezeu.  E o taină pe care, primind-o recunoscător, s-o lucrăm asemenea lui Petru care L-a simţit pe Hristos cu frică: „Du-te  de la mine, Doamne, că sunt om păcătos.” Tot el a recunoscut degrab că nu ştie unde să meargă fiindcă doar Hristos are cuvintele vieţii celei veşnice. Fratele său mai mic, Sf. Ap. Andrei mărturisea pentru toţi: „Nu suntem ai vremii astfel încât să fim dizolvaţi de timp, mai degrabă suntem căutători ai celor de sus…Suntem ai Binelui prin care lăsăm la o parte ceea ce este rău; ai celui Drept prin care respingem nedreptatea; ai celui Îndurător prin care respingem neîndurarea; ai Luminii prin care respingem întunericul…Ai Celui ce dăinuie prin care vedem ceea ce nu dăinuie”(s.n.) Se pare însă că ne fărâmiţăm dăinuirea prin ascultarea înşelătorului care vrea  să ne despartă de Dumnezeu. Ce-i drept, reuşeşte şi nu odată, dar ce nu reuşeşte şi nici nu o va face este înălţarea din această „lume” la statutul de „a nu fi din lume”.  Binecuvântarea Domnului dă puteri celor care doresc cu toată făptura ca fiind „în lume” să „nu fie din lume”. Voia aceasta  ne este dăruită în timpul Înălţării Sale spre părtăşie la această Cale pe care ne este mereu împreună. Alături, cum a fost cu Petru la pescuirea minunată, cu o condiţie absolut necesară – ca şi noi să fim cu El, sau cum spunea un Părintele Arsenie să nu „discutăm cu Dumnezeu”, ci să i ne supunem Lui. S-o facem ca Petru când, pescar cu multă experienţă, după ce a spus că toată noaptea nu a prins nici un peşte, a dat ascultare  cuvintelor lui Hristos iar roda acesteia a fost mai presus de orice aşteptare şi dorire. Într-o rugăciune a Ceasurilor cerem: „Dă minţii mele stăpânirea gândurilor”, a gândurilor nărăvaşe galopând în zădărnicia derizoriului. Mai cerem şi luminarea inimii „pe întunecată de pofta cea rea”, grabnică a înrobi trupul neputincios  şi poate fi o bună slugă dar un stăpân rău.

„Binecuvintează suflete al meu pe Domnul”

Binecuvântarea Domnului o cerem la fiecare Sfântă Liturghie, dimpreună cu al Său har şi cu a Sa iubire de oameni să ne însoţească în toată vremea şi tot locul. La rându-i şi sufletul are nevoie să-l binecuvânteze pe Domnul cum spunea David: „binecuvântează suflete al meu pe Domnul şi toate cele dinlăuntrul meu numele cel sfânt al Lui./ Binecuvintează suflete al meu pe Domnul şi nu uita binefacerile Lui”.  Se mai întreba cum s-ar cuveni a face-o şi noi: „Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie?” şi, întărind, răspundea. „Paharul mântuirii voi lua şi numele domnului voi chema”. Sf. Ioan Gură de Aur atrage atenţia că „îndoită se arată recunoştinţa – prin faptul de a da ceea ce poţi şi prin faptul de a da fără să consideri că dai ceva vrednic de El”. Cu adevărat vrednic este, după mărturisirea Sfinţilor Părinţi a face din voia lui Dumnezeu propria vreme, sau cum se spune  de a te alipi Lui. Lupta cu vrăjmaşul ce doreşte moartea omului, şi strădania de a face voia lui Dumnezeu îngemănează condiţia omului ca erou şi sfânt. În viaţa de toate zilele aceasta înseamnă „smerenie neînvăluită”, nefăţarnică adică, recunoaşterea adevărului că toate cele care ne sunt îngăduite nu sunt nicicum ale noastre ci de la Părintele ceresc de la care vine „toată darea cea bună şi tot darul cel desăvârşit”. Sunt talanţii pe care îi primim pentru  a lucra ascultător  asemănarea cu Domnul, înmulţindu-i ca astfel să fim puşi stăpâni peste mai multe. Din nefericire, omul s-a arătat a nu fi vrednic de o asemenea stăpânire şi a distrus natura iar acum nu-şi mai află rostul decât unul sinistru în scenarii apocaliptice. Dar, să ne amintim mereu că Domnul este cu noi că va avea grijă de „turma  cea mică” de care se va îngriji şi o va duce pe cărările veşniciei.

O datorie sfântă: cinstirea eroilor

Prinşi de iureşul evenimentelor să nu uităm că avem datoria sfântă  a ne înclina capetele a recunoştinţă în faţa memoriei eroilor neamului, ştiuţi şi neştiuţi: a celor ce şi-au dat viaţa apărând pământul pe care ne-a lăsat Domnul Sfânt, a celor care s-au jertfit pentru adevăr şi dreptate în lagărele şi temnițele comuniste. Ei ne ţin vie memoria identităţii noastre fără de care există riscul ca procesul globalizării,  în loc să ne favorizeze afirmarea, să ne strivească sub tăvălugul uniformizator al culturii organizaţionale. De fi-va aşa, nu vom fi nici măcar „populaţie”, ci nişte zombi  şi nimic altceva şi nimic mai mult. Dar nu ne lasă Bunul Dumnezeu la care se roagă, ca o candelă mereu aprinsă toţi cei cărora le datorăm viaţa. Noi să ducem mai departe întreaga moştenire cum învaţă cântecul: „Pe copii la sânul vostru alinaţi-i cu acest cânt,/ Povestindu-le cu fală al eroilor avânt/ Dezveliţi tot adevărul şi le spuneţi tuturor/ Cum muriră fraţii voştri pentru neam şi ţara lor”.

Viitorul nu  este promiţător pentru omenire, scenariile apocaliptice, prin abundenţa şi hidoşenia lor, urmăresc să inducă o nevroză a sfârşitului. Cei care le fac gândesc că pot construi realitatea după voia lor doar pentru că tehnologia este un instrument deosebit de eficient. Învăţăm din Cartea Sfântă cât de importantă este credinţa: „toate sunt cu putinţă celui ce crede”. Credinţa ortodoxă ne-a ţinut pe acest pământ şi ştim că nu suntem nici mai buni şi nici mai răi decât alte naţii, că avem şi bune şi rele, că avem motive să ne afirmăm demnitatea de a fi  noi înşine. Ne încredinţează un cântec acum parcă uitat: „Tot ce e românesc nu piere/ Şi nici nu va pieri/ Oricât vom îndura, jurăm să fie aşa/Căci tot ce-i românesc nu piere/ Şi nici nu va pieri/ Românul ştie să înfrunte ceasul greu/ El crede în dreptatea lui şi-n Dumnezeu.”  Spunem că România este „grădina Maicii Domnului” şi parcă nimic nu poate fi mai de dorit. Şi dacă e aşa,  e nevoie absolută  să avem mare grijă ca roadele gândurilor, cuvintelor şi faptelor să ne arate vrednici de îndemnul de a lucra tot ce spune Fiul lui Dumnezeu. Dacă n-o facem, riscăm să ne pierdem în orizontul pâclos al derizoriului. Să cinstim pe toţi eroii şi sfinţii şi s-o facem  în duhul poporului nostru. S-o facem conştienţi că misiunea omului este de a „sfinţi” locul, că, dincolo de toate  atributele,  mai mult sau mai puţin flatante, mai mult sau mai puţin sincere, să ne recunoaştem fiecare că „a fi mare, nu-i mirare; a fi om e lucru mare”. Simplu spus a fi „ om al lui Dumnezeu”. Învăţa Sf. Ap. Andrei că „o credinţă neîntinată nu este întărită de mulţimea cuvintelor, ci de integritatea raţiunii şi a curăţiei inimii” (s.n.)  Aşa să ne ajute Domnul Hristos care acum se înalţă la cer dăruindu-ne binecuvântarea Sa mult-milostivă.  Hristos S-a înălţat!

Elena Solunca Moise

Ziaristi Online

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.