„ Atât cât sunt în lume, Lumina lumii Sunt”. Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena sau de la monarhia păgână la monarhia creştină - Gând de Duminică de Elena Solunca Moise - Ziaristi OnlineZiaristi Online

„ Atât cât sunt în lume, Lumina lumii Sunt”. Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena sau de la monarhia păgână la monarhia creştină – Gând de Duminică de Elena Solunca Moise

Elena Solunca Moise

De buna Sa voie făcându-se om şi în lume trăind, fără a fi din ea, Hristos a fost o permanentă provocare pentru fariseii anchilozaţi în litera Legii şi  incapabili să ajungă la spiritul ei. Îi împiedica trufia nemărginită, fiind între cei care „văzând” nu vedeau de ei înşişi într-un fel de cerc al pierzării pentru că voiau să-şi impună „vrerea” lor în numele Ziditorului a toate. Atunci, Fiul lui Dumnezeu a spus spre luare aminte că „Mai înainte de a fi Avraam, Eu sunt”, folosind  prezentul continuu al veşniciei care trece dincolo de timp, deci şi de Avraam ai cărui descendenţi erau consideraţi iudeii într-o generoasă îmbrăţişare a umanităţii şi a istoriei. Provocarea era maximă şi privea însăşi esenţa credinţei lor:  „Cum ar putea fi  cineva înainte de Avraam?” Cum nu aveau argumente să-l contrazică, fariseii au recurs la cel mai primitiv – au aruncat cu pietre. Gestul era îndătinat  ori de câte ori era vorba de adulter,  adică orice fel de abatere de la ceea ce considerau credinţa dreaptă. În toată vremea petrecerii Sale între oameni, Hristos a fost urmărit de farisei, tocmai de aceia care ar fi trebuit să-l recunoască primii, ştiind toată Scriptura şi văzând minunile pe făcute de Hristos şi pe care nimeni înaintea Lui nu le făcuse. N-au făcut aşa. În „neştiinţa” lor vinovată li s-a părut mai uşor să arunce cu pietre.  Atunci, „Iisus s-a ferit, a ieşit din templu şi s-a dus”, s-a depărtat de ai Săi, „care nu L-au cunoscut” şi s-a îndreptat poate fără o ţintă anume.

Pe drum a văzut un orb din naştere, cum, în felul ei era întreaga umanitate  până la venirea Mântuitorului, orbecăind în întunericul existenţei sale în căutarea unui sens care s-o scoată din condiţia nefirească în care se afla. Cum era încetăţenită credinţa că boala este o consecinţă a păcatelor, ucenicii au întrebat dacă orbirea se datora păcatelor sale   sau ale părinţilor. Cu puţin înainte doar, Hristos vindecase pe slăbănogul de la Vitezda cărui îi spuse „vezi de acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău”.  Întrebarea deci era cum nu se poate mai îndreptăţiră căci abaterea de la normele unei vieţi sănătoase duce inevitabil la boală care se transmite ca atare sau ca predispoziţie la urmaşi. Spunea Psalmistul: „Căci întru păcate m-a zămislit maica mea.” Medicina din toate timpurile atestă acest  adevăr folosind anamneza ca temei în aprecierea unui diagnostic cât mai aproape de realitate şi un tratament adecvat.

Arătarea lucrărilor lui Dumnezeu

Răspunsul dat de Hristos este uluitor: „Nici el nu a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu.”  Dacă nici el şi nici părinţii lui nu au păcătuit, atunci boala vine din de demult  de la păcatul neascultării în care au căzut primii părinţi.  Hristos se referea la „lucrările” care depăşesc oamenii unei generaţii şi a tuturor cuprinzând întreaga lume. A mai spus: „Trebuie să fac, până este ziua lucrările Celui Care M-a trimis pe Mine; că vine noaptea când nimeni nu poate să lucreze.” Scria David cum că: .„Ziua zice zilei cuvânt şi noaptea vesteşte nopţii ştiinţă”. Lumina zilei transmite cuvânt din Cuvântul ziditor a toate şi fără de care nimic dintre  cele făcute nu ar fi fost posibile. „Noaptea vesteşte nopţii ştiinţă”, reflecţia asupra celor petrecute spre considerarea lor în zarea ivită de Cuvântul care se legitimează prin fiinţare. Există şi o „ştiinţă rea” izvorâtă de întunericul din care a ieşit Iuda, „fiul pierzării”, căci  vânzându-L pe Hristos, s-a pierdut pe sine nu doar ca apostol ci şi ca om.  De altfel orice rău se ascunde repede în veştmitele binelui, căci altfel nimeni nu l-ar asculta. Şi fariseii trăiau într-un astfel de întuneric care se datora trufiei pe care Sf. Ioan Gură de Aur o considera „moarte a virtuţilor”.

Toate aceste lucrări ale lui Dumnezeu sunt cuprinse  simbolic în vindecarea orbului din naştere cu referire la întreaga umanitate de după căderea lui Adam, aflată într-un mereu „aici” de unde poate atinge veşnicia. De aceea, tocmai în acest „aici” Hristos vădeşte lucrările lui Dumnezeu făcute de El spre eliberare de blestemul vremelniciei prin înălţarea omului, prin lucrarea „asemănării” spre chipul divin  după care a fost făcut. „Aici” Fiul lui Dumnezeu, Lumină a lumii fiind, s-a îmbrăcat în trup spre a ne arăta Calea, altfel omul neputând a-L vedea pe Dumnezeu şi „să rămână viu”.  De aceea Fiul lui Dumnezeu ca Fiu al Omului este, cum vom vedea, Unul singur ca omul, văzându-l să  creadă în Dumnezeu spre a se închina şi sluji. Domn al „desăvârşirii” la care ne cheamă pe toţi, Mântuitorul arată cum să lucrăm această desăvârşire într-o recapitulare a existenței în care fiecare parte mărturiseşte întregul care o îmbrăţişează întru armonie. Desfăşurarea faptelor dezvăluie o maieutică a credinţei în „singurul Dumnezeu adevărat şi în Hristos pe care L-a trimis” şi este folositor să o urmărim pas cu pas spre o prielnică desluşire.

Orbul stătea la marginea, aşteptând mila trecătorilor câtă şi cum era, iar fariseii aveau grijă s-o facă în faţa oamenilor cu mare tam-tam spre a le fi recunoscută „bunăvoinţa”. Hristos n-a prididit în a-l ajuta cu discreţie şi blândeţe,  dăruindu-i ceea ce numai Dumnezeu prin Fiul Său venit pe pământ o putea face – vindecarea, i-a redat lumina ochilor El, care este Lumina lumii. De această dată nu a făcut-o prin cuvânt, ci Însuşi a luat ţărână a amestecat-o cu salivă, a uns ochii şi l-a îndreptat spre apa Siloanului într-o formă proprie de restaurare a unităţii fiinţiale. Asta pentru că i-a redat, deodată cu vederea ce trupească, şi pe aceea duhovnicească, înzestrându-l cu un alt mod de a vedea şi înţelege lumea. Cu adevărat s-a arătat Dumnezeu care face minuni până atunci de negândit arătând, cum scrie Sf. Nicolae Velimirovici că „Hristos  ca om nu este o minune mai mică decât Hristos ca Dumnezeu”. Un Sfânt Părinte scria că „Orbul care s-a născut orb şi nu ştia ce înseamnă vederea, simte o mâhnire mai mică decât omul care a văzut înainte…Acest orb a primit răsplata pentru o stare pe care nu o conştientiza. Căci el a primit vederea de două ori: vederea trupească prin care a văzut lumea „cu toată podoaba ei”  vederea duhovnicească prin care L-a recunoscut pe ziditorul lumii” şi i s-a închinat Lui.

Credinţa se îngemănează cu ascultarea

Hristos s-a înfăţişat ca „Lumină a lumii” amintind de condiţia omului făcut „ţărână” fiindcă doar acest orb s-a vindecat şi nu oricare altul care şi-ar fi uns ochii cu amestecul de salivă şi pământ. Dacă Hristos arăta că putea face tot de voia, apare întrebarea: de ce l-a trimis pe orb să se spele de tină  la scăldătoarea Siloanului? Stau faţă în faţă aici Creatorul şi creaţia şi se cuvine ca omul să ştie acest lucru că numai lui Dumnezeu i se supun toate, că fără cuvântul ziditor toate rămân pe făgaşul dintâi. Să ne gândim la câţi orbi nu se spălaseră la Siloan şi doar unul singur a fost vindecat,  ceea ce arată că puterea restauratoare a lui Hristos. Ne amintim că la Vitezda, bolnavii se vindecau după ce un înger atingea cu aripa-i apa.

Tălmăcirea numelui  scăldătorii, „trimis” face să ne gândim că orbul din naştere este umanitatea întreagă iar redarea vederii poate fi asemănată  cu apa vie a Botezului. La rându-i, omul orb deprinde ascultarea de Dumnezeu deoarece, cum o să vedem, credinţa este nedespărţită de ascultare. Să ne amintim pe apostolul Petru care, atâta vreme cât a crezut  a  putut merge pe apă la chemarea lui Hristos iar când a şovăit a prins a se scufunda şi L-a chemat pe Hristos. Omul care crede în Dumnezeu i se supune necondiţionat şi face voia Lui, după cum şi Domnul primeşte ascultător  ruga bine-cinstitorilor săi cum sfântul proroc Ilie este, sub acest aspect,  pilduitor în cel mai înalt grad.

Spune Hristos ucenicilor: „Trebuie să fac până este ziua lucrările Celui ce M-a trimis pe mine; că vine noaptea când nimeni nu poate să lucreze”. Făptuirile lui Dumnezeu sunt ale zilei şi  arată ca minunate cum spunea şi psalmistul. Lucrările Lui sunt ziditoare şi minunate cum sunt şi ale lui Dumnezeu-Tatăl, Cel care L-a trimis şi pe care îl ascultă cu smerenie  şi iubire,  cu milă pentru omul în suferinţă. Puterea este a Tatălui şi chiar dacă oamenii nu sunt recunoscători, Hristos rămâne fidel în tot ceea ce face Părintelui. Fiu al Celui ce „singur este Bun”, Hristos nu are nimic în comun cu tarele omului izvorâte din neascultare ca ura, dispreţul, indiferenţa sau răzbunarea; El, „ştiutorul a taote câte sunt nu ia seama la vorbele rele sau aruncătorii cu pietre. Ca Tatăl ceresc care „plouă şi peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi”, Hristos dăruieşte tuturor „pâinea vieţii” şi o face cât „este ziuă” adică atât cât este viaţă că „vine noaptea când nimeni nu poate să lucreze”, adică moartea. Fiul lui Dumnezeu care a „biruit lumea” , deci şi moartea alungă întunericul cu toate hidoşeniile sale, El a răsărit celor care stăteau „în întunericul şi umbra morţii” şi ne îndeamnă „umblaţi cât aveţi lumină, ca să nu vă prindă întunericul.”

Întors de la scăldătoare, fostul orb era de nerecunoscut pentru ai săi, minunea întrecând cu mult puterea de înţelegere şi chiar se întrebau dacă nu cumva doar o asemănare. A trebuit să le spună „eu sunt” şi, întrebat ce s-a întâmplat a spus simplu cum Hristos a făcut tină, a uns ochii şi l-a trimis la scăldătoare: „ducându-mă şi spălându-mă, am văzut”.A fost eliberat de infirmitatea sa prin ascultarea făptuitoare a cuvintelor Mântuitorului şi a primit darul de vedea lumea cu a sa „corolă de minuni”. În întuneric au rămas doar fariseii cei care „văzând nu văd”, percepând totul ca un atentat la autoritatea lor, pentru că nu fusese păzită sâmbăta, ziua odihnei. Ca de obicei, l-au muştruluit pe bietul om şi, după ce au aflat cum se derulaseră lucrurile au „decretat”: „Acest om nu este de la Dumnezeu, fiindcă nu ţine sâmbăta”. Nu  conta pentru ei că un orb şi-a căpătat lumina ochilor, ci doar nerespectarea unei reguli, nu au înţeles că a face voia Domnului înseamnă, la nevoie, depăşirea unor forme vetuste. Criza spirituală în care ne aflăm, cu toate consecinţele ei ne face să ne întrebămcu îngrijorare dacă nu şi astăzi este la fel.

Minunea fiind fără precedent, s-a iscat o neînţelegere între locuitorii cetăţii şi, în cele din urmă, l-au întrebat pe fostul orb ce crede. Iar el a răspuns fără echivoc că „este proroc”, adică demn de „un bun renume”. Asta i-a înfuriat pe farisi cu atât mai mult cu cât, ştim, erau porniţi împotriva „renumelui bun” pe care Hristos începuse a-l avea pentru minunile făcute. Au spus că nu cred şi au chemat părinţii doar că aceştia, temându-se de ei,au recunoscut doar că este fiul lor şi că a fost orb. În rest,  „Întrebaţi-l pe el; este în vârstă şi va vorbi singur despre sine.” Perseverenţa fariseilor ajunge diabolică: „Dă slavă lui Dumnezeu. Noi ştim că omul acesta este un păcătos.” De unde şi cum ştiau? Doar pentru că erau mai mari ai zilelor repede trecătoare? Altfel spus, leapădă-te de El. Departe de a fi intimidat, fostul orb i-a înfruntat: „Dacă este păcătos, nu ştiu. Un lucru ştiu: că fiind orb, acum văd.” Vicleni, fariseii l-au întrebat din nou ce a făcut şi, cinstit cu sine şi cu cei din jur,  fostul orb a replicat:  „V-a, spus acum şi n-aţi auzit? De ce voiţi să auziţi iarăşi? Nu cumva voiţi să vă faceţi ucenicii Lui?” Cum cu minţile lor oarbe nu au găsit argument argument spre a se îndreptăţii autoritatea de mucava, dar dorind să-şi etaleze  importanţam l-au invocat pe Moise. E drept, chiar erau ucenicii lui Moise, doar că rămăseseră încremeniţi în trecutul care acum se deschidea altui ev. Nu înţelegeau că spiritul este mai viu decât materia, deşi ştiau că Domnul care „a zis şi s-au făcut, El a  poruncit  şi s-au zidit”. Ei care îl invocau la tot pasul pe Moise,erau întâii care încălcau Legea, „binecuvântându-se” pe ei şi depărtându-se de poruncile Domnului. Şi la ei se referea David scriind: „Cădea-vor în mreaja lor păcătoşii”.

„Voi nu ştiţi de unde este şi El mi-a deschis ochii”

Efectul a fost paradoxal căci, departe de a se intimida, fostul orb spune: „Aceasta este minunea: că voi nu ştiţi de unde este şi El mi-a deschis ochii”. Cum adică: voi cei „bătrâni” ai cetăţii, a –toate – știutori  şi conducători, nu ştiţi nimic despre un om care face minuni fără egal? Mai mult, orbul arată că ştie cu mult mai multe şi drepte: „Şi noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi; dar dacă este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acesta îl ascultă.”  Solomon, într-una dintre pildele sale scria că „Domnul se ţine departe de cei nelegiuiţi, dar ascultă rugăciunea celor drepţi.” Ca un adevărat învăţător , cel dispreţuit  de farisei  el a amintit că nimeni până acum nu a „deschis” ochii unui orb din naştere şi că „Dacă acesta n-ar fi de la Dumnezeu, nu ar putea face nimic.” Răbdarea vinovată a fariseilor s-a sfârşit şi au făcut „argument” din agresiune: „În păcate te-ai născut tot, şi tu ne înveţi pe noi?” şi ca nişte „”bravi” susţinători ai puterii (lor!)– nu ai adevărului! – l-au dat afară pe omul care dobândise mai mult decât vederea celor îndeobşte văzute. Toate acestea sunt demne de luare aminte pentru că  evidenţiază o paradigmă comportamentală a cărei viabilitate trece hotarele timpului şi trimite la spusele  lui David care înfruntă timpul: „Când ajung sus oamenii de nimic, nelegiuiţii mişună pretutindeni”. Le-a spus Hristos: „Să nu socotiţi că Eu vă voi învinui la Tatăl; cel care vă învinuieşte este Moise, în care voi aţi nădăjduit.”

„Cred Doamne!”

Se face însă aşa că, atunci când oamenii te alungă, Dumnezeu te  întâmpină şi, „găsindu-l”, Hristos l-a întrebat ca o alinare: Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? Ascultător al cuvântului rostit de Hristos,  fostul orb, care  s-a spălat la început la scăldătoarea Siloanului,  apoi nu l-a trădat fariseilor, acum încheie mărturisindu-şi credinţa: „Cred Doamne. Dar cine este ca să cred în El?”  Respiraţia aproape ţi se opreşte când parcă auzi cu inima dornică de alinătoare pace: „L-ai şi văzut.  Şi Cel care vorbeşte cu tine, Acela este.” Nu a spus-o imperativ, folosindu-se de ascendentul faptei vindecătoare ci ca  o mângâiere blândă. Nu i-a mai rămas orbului decât închinându-se să mărturisească în faţa tuturor: „Cred Doamne!” Sf. Ioan Gură de Aur  consideră că „Prin aceasta el a mărturisit puterea lui Dumnezeu  şi că nu trebuie să se creadă că era vorba numai de vorbă simplă ci şi de faptă” căci aşa cum vedea cu ochii cei trupeşti, o făcea şi cu cei ai sufletului, era o vindecare totală. Aşa a  putut vedea pe Fiul Omului ca Fiu al lui Dumnezeu.  Atâta vreme cât omul are în suflet pe Hristos, El este lumina lui; la fel e şi pentru familie,  pentru o cetate şi, fireşte cu un popor. O spuneau bunii noştri din vechime: Cu noi este Dumnezeu/ Înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi.” „Noi” nu atât în sensul restrâns de popor, ci mai larg, cu toţi oamenii, cu lumea întreagă, căci „câtă vreme sunt în lume, Lumină a lumii sunt”. Lumina lui Hristos dă pricepere oamenilor şi cei  care se împărtăşesc din ea o fac spre vindecarea trupului şi a sufletului urmând chemarea: „Cel ce vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze pe Mine”.  Ne mai spune deschis că „în lume necazuri veţi avea”, dar să îndrăznim: Hristos a biruit lumea.

Hristos este Lumină şi Adevăr şi putere iar întunericul este numai minciună, ură şi absenţă a puterii. El este lumina pe care întunericul nu o poate cuprinde, Adevărul care eliberează şi Puterea cea mai mare –aceea de a ierta şi a  face binele. Spre ea ne îndeamnă: Fiţi buni, cum Tatăl vostru Cel ceresc bun este. Atunci ne putem socoti cu „îndrăznire fără de osândă” fiii ai Celui prea Înalt, numindu-L Tată pentru că facem lucrarea Voii Lui cum îngerii o fac în ceruri. Aşa a făcut-o desăvârşit Fiul Său Unul Născut care roagă: „Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine/ Aşa şi aceştia în noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine….ca iubirea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei şi Eu în ei”.Hristos a înviat!

Sfinţii Împăraţi  Constantin şi Elena sau  de la monarhia păgână la monarhia creştină

Cinstim astăzi pe Sfinţii Împăraţi Constantin şi maica sa Elena consideraţi a fi asemănători apostolilor prin faptele lor decisive pentru istoria creştinismului; fapte care au transformat Imperiul Roman dintr-unul păgân într-unul creştin şi au marcat începutul istoriei bizantine. Începutul doar, fiindcă aveau să mai treacă trei secole până la instituirea deplină şi definitivă a imperiului bizantin. Se apreciază că Împăratul Constantin îşi merită pe deplin numele de „cel Mare” pentru multiplele sale reforme, dar mai cu seamă oprirea prigoanei anticreştine şi instituirea creştinismului ca  religie principală urmată de mutarea capitalei în Bizanţ, inaugurată astfel în anul 330. Decizia a fost, în felul ei, urmare a unui semn divin consemnat ca atare de istoricii Bisericii, nu însă şi de alţi specialişti. În toiul luptelor pentru putere duse împotriva lui Licinus, care avea o armată cu mult mai numeroasă decât a sa, Constantin vede pe cer, la amiaza mare, o cruce înconjurată de cuvintele „Sub acest semn vei învinge”. Aşa a făcut, a însemnat steagurile de luptă cu Crucea şi a învins cum scrie istoricul şi duhovnicul său, Eusebiu de Cezarea, în „Vita Constantine”, dar şi Lactantiu, tutorele fiului său. Unii istorici pun la îndoială evenimentul, dar comportamentul lui Constantin după această luptă îl  confirma chiar dacă motivaţia este mai complexă. Cert este că, fără să treacă deîndată la creştinism, Constantin continuând să considere Soarele ca mediator între Dumnezeu şi oameni, în anul 313 a dat celebrul Edict de la Milano în care, iniţial, creștinismul era considerat ca religie tolerată. Rămas singur împărat, Constantin iniţiază monarhia ereditară menținută de fiii săi până în 361.

Al doilea eveniment, la fel de important, este alegerea vechiului Bizantion capitală a imperiului, o Nouă Romă, opţiunea fiind în primul rând narură  economică şi politică, dar desfăşurarea  faptelor a dezvăluit numeroase evenimente care, întrecându-i voia de conducător al acestei lumi, arată voia cea ziditoare a lui Dumnezeu.  O arată şi faptul că oraşul este închinat Sfintei Fecioare Maria, Născătoarea de Dumnezeu şi  Biserica Sfânta Irina, nume ce semnifică pace. De altfel, nu se putea o alegere mai prielnică Maica Domnului fiind neîncetat cu noi ca rugăciune neobosită luminând cale vieţii cu rostirea cuvintelor lucrătoare: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul  tău.” A început atunci o adevărată migraţiune locuitorilor Romei, începând cu elitele politice şi economice. Succesul a fost unul deplin şi a făcut ca în 337 oraşul să numere zeci de mii de locuitori, extinzându-şi an de an suprafaţa şi ajungând pe vremea lui Justinian la 400.000 de locuitori.  Ca religie oficială, creştinismul a fost declarat abia în secolul IV de împăratul Teodosie, Sf. Constantin rămânând întemeietorul. Sub domnia lui a început organizarea Bisericii după modelul organizării statale iar creştinismul devine, după aprecierea specialiştilor, singura garanţie a civilizației împotriva năvălirilor barbare. Urmează o efervescentă activitate de organizare a Bisericii şi o intensificare benefică a preocupărilor teologice.

Reversul acestei noi situaţii favorabile dezvoltării creştinismului este apariţia sectelor şi ceea ce era înainte considerat trădare se preface în erezii care au măcinat unitatea creştină. Dintre ele arianismul a dus la apariţia unor controverse teologice care s-au desfăşurat timp. E drept , Arie f a fost condamnat, însă gestul  a fost  considerat de unii participanţi cel puţin ca un act inabil, pentru că subteran conflictul a continuat, arienii fiind nerăbdători să-şi ia revanşa. Oricum, disputele au mai continuat chiar dacă nu la aceiaşi intensitate teologică. Cert este că Împăratul Constantin ţinea foarte mult la unitatea Bisericii creştine ca temei al unităţii imperiului. Poate şi din raţiuni politice Constantin a primit botezul creştin spre sfârşitul vieţii, pe patul de moarte.

Pe la finele secolului IV, pe vremea episcopatului lui Ambrozie al Mediolanului Împărăteasa Elena a făcut o călătorie la locurile sfinte. Se spune că atunci,  ajungând la Golgota, pe locul arătat de un evreu  ar fi aflat pe Golgota cele trei cruci şi pentru a şti care a fost a lui Hristos, Împărăteasa Elena le-a atins pe rând de trupul unui tânăr bolnav şi aceea a lui Hristos l-a vindecat. Despre cuie  se spune că au fost topite în coiful său de luptă. S-a stins din viaţă în anul 337, memoria sa străbătând secolele ca primul împărat roman care s-a închinat şi  a slăvit pe Hristos, „Împăratul tuturor”, punând început Europei creştine.

Rememorându-le viaţa şi cinstindu-i după cuviinţă, urăm celor ce poartă numele de Elena şi Constantin, cu toate derivatele, sănătate, ani mulţi şi rodnici în lucrarea voii lui Dumnezeu, Cel care, din iubire nehotărnicită, ni L-a dăruit pe Fiul Său spre înveşnicirea vieţii.

Elena Solunca Moise

Ziaristi Online

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.