„Suntem ai Luminii prin care s-a înlăturat întunericul”. Emil Cioran şi Mircea Vulcănescu despre Sfinţii Români. Chemarea Apostolilor - Gând de Duminică de Elena Solunca Moise - Ziaristi OnlineZiaristi Online

„Suntem ai Luminii prin care s-a înlăturat întunericul”. Emil Cioran şi Mircea Vulcănescu despre Sfinţii Români. Chemarea Apostolilor – Gând de Duminică de Elena Solunca Moise

Elena Solunca Moise

Încredinţează Hristos, Fiu al lui Dumnezeu, că vrea ca „tot omul să se mântuiască şi nimeni să nu piară”; nimeni căci la Dumnezeu-Iubire nu există discriminare iar diferenţele între oameni sunt perpetuate spre slava lui Dumnezeu care „pe toate cu înţelepciune le-a făcut”. Şi, dacă pentru om începutul înţelepciunii este frica lui Dumnezeu, Hristos, Fiul lui Dumnezeu arată că desăvârşirea ei este Iubirea. Din iubire Dumnezeu a creat omul împodobindu-l cu chipul şi asemănarea Sa şi, căzut din neascultare, Fiul Său l-a „restaurat”, s-a făcut Cale, Adevăr şi Viaţă ca tot omul care va crede în El să aibă viaţă veşnică. Desăvârşirea întru înţelepciune ne întâmpină dintru început prin chemarea apostolilor, a celor trimişi să vestească lumii întregi pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care „ a venit pe pământ să mântuiască pe cei păcătoşi”, adică pe „tot omul ce vine pe lume”, câtă vreme este ştiut nu e om fără de păcat. Este un adevăr pe care au fost nevoiţi să-l recunoască până şi fariseii, chiar dacă indirect. Au făcut-o când vrând să-L „prindă în cuvânt”, au întrebat ce să facă femeii prinsă în adulter. Surprinzându-i, Hristos a zis să arunce întâiul cu piatra acela care se simte nevinovat. Pe rând, unul câte unul au plecat încât Hristos a rămas singur cu femeia pe care a iertat-o, spunându-i să nu mai păcătuiască. Ştiau fariseii prea bine de ce au plecat tăcuţi… „adulter” fiind considerat orice abatere de la poruncile Domnului.

„L-am aflat pe Mesia”

Începutul misiunii Sale mântuitoare a fost în Galileea, oraş cu o faimă nu prea bună, cetate a neamurilor, adică a celor necredincioşi,un spaţiu amalgamat, de întâlnire al religiilor iudaică, elenistă şi islamică. Aici a hotărât Hristos să-şi înceapă misiunea de „Lumina a lumii”; aici, popoarele care stăteau „în umbra şi latura morţii” au văzut „lumină mare”. Un loc de amestec al învăţăturilor care nu reuşiseră să-şi impună valoarea liberatoare, pentru că erau departe de revenirea la comuniunea cu Dumnezeu Părintele Ceresc. Or, tocmai aici, începutul este o minune căci, ştiut este, că prin minuni se arată lucrarea lui Dumnezeu fiindcă doar la El este cu putinţă ceea ce omul nu are nicicum să facă. Domnul-Dumnezeu cheamă omul, nu obligă, şi dacă el răspunde este spre desfiinţarea cumplitei legături a morţi, într-o împreună lucrare a chemării(lui Dumnezeu) cu ascultarea omului. A fost atunci o pescuire cu adevărat mai presus de înţelegerea omului, ca timp, ca bogăţie, ca finalitate. Petru era pescar cu experienţă şi cunoştea prea bine această meserie, care depinde de priceperea omului şi, nu mai puţin, de întâmplarea care poate fi prielnică sau nu. Ceea ce adesea omul ia ca întâmplare este expresia directă a lucrării lui Dumnezeu. Petru era ucenic al Sf. Ioan Botezătorul, propovăduitorul pocăinţei şi-a vădit învăţătura prin ascultare. Pocăinţa este magistrul ascultării, dar nu de oricine care îşi arogă puteri vremelnice. Apoi, foarte probabil că l-a şi auzit zicând: „Iată mielul lui Dumnezeu, care a venit să ridice păcatul lumii”.
Înainte de Petru, fratele său mai mic, Andrei, L-a întâlnit pe Hristos şi s-a grăbit să-l vestească: L-am aflat pe Mesia. Sf. Ioan Gură de Aur spune că expresia „l-am aflat” învăluie o bucuria de a-L fi întâlnit pe Cel pe care îl căuta pe care simţea nevoia s-o împărtăşească din dragoste pentru Dumnezeu şi pentru fratele lui. A fost întâiul care L-a văzut şi L-a vestit pe Hristos. Venind pe aceste meleaguri înştiinţa: „Suntem ai Luminii prin care s-a înlăturat întunericul”. Petru este şi rămâne primul chemat şi nu oricum, ci printr-o minune – a pescuirii. Întâlnindu-l, Hristos s-a urcat în corabie şi i-a poruncit să arunce mreaja iar Petru i-a spus: „Învăţătorule, toată noaptea ne-am ostenit şi nimic nu am prins; iar acum voi arunca mreaja după cuvântul Tău.” În sine-i poate nu era convins, după experienţa sa, dar a ascultat cu smerenie cuvintele Mântuitorului. Între chemare şi ascultare, smerenia deschide un drum al împlinirii poruncii iubirii pe care Hristos o va da explicit mai târziu. Plinind porunca avea să vadă cu uimire că a prins atât de mult peşte încât aproape se rupea mreaja şi, căzând la picioarele Mântuitorului, s-a rugat: „Ieşi de la mine, Doamne, că sunt păcătos”. Bucuria peste măsură s-a convertit în frică pentru că nu se socotea vrednic de atâta prinos.

„Vino cu Mine şi te voi face pescar de oameni”

Relaţia între chemare şi ascultare este una de condiţionare reciprocă, atât timp cât fără chemare, ascultarea nu-şi are sens şi rost, iar fără ascultare, chemarea e vană, strigăt în pustiu. De altfel, pe toţi i-a cuprins frica în faţa unei minuni de care nu se mai auzise nicicând. Răspunsul, cumva neaşteptat, întăreşte chemarea cu precizarea: „Vino după Mine, că de acum vei fi pescar de oameni”. Altfel spus, cum ai chemat peştii spre moarte, aşa vei chema oamenii spre viaţă. De altfel, între primele simboluri ale creştinilor, aflăm peşti, numele latin Ichtys însemnând „Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Mântuitorul”. Apoi, simbolul peştelui se aseamănă cu litera „alfa” cum poate sugera şi infinitul, trimiţând la cuvintele lui Hristos: „Eu sunt alfa şi omega”. Alfa, începutul, Cuvântul care era la Dumnezeu, şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut.” Petru nu s-a mai uitat îndărăt şi L-a urmat fără a se mai depărata de fel. El a fost şi primul care L-a mărturisit: Tu eşti Fiul lui Dumnezeu. I se potrivesc cum nu se poate mai bine cuvintele Sf. Ap. Pavel că a crezut cu inima „întru dreptate” şi a mărturisit „cu gura” spre mântuire. Atunci Domnul Hristos a făgăduit că-i va da cheile împărăţiei cerurilor, pocăinţa făcându-l vrednic de chemare ca un dar ce urma a rodi dincolo de lumea pământeană şi mai presus de vremi.
Ascultare a făcut şi fratele mai mic, Andrei care l-a propovăduit pe Hristos şi prin meleagurile noastre şi parcă îi auzim, prin vremi, cuvintele înflăcărate de credinţă râvnitoare şi iubire stăruitoare: Suntem ai Binelui prin care lăsăm la o parte tot ceea ce este rău, al Celui Drept prin care respingem nedreptatea, ai Celui Îndurător prin care părăsim neîndurarea…al Celui ce dăinuie prin care vedem ceea ce nu dăinuie…să cântăm cântare sau să ne mândrim înaintea lui Dumnezeu care s-a milostivit de noi, decât aceea că am fost recunoscuţi de El”. Recunoscuţi ca apostoli, adică trimişi în lume să propovăduiască Evanghelia prin care omul se eliberează de moarte, Biruitorul lumii acesteia ne întăreşte în credinţa de a-L urma: „Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea”. A biruit-o cu cea mai sigură „armă”, care s-a dovedit imbatabilă – iubirea jertfelnică spre a ne da viaţă veşnică. Cu Iubirea Lui ca armă, spune Apostolul Andrei să nu ne temem nici de diavoli, „fiindcă ei nu pot salva nimic – nici măcar pe ei înşişi”.

„Doamne, la cine ne vom duce?…Tu ai cuvintele vieţii veşnice”

Dumnezeu ne cheamă pe toţi şi pe fiecare în parte, dar nu obligă pe nimeni şi nicicum. Îi cheamă „pe toţi cei osteniţi şi împovăraţi…şi Eu vă voi odihni pe voi”; osteniţi şi împovăraţi sub greutatea păcatelor învăţându-i pocăinţa care să-i aducă „împărăţia cerurilor”. Chemarea la sfinţenie se face prin Duhul Sfânt pogorât pe apostoli şi ucenici la cincizeci de zile după Înviere, cifră ce pentru evrei semnifica anul jubileului. Revine, cum spunea Sf. Ap. Pavel a ne arăta „vrednici de chemare”. Toţi întru comuniune şi fiecare în parte: „Fiţi sfinţi, cum Eu Domnul Dumnezeul vostru sfânt sunt.” Spre aceasta l-a chemat pe Petru şi pe Andrei, şi pe Iacob şi pe Ioan şi pe toţi ceilalţi; i-a chemat pe cei smeriţi cu sufletul şi curaţi cu inima, gata să-I urmeze cum a şi făcut-o. Ei au dat ascultare chemării, deşi Hristos nu le-a promis averi sau cine ştie funcţii, spunându-le simplu: Vă voi face vânători de oameni. Ucenicii îl urmează necondiţionat părăsind tot ce aveau în lumea aceasta – familie, avut cât era. E o lecţie sublimă pentru ceea ce înseamnă lepădare de sine iar ei au făcut-o fără să cunoască prea bine ce înseamnă, au făcut-o din credinţă. Ştiau cu inima că ascultând cuvintele lui Hristos vor dobândi împărăţia cerurilor, arătând cum credinţa poate fi o formă de supra-cunoaştere, adesea mai sigură decât aceasta. E uimitoare această credinţă ca trăire pentru mulţi dintre noi care declarăm credinţa în vorbe şi ne lepădăm de ea în fapte. Să luăm aminte la pustiul crizei care ne înconjoară în condiţiile în care este asigurată libertatea credinţei, atrăgând atenţia asupra unui fapt esenţial – ineficienţa condiţiilor exterioare atunci când ne închinăm lui Dumnezeu şi nu-I şi slujim, tot arătând cu degetul paiul din ochiul fratelui, ignorând bârna din ochiul nostru. E ca şi cum ne-am poticni în primele cuvinte ale lui: „Ieşi de la mine Doamne, că sunt om păcătos.” Dar, tot Petru adaugă spre rodnica noastră ascultare: „Doamne, la cine ne vom duce? Căci Tu ai cuvintele vieţii veşnice, iar noi am crezut şi am cunoscut că Tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu?”
Întâi este credinţa, „vederea celor nevăzute” şi abia apoi cunoaşterea asemenea vederii şi pipăirii care l-au făcut pe Apostolul Toma să mărturisească: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” Domn şi Dumnezeu, Creator şi Stăpân, creator din iubire nemărginită, stăpân bun care din iubire se jertfeşte pe Sine, făcând din cei odinioară robi, Fii ai lui Dumnezeu, moştenitori ai vieţii veşnice, care înseamnă „a te cunoaşte pe Tine Dumnezeu adevărat şi pe Hristos pe care L-ai trimis.” Restul este rugăciune şi muncă, „ora et labora”, neuitând că Domnul i-a dat lui Adam pământul, deci şi trupul, ca, făcând voia Lui să-l sfinţească. Şi, aşa cum Fiul a fost trimis de Tatăl, aşa au fost trimişi apostolii spre biruinţă, fără să le dea vreo armă din cele ştiute şi perfecţionate într-o acerbă competiţie a răului. S-a dat pe Sine Însuşi ca să rămână cu noi până la sfârşitul veacurilor.
Între chemare şi trimitere, ascultarea este calea care ne face cu adevărat vrednici de numele de creştin. Sf. Ignatie Teoforul, episcopul Antiohiei atrăgea atenţi ca nu cumva doar să vorbim de Dumnezeu dar să dorim lumea. Cuvintele au valoarea unui criteriu sigur de recunoaştere între „ a te numi şi a fi” creştin. Aşa au fost „bunii” noştri şi continuându-le osârdia credinţei, să ne lepădăm de grija lumii ca o povară grea şi nefolositoare şi să urmăm lui Hristos, asumându-ne crucea: „Că lumea s-o împărtăşesc cu Frumuseţea,/ Cu Bunătatea să o mângâi/ Şi pre voi, cu lumina mea sădindu-vă, / Cu iubire să o încununez.”

„Fericiţi veţi fi când vă vor prigoni şi vor spune tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind pentru Mine…”

Parcă ceva mai rar, spunem totuşi că pământul ţării noastre, cel pe care ne purtăm paşii indiferenţi sau îngânduraţi, veseli sau întristaţi de grijile vieţii, visători sau măsurându-i cu rugăciunea, este un pământ sfânt. Fără „smerenie învăluită” să recunoaştem că aşa este. Este sfinţit de cei care au trudit căutând-i roadele de care, adesea, nu avea parte; de cei care în bisericile, uneori foarte modeste, dar de unde rugăciunile se înălţau la cer „ca tămâia”. Sfinţit de martiri şi cuvioşi de la care am preluat şi dus mai departe credinţa ortodoxă, taină pe care inima o păzeşte ca pe o candelă în vremilor. Mai este sfinţit de cei care, „sub vremi” fiind, da-vor seama de toate în faţa lui Dumnezeu care „descoperă ceea ce omul acoperă şi acoperă ceea ce el descoperă.” Rămânând cumva în afara acestei taine, Emil Cioran spunea odată lui Mircea Vulcănescu, nu fără superioritatea celui din afara nepătrunsului, că românii nu au dat sfinţi. De „jure”, am spune, atunci cuvintele erau îndreptăţite, în calendar nu prea aflai sfinţi români. Gândul cârcotaş îmi şopteşte că respectau adevărul spus măiestrit de Shakespeare la vremea lui: „Eu nu socot să laud ce nu vând”. Mărturisindu-şi frăţietatea nu doar cu pădurea, ţăranul român a simţit prea bine că nimic din ce este, nici el însuşi, nu e făcut de om care doar primeşte şi trebuie să fie recunoscător. Psalmistul Arghezi spunea viorii „Tu trebuie să ai pe Dumnezeu în tine pentru că lăutarul care te apasă cu bărbia ca să gemi e din proştii aceea cărora Dumnezeu le-a spus adevărul… Toate vitele necuvântătoare îl ştiu, pentru că Tu le-ai şoptit între coarne. Şi vitele-l tac, încremenite de-a fi tăinuitoarele Tale.”(s.n.). Părintele Stăniloae vorbea, nu odată, de această taină a credinţei creştine la români. Poate ţine şi de firea noastră ivită la răscruce de drumuri, anume făcând să fim singurii ortodocşi dintre latini şi singurii latini între ortodocşi. Poate şi condiţiile în care ne-am format şi afirmat de ne-au făcut frate cu codrul în care ne aflam adăpost. Mai spunea Părintele Stăniloae că poporul nostru este român prin naştere şi creştin prin vocaţie. Taină e şi încreştinarea noastră pornită de jos în sus, de la popor spre clasa conducătoare. Sfinţii noştri, recunoscuţi mai spre vremurile noastre sunt din toate categoriile sociale – „de la vlădică la opincă”. Ne gândim la Ştefan cel Mare şi Sfânt sau Constantin Brâncoveanu şi fiii săi care şi-au mărturisit cu viaţa credinţa în Hristos, Biruitorul lumii. Mulţi, foarte mulţi, ştiuţi şi, mai ales neştiuţi, sunt cei care l-au mărturisit pe Hristos în temniţele comuniste şi cărora le datorăm mai mult recunoştinţa faptei lucrătoare şi mai puţin spectacolul unor manifestări consonante cu timpul care este al derizoriului. Un spectacol pe care-l facem, vorba lui Eminescu „nu slăvindu-te pe tine/ lustruindu-se pe el.” La ei se adaugă cei mulţi ştiuţi doar de Dumnezeu şi ascultaţi de El, cărora le datorăm fiinţarea ca neam, popor, stat. De fel întâmplător, mulţi dintre poeţii noştri şi-au mărturisit credinţa în rugăciuni, cum nu întâmplător în cărţile vechi de rugăciune aflăm o înţelepciune pe care „aducerile la zi” au secătuit-o de tâlcuri, făcând-le un fel de „manuale de mântuire” cu recomandări pentru o bună folosire. Au ştiut prea bine comuniştii când promovând ateismul „militant” au început cu despărţirea omului de pământ, „masificarea” truditorilor pământului în gospodării colective (concept hibrid şi pernicios). Rupând legătura omului de pământ, l-au pregătit pentru secularizare sincronă cu globalizarea. Acum nu se mai aud cuvintele înţeleptului domnitor: „Eu îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul”. Ele rămân înscrise în fiinţa noastră istorică şi, pe negândite, vor găsi drumul spre rostire, însemnându-ne rostul de a fi.

Măcar astăzi să ne îndreptăm spre sfinţii noştri nu „cerând”, ci rugându-ne a recunoştinţă pentru toate câte ne-au dăruit, pentru că încă îndură fărădelegile şi păcatele noastre. Se face aşa că tot „drept-mărindu-ne” să ne şi credem astfel, uitând că măsura acestei mărimi se cuvine a fi smerenia ce mărturiseşte pocăinţa ca înainte-mergătoare a împărăţiei cerurilor. Să ne întoarcem spre rădăcini, de unde ne vin puterile şi să spunem cu Lucian Blaga, poetul-filosof: „Eu cred că veşnicia s-a născut la sat/ Aici orice gând e mai încet,/ şi inima zvâcneşte mai rar/ca şi cum nu ţi-ar bate în piept/ ci adânc în pământ undeva/ Aici se vindecă setea de mântuire/ Şi dacă ţi-au sângerat picioarele/ te aşezi pe un podmol de lut”. Nu e, nici pe departe, paseism, ci expresia dorinţei vitale de a nu ne lăsa pradă uşoară uitării la care ne împinge brutal goana după „noul” cel repede pierzător de tot şi de toate, cu toate „e-urile” sale. Aşa că ne întoarcem la „lada cu zestre” a celor peste care trece spre dăinuire. Mircea Vulcănescu s-a despărţite de noi spunându-ne „Să nu ne răzbunaţi” şi, după cuviinţă, făcându-l părtaş vremii noastre îl cităm: „Creştinul trebuie să se lepede de duhul ei şi să mărturisească pretutindeni pentru aşezarea ei la locul adevărat. Cea mai adâncă şi mai deplin creştinească reacţie în faţa vieţii moderne este lepădarea de ea…Iar dacă pentru aceasta lucrarea noastră se poticneşte, credinţa noastră se întunecă şi nădejdea noastră se pierde, ne rămâne rugăciunea şi dragostea lui Dumnezeu, care ea niciodată nu cade, chiar dacă limbile ne vor lipsi, şi cunoştinţa ni se va strica”. Altfel, prea bine s-ar putea întâmpla ca diabolica goană după nou să alunge memoria şi să ne trimită în moarte, uitarea fiind o „ţară a nimănui” cu hotarele nici unde, acea „bravă lume nouă” iar pe locuitori nişte zombi. Nu ne vor lăsa străbunii ce ţin luminată candela rugăciunii la Dumnezeu şi pentru aceasta cinstirea lor nu va prisosi nicicum şi nici când. La ei să mergem, plecând genunchii inimii şi împreună să înfruntăm zilele ce tot mai rele se anunţă. S-o facem într-un rug nears al rugăciunii luminând vremurile dimpreună cu Vasile Voiculescu şi cu cei din veac: „Tu însă, neîntreruptă Bucurie şi Festine/ Tu, Domnul mare praznic al vieţii, ne dai povaţa:/Cine nu ospătează singur, ci necontenit împreună cu Tine/ transfigurează orice îmbucătură în adevărată viaţă!”

Elena Solunca Moise

Sursa: Ziaristi Online

Foto sus:  Icoana Sfinţilor Mărturisitori Români dăruită Mănăstirii Petru Vodă a Părintelui Justin de Mănăstirea Vatopedi de la Sfântul Munte Athos

 

1 comment

  1. Pingback: „Suntem ai Luminii prin care s-a înlăturat întunericul”. Emil Cioran şi Mircea Vulcănescu despre Sfinţii Români. Chemarea Apostolilor – Gând de Duminică –scris de Elena Solunca Moise,promovat de Victor RONCEA in Ziarul Ziaristi Online din

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.