„Fie ţie după cum ai crezut” - Vindecarea slugii sutaşului. Gând de Duminică de Elena Solunca Moise - Ziaristi OnlineZiaristi Online

„Fie ţie după cum ai crezut” – Vindecarea slugii sutaşului. Gând de Duminică de Elena Solunca Moise

Vindecarea slugii sutasului. Ilustratie manuscris bizantin aflat la Bibl. Nat. de France. MS. Gr. 510. Anii 879-882.

Elena Solunca Moise

Într-un timp al egoismului feroce,  sofisticat argumentat, primim ca o provocare îndemnul lui Hristos ca mai întâi să căutăm împărăţia lui Dumnezeu şi toate celelalte se vor adăuga nouă. Şi ca o sfidare pentru mulţi sunt cuvintele Sf. Ioan Botezătorul: „pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor.” Nu se spune cum  în mod concret anume este „împărăţia cerurilor”,  lăsând a înţelege că din orice loc şi timp, oricare ar fi condiţiile şi statutul social putem s-o căutăm şi s-o aflăm, că nu există privilegii sau exceptări speciale doar pentru unii, alţii fiind excluşi din pornire. Dar cum s-o căutăm şi unde şi când? O aflăm astăzi într-o pildă grea de tâlcuri din care fiecare îşi poate apropia pe cele în care se regăseşte ca aspiraţii şi idealuri.  Proorocise dinainte  Isaia că „Acesta neputinţele noastre le-a luat şi bolile noastre le-a purtat”. Acum venise timpul împlinirii pe care Hristos l-a încununat cu minuni pe care nimeni până la El nu le făcuse şi nici de atunci spre noi. Toate poartă pecetea dragostei pe care Dumnezeu Ziditorul o are pentru omul făcut cu mâinile sale din pământ şi peste care a suflat Duh din Duhul Său. Înconjurat de mulţime de oameni, Hristos intra în Capernaum când a fost întâmpinat de un lepros care i-a spus: „Doamne, dacă voieşti, poţi să mă curăţeşti.” Nu se îndoia nici fel că Hristos nu ar putea   face şi cerea voirea Lui cea bună care nu a întârziat. A spus simplu: „voiesc” şi leprosul s-a vindecat pe dată.  Mai departe, la intrarea în Capernaum, l-a întâmpinat un sutaş zicându-i: „Doamne, sluga mea zace în casă, slăbănog, cumplit chinuindu-se.”  Luând-o înaintea rugăminţii lui, Hristos i-a zis: „Venind, îl voi vindeca”. A spus astfel pentru că minunile făcute până atunci se petrecuseră, de fiecare dată, de faţă fiind Hristos, aşa încât cuvintele Sale aveau temeiul în faptele cele minunate de până atunci. Cele ce urmează sunt de natură să uimească, fiind un bun început pentru o adecvată înţelegere a credinţei, taină şi putere a sufletului, care nu uită că de la Dumnezeu vine şi spre El se va duce la vremea cuvenită. Este acel bob de lumină care l-a făcut pe David să se întrebe pentru noi toţi şi  totdeauna: „Doamne, ce este omul că-ţi aminteşti de el?… fericit este poporul acela care are pe Domnul ca Dumnezeu al său.” Mai este credinţa şi o expresie a libertăţii ca bunăvoire divină câtă vreme leprosul, neîndoindu-se de puterea Lui Hristos, a spus doar „Dacă voieşti”. Hristos a spus „voiesc” şi leprosul s-a curăţat pe dată.  În respectul Legii, El a adăugat să se ducă la preoţi, ei fiind îndreptăţiţi să dea girul autorităţii lor ca fostul bolnav să-şi recapete dreptul de a fi reprimit între ai săi.

„Venind, îl voi vindeca”

La intrarea în Capernaum, Iisus a fost întâmpinat de un sutaş, comandant peste o sută de ostaşi, care i-a spus doar: „Doamne, sluga mea zace în casă, slăbănog, cumplit chinuindu-se”. Fără să aştepte rugămintea, Hristos i-a ieşit în întâmpinare: „Venind, îl voi vindeca”…. toate minunile de până atunci fiind făcute de faţă fiind Hristos. Nu a amânat, nu a trimis pe altcineva, nu a spus să fie adus bolnavul într-un fel anume, ci că va veni El Însuşi. Este în asta expresia sublimă a smereniei Sale, arătând cu osebire iudeilor, care nu admiteau ca unul dintre ei să intre în casa unui străin de neam. Mai este şi împlinirea unei alte proorociri despre cei care aşteaptă împărăţia lui Dumnezeu, fără ca să intre în ea, dar vor intra cei care nu se aşteaptă – diferenţa fiind dată de lepădarea de mândrie ca de un veştmânt nepotrivit în faţa Celui ce vrea „ca nimeni să nu piară”. De pierit, a pierit doar Iuda, „ca să se împlinească Scriptura”. Evanghelistul Luca consemnează faptul că pentru sutaş au intervenit şi nişte bătrâni spunând: „Este vrednic să-i faci aceasta servitorului său pentru că iubeşte neamul şi sinagoga chiar el a clădit-o.” O vrednicie care spune multe despre acest „păgân”, care era pregătit sufleteşte să-l primească pe Hristos ca Domn şi Dumnezeu.

Surprinzător, sutaşul, păgân fiind,  i-a spus: „Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu.” El, reprezentantul puterii suverane şi mai mare între ai lui, nu se socotea vrednic. Surprinzător mai întâi pentru că purta grija unui subaltern de care nu ar fi trebuit să se intereseze, cum şi azi fac mulţime de „şefi”, mai mici sau mai mari, altfel „drept-măritorii creştini”  cu o listă impresionantă de funcţii şi decoraţii. Sutaşul însă era  sincer îngrijorat. „Grija” lui era expresia iubirii, a milei faţă de un om bolnav şi a dorinţei de a-i veni în ajutor. Proorocul Isaia scrie că aşa zice Domnul: „Sălăşluiesc într-u loc înalt şi sfânt, ca să înviorez pe cei cu duh umilit şi să îmbărbătez pe cei cu inimă frântă”. Lui se cuvine a ne închina cu recunoscătoare iubire şi speranţa născută din credinţa că: „Mare este Dumnezeu, Tu eşti Dumnezeu  Carele   faci minuni.”

Într-un timp egolatru, surprinde această smerenie, căci, roman fiind, îşi declara nevrednicia faţă de un reprezentantul unui popor supus.  Smerenia este ca o carte de vizită pentru personalitatea lui care se explică, şi explică, felul în care este structura de rezistenţă  pe care se poate dezvolta un om cu adevărat vrednic a urma lui Hristos. Departe de  ceea ce se numeşte „smerenie învăluită”, meşteşugit regizată faţă de cei puternici pentru a le intra „în graţii” în ideea că scopul scuză mijloacele, aceea a sutaşului, sinceră fiind, aduce bunăvoirea Celui prin care toate s-au făcut.  Ea vine tăinuit din iubire, fără de care, cum spune Apostolul neamurilor, nu suntem nimic. Mai în străfund, păstrând toate proporţiile,  găsim credinţa în puterea cuvântului, în general, şi a celui rostit de Hristos în special. Smerenia îşi are rostul în condiţia  omului de a fi, deodată, slujitor şi  stăpân –  slujitor faţă de cei mai mari şi stăpân peste cei din subordine. Asta se poate petrece numai atunci când omul cultivă legătura cu Dumnezeu ce-i redă şi menţine demnitatea după ce a căzut din rai. Când nu o cultivă, cade mai adânc, iar mulţimea, diversitatea şi amploarea maladiilor psihice din lumea contemporană o arată cu asupra de măsură. Cinstiţi cu noi înşine, ar trebui să recunoaştem că boala cea mai cumplită a vremii noastre este trufia, urmată îndeaproape de invidia iscoditoare de rău nemărginit.  Spunea Sf. Ioan Gură de Aur că „pe când mândria este moartea virtuţilor şi viaţa păcatelor, smerenia este moartea păcatelor şi viaţa virtuţilor”. Învăţăminte sunt multe şi folositoare, dar când lipseşte voinţa celor care, cunoscându-le, să le plinească ele rămân literă moartă împrăştiind în jur toxicitatea nesincerităţii.  Mesajul este nealterat deşi relatările celor doi apostoli – Matei şi Luca – nu sunt identice, dar ele nu sunt, nici pe departe,  Dimpotrivă,  una o întăreşte pe cealaltă, limpezind tâlcul  că prin credinţa în Dumnezeu-Iubire, voia se însoţeşte cu puterea. Voia este a omului iar puterea vine de la Cel care pe toate „cu înţelepciune” le-a făcut şi „pleacă urechea”  spre cei ce-l cheamă „într-adevăr”. De această dată „adevărul” este al iubirii faţă de cei aflaţi în suferinţă.

Pilda sutaşului este şi un antidot foarte eficient pentru cei care respectând „litera”, ucid spiritul. Poate Hristos voia să meargă în altă parte, dar l-a înduplecat boala unui om nevoiaş şi s-a oprit din cale. Este pilduitor pentru toţi oamenii, din toate locurile şi tot  timpul  – pentru cei care nu cred ca şi pentru cei care îşi afirmă credinţa în vorbe dar se leapădă în fapte. Sunt cei care merg la Biserică, dau acatiste, dar faptele le vădesc că sunt împotriva  lui Dumnezeu; ei sunt care, după care se plâng de secularizare, sunt foarte inventivi în mijloace e cu care o promovează. Îmi amintesc cu recunoştinţă cum o mare personalitate ştiinţifică şi politică de dinainte de 1989, în biroul să somptuos a spus, după o convorbire telefonică, ca o motivare: „Nu ştiu dacă există, sau nu Dumnezeu, dar trebuie să facem binele.” A făcut aşa mereu, încât  nu cred că e cineva care să afirme că i-a pricinuit un rău.

Când iubirea de cel suferind împlineşte  credinţa

Cuvintele sutaşului arată deopotrivă, deosebita apreciere pentru Hristos, smerenia şi chiar pocăinţa împreună izvorând dintr-o credinţă pe care, bunăoară, nu au avut-o  la început nici Petru. Mai mult, sutaşul se crede dator să se şi explice: Că şi eu sunt om sub stăpânirea altora şi am sub mine ostaşi şi spun acestuia: Du-te şi se duce; şi celuilalt, vino, şi vine; şi slugii mele: Fă aceasta şi face. Şi dacă aşa se petrec lucrurile cu un om, cu atât mai mult atunci când este vorba de Cel  care a făcut „cerurile şi pământul” iar pe om la plămădit din pământ cu mâinile sale şi i-a dat duh din Duhul Său. El, Ziditorul şi Făcătorul tuturor, Ştiutorul a toate, nu avea nevoie să meargă, asemenea oricărui medic, la patul bolnavului, să-l vadă, căci , pentru El, cuvântul este faptă.

Credinţa sutaşului avea să-L uimească pe Hristos: Adevărat grăiesc vouă: Nici în Israel nu am găsit atâta credinţă. Să ne amintim că Hristos s-a minunat şi de credinţa femeii din Canaan, zicând: „O femeie, mare e credinţa ta. Fie ţie după cum voieşti.” De altfel, încă  David sublinia  că Domnul este aproape de cel care „îl cheamă în adevăr”, fără să facă vreo  referire anume. Apoi, Mântuitorul a mai adăugat ceva de o importanţă esenţială pentru istoria omenirii în general, a creştinismului în special – anume că „mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă…se vor odihni în împărăţia lui Dumnezeu împreună cu Avraam, cu Isac şi cu Iacob. Referinţa este făcută la Legământul făcut în care se consfinţea că „numai Dumnezeu stabileşte făgăduinţele şi obligaţiile Legământului Său şi că oamenii trebuie să le accepte în credinţă deplină de ascultare”. Cuvintele rostite de Hristos sunt grave şi amare pentru cei de atunci ca şi pentru toţi care nu respectă Legământul. Şi noi ştim prea bine că la Judecata ce va să fie „din urmă” adică după ce toate le vom făptui, „fără pârâşi vom fi osândiţi”. O vor  face faptele, care singure vor da măsura credinţei având ca unitatea de măsură iubirii slujitoare faţă de semeni. I-a spus sutaşului, îndemnându-l să meargă pe drumul său: „Fie ţie după credinţa ta”. Sf. Nicolae Velimirovici îşi încheia predica:  „Nu doctoriile şi unsorile vindecă, ci Dumnezeu. El este Cel care vindecă fie nemijlocit prin cuvântul Său, fie prin leacuri. Nici un leac din lume nu poate stârpi boala fără puterea, prezenţa şi cuvântul lui Dumnezeu”. Orice medic, cinstit cu sine şi cu cei din jur, mărturiseşte că el doar tratează, vindecarea este de la Dumnezeu.

Sutaşul şi-a arătat credinţa prin lucrarea iubirii faţă de suferind, cum scria Sf. Ap. Pavel. Suferinţa este suferinţă indiferent de condiţia socială sau etnică a celui care o suportă. Doar oamenii, laolaltă credincioşi şi necredincioşi, urzesc privilegii – de la cele băneşti la cele sociale şi politice. Sutaşul şi-a exprimat iubirea  prin smerenie şi grija faţă de cel suferind şi de aceea rugăciunea lui ascultată de Hristos. A fost după cum scria Sf. Ap. Iacob: „va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica, şi de va fi făcut păcate se vor ierta lui”. Ne rămâne, acum şi mereu, ca, ascultând cuvintele Domnului, să le împlinim prin lucrare, ca ruga să fie ascultată, ştiind că Hristos  este cu noi exact cât noi suntem cu El, şi  rămâne împreună până la „sfârşitul veacurilor”. Făcând aşa vom simţi prezenţa lui Hristos cum au făcut-o cei trei ucenici pe muntele Tabor. Şi ce minunat ar fi să putem  spune ca odinioară Petru: „Doamne, bine este nouă să fim aici.”

Elena Solunca Moise

Sursa: Ziaristi Online

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.