A început postul Adormirii Maicii Domnului. Despre "Pâinea Vieţii" şi rugăciunile duse de îngeri la Maica Domnului - Ziaristi OnlineZiaristi Online

A început postul Adormirii Maicii Domnului. Despre “Pâinea Vieţii” şi rugăciunile duse de îngeri la Maica Domnului

Maica Domnului la Catedrala Sfânta Sofia

Maica Domnului vă aşteaptă

Avem pe Maica Domnului, dacă este atât e destul! Maica Domnului este o nouă lume, Maicii Domnului îi place să stea la căpătâiul dureroşilor, la capătâiul suferinzilor, deşi stăpâneşte întreg cerul şi pământul. Este o enorm de mare greşeală aşa cum spuneam, să nu-i ceri nimic! E foarte supărată pe acei care nu-i cer nimic. Ne rugăm încontinuu să mai trăim, dar cu o condiţie, să purtăm crucea.

Părintele Arsenie Papacioc – Cuvânt la praznicul Adormirii Maicii Domnului, 2005

Dintre toţi sfinţii, pe care trebuie să-i cinstiţi, să cinstiţi mai tare pe Maica Domnului!

Mult pot şi sfinţii lui Dumnezeu, dar nici unul cât Maica Domnului. Dacă nu era Maica Domnului în ceruri, între Sfânta Treime şi noi, lumea asta se pierdea demult. Ea pururea stă în genunchi şi se roagă Preasfintei Treimi.

Miliarde de suflete care au credinţă şi nădejde în Maica Domnului vor trece uşor vămile văzduhului şi din moarte la viaţă pentru că au cinstit-o pe Maica Domnului. Deci, vă rog, să nu vă lipsească din casă Acatistul Maicii Domnului, Paraclisul şi alte rugăciuni către Maica Domnului! Şi la icoana ei ardă candela permanent.

Arhimandrit Cleopa Ilie, Îndrumări duhovniceşti pentru vremelnicie şi veşnicie, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2004, p. 146

Rugăciunile noastre sunt duse de îngeri la Maica Domnului

Noi ne rugăm Maicii Domnului şi credem că rugăciunile noastre sunt duse de îngeri la Maica Domnului, dar ea nu este în mijlocul nostru, între noi, cum este Domnul nostru Iisus Hristos, pentru că Maica Domnului nu are fire dumnezeiască, ci are numai fire omenească, iar firea omenească este mărginită. Noi ştim lucrul acesta. Aşa învaţă şi Biserica, dar noi vorbim cu Maica Domnului ca şi când ar fi de faţă, pentru că o avem de faţă în conştiinţa noastră, adică avem gândul că suntem în legătură cu Maica Domnului. Dar Maica Domnului e într-un singur loc şi e circumscrisă, nu este cu lărgime de pretutindeni, însă Biserica noastră o consideră de faţă atunci când noi vorbim. Când zicem „Cuvine-se cu adevărat să te fericim pe tine”, considerăm că e cumva aproape şi e, de fapt, aproape de simţirea noastră, de iubirea noastră, însă totuşi nu este între noi şi în noi, cum este Domnul nostru Iisus Hristos care este şi Dumnezeu adevărat şi Om adevărat şi cu dumnezeirea Sa este pretutindeni, deci şi în viaţa noastră.

Arhimandrit Teofil Părăian, Maica Domnului – Raiul de taină al Ortodoxiei, Editura Eikon, 2003, pp. 94-95

„Eu sunt pâinea vieţii”

Gând la duminica înmulţirii pâinilor – de Elena Solunca Moise

În fiecare zi  rugăm pe  Tatăl Ceresc,într-o succesiune plină de învăţăminte: Sfinţească-se numele Tău/ Vie împărăţia Ta/ Facă-se voia Ta/Precum în cer aşa şi pe pământ. Numele Domnului se sfinţeşte prin cei care înţeleg rostul lor de a trăi prin lucrarea  stăruitoare a voii Tatălui, de la care primim şi toate cele necesare spre mântuire. Spunea încă David: „Prin sfinţii care sunt pe pământul Lui, minunată a făcut Domnul toată voia întru ei”. Prin vremi de-a valma curgând spre viitor auzim glasul   Sf. Ioan Botezătorul îndemnând ca în pustia de odinioară: „Căutaţi mai întâi împărăţia cerurilor şi toate celelalte se vor adăuga vouă”. Cu aceleaşi cuvinte  Mântuitorul îşi începea propovăduirea, arătând pentru totdeauna ce se cade a face ca să moştenim împărăţia cerurilor şi să numim pe Dumnezeu, „îndrăznire fără de ocară”, Tatăl nostru. La rându-le, fericirile care urmează dau o imagine cuprinzătoare a împărăţiei cerurilor şi arată cum putem deveni fii ai lui Dumnezeu. Continuăm ruga cerând „pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi”, desigur pâinea cea pentru trup şi, deloc mai puţin, cea pentru suflet – cuvântul lui Dumnezeu. Când în pustiu, diavolul L-a ispitit zicându-i că, dacă este Fiul lui Dumnezeu,  să transforme pietrele în pâini, Hristos a răspuns: „Piei Satana, căci scris este că nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul lui Dumnezeu.” Timpul trecut a ţinut vie lumina acestor cuvinte spre îndemnul: Cel ce vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.

„Nu trebuie să se ducă. Daţi-le voi să mănânce”

A trecut Hristos dincolo de Marea Galileei, spre Tiberiada, urmat de mulţime nenumărată dornică să-L asculte, cuvintele Lui fiind viaţă aşa cum o arătau minunatele vindecări de nimeni făcute până la El şi nici de atunci încoace. Cuvântul era veştmântul a trupului iar  faptele erau plinătatea cuvântului care, altfel, nu sunt decât deşertăciune. Cuvântul şi fapta, una făcându-se, dau putere şi viaţă; altfel, cuvântul fără faptă este mort, iar fapta fără cuvânt, chiar dacă nu se pierde, se dizolvă în uitare. Împreună, una sprijinindu-se pe cealaltă şi îmbogăţindu-se reciproc, duc omul în preajma lui Dumnezeu, că „El „a zis şi s-a făcut, El a poruncit şi s-a zidit”.

Se apropia sărbătoarea Paştilor, amintind de ieşirea din Egipt unde poporul iudeu fusese dus într-o robie care era, totodată, şi una a păcatelor de toate felurile. Mulţime multă Îl urma lăsând totul de-o parte şi venind să-i asculte cuvântul care nu semăna defel cu acela al fariseilor, ci era unul „cu putere multă”. Văzându-i Domnul „i s-a făcut milă” şi a vindecat, ca şi alte ori, mulţime de bolnavi. Tămăduia pe fiecare după felul suferinţei şi a personalităţii lui, convingând că, de oriunde ar fi fost şi suferind de orice boală, având credinţă în Dumnezeu vindecarea este posibilă. O vindecare a sufletului  şi a trupului pentru că numai în alcătuirea lor unitară se afirmă omul ca având în adâncul cel mai adânc chipul de neşters al lui Dumnezeu. Mai târziu medicina avea să iniţieze psihosomatica, urmând principiul lui Adler după care „uneori gura minte şi capul nu înţelege, dar funcţiile spun întotdeauna adevărul”.

Se făcuse târziu şi ucenicii, luând aminte la mulţimea de popor care  urma până lui Hristos şi în pustiu, L-au rugat să le de drumul să meargă în cetate ca să-şi poată lua ceva  de mâncare. În aria omenescului, era o rugăminte cum nu se poate mai firească doar că răspunsul primit i-a uluit pentru că  dat fiind  de Fiul lui Dumnezeu Cel Atotputernic : Nu trebuie să se ducă. Daţi-le voi să mănânce. Nu îndreptaţi  oameni prin pustie unde nu pot găsi nimic iar satele sunt departe. Fără să-şi dea seama că sunt în faţa Fiului lui Dumnezeu, ucenicii au spus că nu au cum, având la ei doar cinci pâini şi doi peşti, cu care nu puteau hrăni atâţia oameni. Acum s-a plinit minunea. Hristos a cerut să-I fie aduse pâinile. Primindu-le, a înălţat ochii spre cer „de unde vine ajutorul”, a binecuvântat şi le-a dat ucenicilor, care  au împărţit  mai departe.  Toţi cei aproape cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi copii, au primit pâine îndestulă iar din fărâmiturile rămase au fost umplute douăsprezece coşuri. Învăţăm mai întâi că, în tot ce facem, să începem cu binecuvântarea Domnului ca o chezăşie că Părintele Ceresc ne este neîncetat alături, preîntâmpinând nevoile şi împlinind speranţele.  Să gătim loc în inimile noastre pentru sfatul  dat şi de Sf. Teofan Zăvorâtul: „Nu au trebuinţă să se ducă. Daţi-le voi să mănânce!” Adică, să nu avem gânduri străine cum că acela căruia îi dăm nu ar merita sau că unora li se cuvine mai înainte iar alţii trebuie să mai aştepte. Ce-i drept, vrăjmaşul şopteşte repede şi perfid cuvintele-i înveninate, căutând cu dibăcie să ne îndepărteze de Dumnezeu. Ne amintim că, atunci când  Domnul a înmulţit pâinile  nu a stat să judece dacă printre erau şi cei care urmau să strige: „Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!”. Aşa este Domnul: răsare soarele şi peste cei buni şi peste cei răi şi plouă şi peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. Sf. Vasile cel Mare atrage atenţia  asupra unei diferenţe specifice absolut necesare – cei cărora le dăm să fie cu adevărat săraci ca nu cumva, prin darul nostru, să nu încurajăm  viciul şi să privăm pe cei îndrituiți.

Milostenia – sărbătoare a iubirii

Darul făcut nu e, nici pe departe, o pierdere, ci  un câştig căci  spune Sf. Ioan Gură de Aur că  „tu dai pâine şi dobândeşti cer…dă săracilor că atunci când tu nu vei putea vorbi vor vorbi pentru tine mii de suflete”. Singur, oricât de sever ar fi, „postul nu se ridică la cer dacă nu are soră milostenia.” Mai mult, un Sfânt Părinte îndemna ca mâncarea la care renunţăm să nu o punem deoparte, ci o dăm săracilor.  Aşa se deschid larg porţile dăinuirii neamului ca moştenitor al pământului pe care avem datoria  să-l sfinţim cum au făcut-o cei cărora le spunem „bunii noştri”. Cutremură gândul că s-ar putea ca milostenia  să nu fie  bine primită de Dumnezeu ca o mustrare  pentru felul este făcută ca şi cum am rămâne în faţa unei porţi închise pentru noi. Să dăruim cu bucurie sfântă şi să înţelegem  milostenia ca o sărbătoare a iubirii – a iubirii pentru semeni, pentru întreaga creaţie  încununată de binecuvântarea lui Dumnezeu. Bunii noştri cei din vechime chiar vedeau şi arătau nepoţilor în fiecare bob chipul Mântuitorului şi o făceau spre neuitare.

Hristos a înmulţit pâinea în care se regăsesc în armonie toate elementele primordiale ale vieţii – pământul, apa şi focul – şi este necesară, în egală măsură, trupului şi spiritului. Pâinea este numele nevoii de fiecare zi, la fel de necesară şi folositoare în toate marile momente ale vieţii – naştere, nuntă, moarte. În lada de zestre a neamului mai aflăm  şi o anume evlavie pe care s-ar cuveni s-o respectăm şi transmitem în forma ritualurilor care ne unesc „sub vremi” şi dincolo de ele. Înainte de tăia pâinea gospodina făceau semnul crucii iar cea rămasă nu se aruncă nicicum şi nici  fărâmiturile, care aminteau de cele pe care ucenicii le-au strâns  în douăsprezece coşuri.  Însuşindu-ne credinţa în Dumnezeu şi făcând-o lucrătoare după darurile primite   putem lucra spornic virtuţile şi să ţinem piept încercărilor. Da, cum spunea Pascal omul este o „trestie gânditoare”, fragilă în faţa vântului dar credinţa îi dă rezistenţa în faţa zilelor „ce rele sunt”. Putere dobândim într-adevăr când credinţa este sinceră ca şi iubirea, făţărnicia erodându-le perfid fiinţa până la dezintegrare fizică şi spirituală. Într-o rugăciune dinaintea Sfintei Împărtăşanii spunem: „Cred Doamne şi mărturisesc că Tu eşti cu adevărat Hristos, Fiul lui Dumnezeu care ai venit pe pământ să mântuieşti pe păcătoşi dintre care cel dintâi sunt eu.” Credinţa se mărturiseşte cu cuvântul întărit prin fapta ziditoare. Sinceri în credinţa în Dumnezeu, în iubirea pentru El şi semeni primim putere şi ne întărim voinţa, sporim iubirea şi astfel binecuvântaţi de Dumnezeu se înmulţesc virtuţile, puterea de a răbda stăruitor în lucrarea voii Lui.

„Cel care miluieşte pe sărac dă lui Dumnezeu”

 

Iubirea –  şi „Dumnezeu este Iubire” –  înmulţeşte darurile până la prisos ca, la rându-ne, fiecare să punem adaos faptele iubirii noastre în care să fim recunoscuţi ca fiii ai lui Dumnezeu. De aceea Evanghelia de astăzi este şi o provocare la cunoaşterea de sine spre a face din chipul lui Dumnezeu din sufletul nostru, „prund de păcate”, un sălaş al iubirii lucrătoare prin faptele care o sporesc apropiindu-ne de Cel ce ne-a făcut. Cunoaşterea de sine poate fi asemănată cu înmulţirea pâinilor pentru că  dă şansa de a vedea mai în adânc mulţimea darurilor primite de la Dumnezeu pe care egoismul le ascunde. Solomon spunea că acela care miluieşte pe sărac împrumută pe Dumnezeu.  Să miluim fiecare dintre noi şi s-o facem cu inimă bună, convinşi că dând un ban „cumpărăm cu el cerul” cum asigură Sf. Nicolae  Velimirovici. Asta, nici pe departe, pentru că cerul este atât de ieftin, ci pentru că iubirea lui Dumnezeu este de necuprins. Dacă nu avem nici măcar un ban, să dăm  fie şi un pahar de apă cum scrie Sf. Evanghelist Matei: „cel ce va adăpa pe unul dintre aceşti mici numai cu un pahar de apă rece, nu-şi va pierde plata sa”.

Mai presus de toate, milostenia este o fericire cum spune David şi arată de ce:  „pentru că în ziua cea rea Domnul îl va izbăvi pe el”.  Ea este ca o investiţie în viitor ce-şi va arăta valoarea pe deplin mai ales în vremi de restrişte. O subliniere binevenită, mai ales pentru zilele noastre, este ceea ce se numeşte „spălarea banilor”. O povestioară spune cum, odată, la un călugăr sărac a venit un om foarte bogat să-i dea o sumă importantă  de bani, nedumerindu-l şi copleşindu-l. Peste noapte, la bătrân s-a înfăţişat îngerul şi i-a spus să nu care cumva să primească darul fiindcă nu va trăi atât de mult încât să se poată ruga pentru mulţimea păcatelor lui.

Dacă milostivirea este izvor al virtuţilor, nemilostivirea este pricina tuturor viciilor venite din iubirea de sine şi duce la moarte ca odinioară pe Narcis. Ea este asemeni celui căruia Domnul i-a dat un talant şi, în loc să-l înmulţească, l-a îngropat în pământ. S-a amăgit  pe sine că, dându-l înapoi cum l-a primit, va fi răsplătit de stăpân. E adevărat, l-a răsplătit … dar luându-i talantul pentru a-l da celui care a ştiut să şi-i  înmulţească. Sf. Isac Sirul constata că acela care gândeşte la Dumnezeu, cinsteşte orice om şi află ajutor de la orice om prin voinţa ascunsă a lui Dumnezeu. „Cel ce apără pe cel asuprit, are pe Dumnezeu de partea sa, iar cel ce întinde braţul spre ajutor aproapelui, primeşte braţul lui Dumnezeu în ajutorul său”. S-o facem  din voie proprie care să se regăsească în făptuirea binelui la care ne îndeamnă Domnul: Fiţi buni cum Tatăl vostru Cel ceresc Bun este”  iar Domnul,învaţă Apostolul neamurilor, iubeşte pe „dătătorul de bună voie”. Făcându-se  „dătător de bună voie”, omul se împlineşte pe sine ca „chip şi asemănare” ale lui Dumnezeu,  care atât de mult a iubit omul încât L-a dăruit pe Fiul Său spre salvare din veşnicia morţii. Milostivirea mai este cel mai bun sfetnic de la care deprindem cum să-L urmăm pe Hristos şi să devenim, cum spunea mărturisitorul isihast Vasile Voiculescu,  „contemporan cu veşnicia”.

Dacă făptuirea binelui este în orice timp trebuitoare, cu atât mai mult astăzi, Duminică, Ziua Domnului. E un semn al recunoştinţei pentru că Duminică a intrat Hristos în Ierusalim după ce l-a înviat pe Lazăr; la o săptămână El însuşi s-a arătat ca Biruitor al morţii şi Domn al Vieţii. Într-o altă duminică, la cincizecime,  a pogorât Duhul Sfânt, „Domul de viaţă făcătorul”, Cel dimpreună cu Tatăl şi cu Fiul închinat şi slăvit. Făptuind bine, oricât de mic s-o facem cu discreţie şi delicateţe ca o alinare şi nu spre propria fală  ca fariseii de odinioară, care astfel îşi ascundeau gândurile viclene şi cele faptele cele rele. Trecerea timpului convinge, fără putere de tăgadă,  că Dumnezeu întotdeauna descoperă ceea ce omul tăinuiește şi acoperă ceea ce el dă pe faţă. Să ne ajute Bunul Dumnezeu şi Maica Preacurată care a dăruit omenităţii pe Fiul ei, Unul Născut ca, înfruntând ispitele de tot felul, să urmăm neabătut chemarea: „Fiţi milostivi cum Tatăl vostru Cel din ceruri milostiv este.”

Elena Solunca Moise

Ziaristi Online

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.