Sfântul Ioan Iacob Hozevitul şi Războiul Nevăzut. Rugător de taină al neamului românesc - de Elena Solunca Moise - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Sfântul Ioan Iacob Hozevitul şi Războiul Nevăzut. Rugător de taină al neamului românesc – de Elena Solunca Moise

Sfântul Ioan Iacob Hozevitul este patron ocrotitor al portalului Ziaristi Online alături de Sfântul Mucenic Hristofor. Doamne ajută să avem parte de rugăciunile sale!

“Războiul nostru este nevăzut şi armele noastre trebuie să fie arme  duhovniceşti şi anume: sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu şi Pavăza Credinţei.”  – Sfântul Ioan Iacob Hozevitul (23 iulie 1913, Crăiniceni – 5 august
1960, Pustiul Hozevei)

Se îmbracă în straie  de sărbătoare sufletele noastre, o sărbătoare răcorind blând arşiţa nemiloasă a verii căci azi cinstim pe Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, care odinioară şi-a purtat paşii pe aceste pământ şi acum se roagă în cer pentru noi. Cinstindu-l astăzi pe cel numit cu  îndreptăţire, „floare aleasă a Bisericii noastre” o facem aducând slavă lui Dumnezeu pentru că acest dar minunat făcut nouă spre îndreptare şi recunoştinţă. Petrecerea lui prin viaţă întru sfinţire ne învaţă cum să-I urmăm lui Hristos într-un timp în care cunoaşterea ştiinţifică şi realizările tehnologiei abat atenţia spre cele ale clipei iute trecătoare. Într-un timp al lui „carpe diem”, „trăieşte-ţi clipa”, Sf. Ioan Hozevitul ne arată, cu faptele şi cuvintele sale, cât de ziditor este să căutăm mai întâi împărăţia cerurilor ca apoi toate celelalte să se adauge. Cuviosul este deplin conştient de lumea aceasta pe care o diagnostichează cu iscusinţă: „Alergi, cu mii de meşteşuguri,/Cu o viteză de nespus,/ Dar goana este spre pierzare/ Căci nu-i pe« calea lui Iisus»”.  E Calea mereu deschisă înaintea noastră, chemare spre fericirile spre care îndeamnă Hristos ca rost al vieţii omului făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Dintre fericiri, potrivită  pentru viaţa Sfântului o aflăm în a celor curaţi cu inima, „căci aceia vor vedea pe Dumnezeu”.

Sf. Ioan cel Nou, cum mai este numit, s-a născut la 23 iulie 1913 în satul Crăiniceni din judeţul Botoşani, un tărâm binecuvântat care a dat numeroşi artişti şi oameni de ştiinţă, de-ar fi să-i doar numim pe George Enescu şi Octav Onicescu. Botezat Ilie, viitorul Sfânt rămâne orfan de ambii părinţi şi este crescut de bunica sa, un suflet plin de evlavie care s-a revărsat generos asupra copilului şi de la care a deprins primii paşi pe drumul credinţei devotate – rugăciunea şi postul. Mai apoi, copilul este luat spre îngrijire de unchiul său, Alecu Iacob, care avea şase copii. Primii ani de şcoală îi face, ca atâţia alţii, în satul natal, unul dintre cele în care se zămisleşte şi se naşte  veşnicia cum încredinţează Blaga. Următorii ani de şcoală îi face la gimnaziul „Mihail Kogălniceanu” din Lipscani-Hotin  şi la Liceul „Dimitrie Cantemir” din Cozmeni-Cernăuţi. Se remarcă printr-o inteligenţă ascuţită şi dor de cunoaştere care i-au adus calificativul de cel mai bun elev. Astfel fiind, nu este de mirare că rudele voiau ca să urmeze facultatea de Teologie, însă tânărul se simţea atras de o viaţă duhovnicească mai înaltă şi a spus hotărât: „Nu, eu vreau să mă fac călugăr”. Se ruga neîncetat ca Bunul Dumnezeu să-i arate unde anume să meargă şi, într-o zi, la câmp fiind a primit răspunsul: „La Mănăstire!” A făcut ascultare şi, într-o zi de duminică a luat binecuvântare de la duhovnic, cărţile sfinte, o cruce şi icoana Maicii Domnului şi, urmând Duhul Sfânt a ajuns la Mănăstirea Neamţ. Aici este primit în obşte şi i se dă să facă ascultare la infirmerie şi biblioteca mănăstirii. Între anii 1934-35 îşi face stagiul militar după care se întoarce la mănăstire continuând aceiaşi ascultare. În 1936, în miercurea mare, este tuns la monahism şi primeşte ca nume de botez Ioan Iacob, dat de ieromonahul Ioachim Spătarul. Dorul de viaţă pustnicească l-a dus spre Locurile Sfinte, l-a purtat mai departe şi, împreună cu alţi trei călugări, se retrage la Lavra Sfântul Sava. Anii au trecut cu nevoinţele lor purtând spre „urcuşurile din inimă”, cu zilele petrecute în ascultare ca infirmier iar nopţile în studiu şi scrisul de învăţături duhovniceşti şi poezii pe care apoi le dădea pelerinilor români.

Începând  1939, împreună cu un călugăr român, Cuviosul a petrecut un an în pustiul Qumran , în apropierea Mării Moarte ca ucenic al monahului Ioanichie Pârâială. Şi aici îşi ritma timpul în rugăciune iar de mâncat se mulţumea  doar cu câţiva  pesmeţi cu puţină apă.  Apoi, începând războiul, a petrecut un an pe Muntele Măslinilor într-un lagăr iar după eliberare şi-a reluat  acelaşi mod de trăire înduhovnicită. Anul 1947 îi aduce hirotonirea ca preot la Biserica Sfântului Mormânt şi Patriarhia Română îl numeşte egumen la Schitul românesc Sfântul Ioan Botezătorul din Valea Iordanului. Pe timpul întregii zile se ocupa de treburile schitului – cu mâinile muncea şi cu duhul se ruga. Noaptea se ruga, făcea slujbe după rânduială şi spovedea, după care se retrăgea în rugăciune. În preajmă era ucenicul său fidel Ioanichie şi câteva maici mai în vârstă din România.

În vara anului 1953, Cuviosul mai urcă o treaptă de înduhovnicire retrăgându-se împreună cu ucenicul său în peştera numită chilia Sfintei Ana, unde se ruga  ca Domnul să-i dăruiască un prunc şi a primit-o în dar pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Aici s-a nevoit timp de şapte ani în post şi rugăciune, neprimind pe nimeni şi comunicând cu cei care veneau prin rugăciune şi scrieri sfinte pe care le trimetea prin ucenicii săi. Când mai ieşea din peşteră scria versuri şi traducea din limba greacă pagini ale Sfinţilor Părinţi. Mânca odată pe zi pesmeţi, măsline şi smochine, bea puţină apă iar noaptea dormea pe o scândură având ca pernă o piatră. În anul 1960 s-a îmbolnăvit şi, într-o zi de 4 august, simţind-şi sfârşitul a cerut să fie împărtăşit cu sfintele taine şi, cu pace, şi-a dat sufletul lui Hristos, Domnul Vieţii. Avea 47 de ani şi ne-a lăsat moştenire  pildă pentru de-a pururi cum să căutăm mai întâi „împărăţia cerurilor” şi  toate celelalte ne vor fi date după voia cea bună a „Celui ce a făcut Cerul şi pământul cu toată splendoarea lor”.  A fost înmormântat în peştera unde s-a nevoit şi se spune că în timpul slujbei au venit păsările cerului pentru a-şi lua rămas bun de la cel care le-a hrănit din puţinul lui.

Trecut-au anii şi, la 8 august 1980, când a fost deschis mormântul, trupul său a fost aflat întreg, răspândind un plăcut înmiresmat, semn neîndoielnic că Ioan Hozevitul a fost primit de Dumnezeu în ceata sfinţilor, celor bine-plăcuţi Lui. Peste o săptămână, la 15 august, de praznicul Adormirii Maicii Domnului arhimandritul Amfilohie l-a aşezat într-o  raclă făcută din lemn de chiparos şi l-au dus cu mare cinste la Biserica Sf. Ştefan, unde se află şi moaştele Sf. Gheorghe Hozevitul.

Pentru nevoinţele sale cele sfinţitoare chipul său a fost zugrăvit în icoane ca pildă de sfinţire a Numelui lui Dumnezeu pe pământ într-un timp potrivnic, aşa cum e sfinţit de-a pururi în ceruri. Poate că aşa este – nu aflăm timp mai mult sau mai puţin prielnic pentru a sfinţi numele lui Dumnezeu, ci oameni care să dorească râvnitor să o facă, răspunzând cu toată fiinţa lor chemării lui Hristos: Cel ce vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Timpul ne este dat spre sfinţire şi Părintele Stăniloae scria că este răgazul dintre chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul omului. Moştenirea de preţ neîmpuţinată ne-a lăsat Sf. Ioan Iacob viaţa şi rugăciunile sale la care se adaogă o numeroase pagini de versuri, pilde şi imnuri care îmbogăţesc literatura noastră filocalică. În ele simţim viind duhul său doritor de Dumnezeu şi dătător de putere şi înţelepciune spre a-L urma pe Hristos întru cuvintele Sale care sunt Viaţă. De aici luciditatea cu care observă şi descrie realitatea unei umanităţi căzute, pe cale să-şi piardă până şi conştiinţa adevăratei sale meniri după vorba Psalmistului: Când ajung sus oamenii de nimic, nelegiuiţii mişună pretutindeni. Şi toate parcă sunt prilej de suferinţă pentru Sfântul  doritor de lumina veşniciei şi ni le arată spre luare aminte şi îndreptare. Iată, de pildă, celor ce lucrează poruncile lui Dumnezeu, Sfântul spune spre neuitare: „De lucrezi ceva spre bine/ Nu te înălţa în gând/ Că nu este bunătate/ Fără darul Lui cel sfânt.”

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca Sf. Ioan Iacob să fie protector al elevilor şi profesorilor şcolii care a dat lumii un sfânt. Să-l ascultăm cu inima zicând: „Preasfinţite, eu din ziua/ întru care m-ai sfinţit/ n-a rămas în parohie/ nici un om nepomenit/ Mai cu seamă, eu smeritul/foarte mult mă sârguiesc/ce pe cei trecuţi din viaţă/pururi să-i pomenesc.” Prin toate Sfântul Ioan Iacob Hozevitul ne este dimpreună, sfătuind, încurajând sau mustrând, alinând şi dăruind speranţă. Cum ne pregătim prin post, rugăciune şi bună făptuire  să întâmpinăm  marele praznic al Adormirii Maicii Domnului, împreună cu Sfântul Ioan Iacob să înălţăm rugă: „Dezleagă Preacurată Maică/ Cătuşele celor robiţi/ Şi dăruieşte-le răbdare/ creştinilor năpăstuiţi.”

Elena Solunca Moise

Ziaristi Online

Citiţi şi: Teribila şi minunata viaţă a Sfântului Ioan Iacob Românul de la Neamţ, plecat la Domnul din Hozeva la 47 de ani şi găsit cu sfinte moaşte după 20 de ani. FOTO/VIDEO

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.