„Acesta este Fiul Meu cel Iubit, pe El să-L ascultaţi” Gând de duminică – Schimbarea la faţă a Domnului - de Elena Solunca Moise. „Cu noi este Dumnezeu,/ înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi/ Căci cu noi este Dumnezeu” - Ziaristi OnlineZiaristi Online

„Acesta este Fiul Meu cel Iubit, pe El să-L ascultaţi” Gând de duminică – Schimbarea la faţă a Domnului – de Elena Solunca Moise. „Cu noi este Dumnezeu,/ înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi/ Căci cu noi este Dumnezeu”

La trecerea a şapte luni, cifră ce trimite gândul la Facerea lumii, de la ziua în care Sf. Ioan Înaintemergătorul L-a botezat pe Hristos în apele Iordanului, astăzi cinstim Schimbarea la Faţă. Este ziua când Fiul Omului s-a arătat celor trei ucenici – Petru, Iacov şi Ioan – ca  „Fiu al lui Dumnezeu”. Întocmai ca atunci, glasul Tatălui s-a făcut auzit din ceruri: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit”. Dar, dacă  la Botez, Domnul a prefigurat cele ce urmau a veni: „Întru care bine am voit”, acum spune: „Pe El să-L ascultaţi!” Dumnezeu, trimiţând pe Fiul Său a dorit binele omului şi Mântuitorul spune cum anume s-o facem, îndemnând: „Cel ce vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.” Şi ce bine poate fi mai mare şi vrednic de a fi dorit pentru om decât  ca el însuşi să fie bun ca Domnul Dumnezeu care l-a plămădit după chipul şi asemănarea Sa?! În şirul celor douăsprezece sărbători împărăteşti, Schimbarea la Faţă are o semnificaţie cu totul specială dacă ţinem seama că acum se relevă ucenicilor că tot ceea ce la om este cu neputinţă, la Dumnezeu este întrutotul  – înomenirea lui Hristos spre îndumnezeirea omului. Ca om, Hristos a urcat Muntele Tabor unde s-a înfăţişat ca Fiu al lui Dumnezeu în lumina slavei sale în care va veni iar spre judecata din urmă. Să recapitulăm cu mintea în inimă şirul minunilor, de la potolirea furtunii pe mare şi chemarea lui Petru să vină pe ape la învierea lui Lazăr cel de patru zile adormit; de la înmulţirea pâinilor la alungarea demonilor, de la vindecarea paraliticului la aceea a orbului din naştere. Toate ar fi putut să convingă,  dar cerbicia inimii celor de atunci, ca şi a celor din toate timpurile, i-a făcut mai orbi decât cel care din naştere era astfel.

La timpul său, Isaia spuse cum „cu auzul veţi auzi şi nu veţi înţelege şi privind veţi privi şi nu veţi vedea. Că s-a învârtoşat inima poporului acestuia…ca nu cumva să vadă cu ochii şi să audă cu urechile”. Cea mai grea boală a omului pe care singur şi-o face este învârtoşarea consecinţă indiscutabilă a păcatelor.  Ca o încununare, minunea Schimbării la Faţă pe Muntele Taborului, alături fiindu-I Moise şi Ilie încredinţează pentru totdeauna că se cuvine ca „Domnului Dumnezeului Tău să i te închini şi numai Lui unuia să-I slujeşti” că în Hristos Vechiul Testament trăieşte în Noul Testament după cum acesta este pre-închipuit în Vechiul Legământ. Dar, din nefericire, omul, ca odinioară strămoşul să Adam,  dă ascultare celui care ne urăşte de moarte dintru început inoculând  otrăvitorul „oare?”, semănând spaima morţii. Hristos ne chemă şi ne arată de ce să „îndrăznim” a-I urma. Pentru că El este Biruitorul morţii!

De strajă la hotarul dintre vremelnicie şi veşnicie

Era  ultimul an, al treizeci şi treilea, al petrecerii Mântuitorului între oameni şi se apropiau Pătimirile şi Răstignirea pe Cruce despre care şi vorbise ucenicilor. Petru, mai-marele între apostoli, i-a zis cu sinceră îngrijorare: „Doamne Fie-Ţi milă de Tine şi să nu-Ţi fie Ţie una ca aceasta.”  Hristos a spus cumva mustrător: „Mergi înapoia Mea, satano! Sminteală îmi eşti, că nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor!” A oamenilor este moartea şi al lui Dumnezeu învierea, fiindcă, spune Sf. Ap. Pavel că fără Înviere zadarnică e propovăduirea lui  ca  şi credinţa noastră. A spus-o apostolilor cum o face fiecăruia dintre noi atunci când vrem să facem voia noastră. Chiar dacă voia noastră este în ochii noştri bună, timpul arăta greşeala greu, dacă nu imposibil, de recuperat. E diferenţa de perspectivă dintre vremelnicie şi veşnicie. Cuvintele lui Petru erau sincere, doar că era iubirea lui era faţă de Fiul Omului nu faţă de Fiul lui Dumnezeu pentru care moartea este spre Înviere –  a lui Hristos şi, prin El, învierea noastră  a tuturor celor care cred şi mărturisesc credinţa prin fapte. Ca să le aline mâhnirea, a continuat: „Sunt unii dintre cei care stau aici şi care nu vor gusta moarte, până când nu vor vedea pe Fiul Omului stând întru slava Împărăţiei Lui”. După şase zile, Domnul a plecat prin Cezarea lui Filip către hotarele Galileei spre Muntele Tabor. Despre toate acestea dau mărturie Evangheliştii Matei, Marcu şi Luca fără să precizeze anume că era vorba despre Tabor. Abia în secolul IV, Origen este primul care subliniază că Schimbarea la Faţă a Mântuitorului s-a petrecut pe muntele. Ideea a fost reluată şi  în secolul următor de  Sfinţii Chiril al Ierusalimului, Epifanie al Ciprului şi Fericitul Ieronim. Schimbarea la Faţă a  lui Hristos este cel mai mare miracol pentru că, scrie Sf. Augustin, completează Botezul şi arată desăvârşirea vieţii din rai.

„Sculaţi-vă şi nu vă temeţi!”

Muntele Tabor este menţionat pentru prima oară în Scriptură când Isus Navi împarte Pământul Făgăduinţei celor 12 seminţii ale lui Israel şi situat  la hotarul dintre Zabulon, Isahar şi Neftalim. Aici, în sec. al IV-lea, împărăteasa Elena a ridicat  o Biserică spre pomenirea binecuvântării pe care Melchisedec  a dat-o lui Avraam. Sf. Ap. Pavel scrie despre această personalitate învăluită în taină pe care o compară cu Hristos, că era rege al dreptăţii, apoi şi rege al Salemului, adică rege al păcii, fără tată, fără mamă, fără spiţă de neam, neavând nici început al zilelor, nici sfârşit al vieţii, ci, asemănat fiind Fiului lui Dumnezeu, el rămâne preot pururea”. Ajunşi aici, Hristos s-a depărtat  puţin  şi a început să se roage în timp ce ucenicii, scrie Evanghelistul Luca,  „se îngreunaseră de somn”. „S-au îngreunat de somn” ca şi atunci în Grădina Ghetsimani când Hristos singur cu durerea întregii lumi s-a rugat: „Părinte dacă este cu putinţă, fă să treacă de la Mine paharul acesta. Dar voia Ta, nu voia Mea să se facă.” De această dată,  Hristos s-a înfăţişat în toată slava dumnezeirii Lui şi, din porunca Lui, i-au venit alături Moise şi Ilie şi dimpreună vorbeau despre cele ce urmau să se întâmple – cum Hristos va fi dat pe mâna fariseilor, va fi judecat şi răstignit dar a treia zi va învia.

Când s-au trezit, apostolii au văzut numai slava lui Hristos cea  necuprinsă de nici un cuvânt omenesc şi au auzit cele despre care se grăiau. Au văzut, atât cât era poate s-o facă firea omului căzut, şi s-au cutremurat înţelegând, pentru prima oară, dumnezeirea cea pe care ochii omeneşti nu au cum o face. Altfel, ştim că Domnul Însuşi a spus: „Omul nu poate vedea faţa Mea, şi să fie viu” şi că, spre încredinţare, Hristos a spus: „Cel ce M-a văzut pe mine, a văzut pe Tatăl…Credeţi Mie că Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl întru Mine”. Doriseră apostolii  să vadă slava Lui Dumnezeu şi acum erau în prezenţa ei, dincolo de hotarul cel din urmă al rostirii.

Venindu-şi în fire, Apostolul Petru a dat mărturie, zicând: „Doamne, bine este nouă să fim aici şi să facem trei colibe: una Ţie, una lui Moise şi una lui Ilie.” S-a făcut atunci că un nor luminos  i-a dus pe Moise şi Ilie, fiecare la locul său iar glasul Tatălui ceresc a vestit întreaga zidire: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru care bine am voit. Pe El să-l ascultaţi!” De spaimă, ucenicii au căzut la pământ ca la un adăpost. Domnul Iisus s-a apropiat rostind cu blândeţe mângâietoare: „Sculaţi-vă şi nu vă temeţi”. Teama îi cuprinsese neînţelegând ei atunci, căci nu le fusese dăruit încă Duhul Sfânt, rostul mântuitor al cuvintelor dătătoare de veşnicie. Ştiind nevolnicia oamenilor, Hristos a spus să nu cumva să destăinuiască  cele văzute până când, după Pătimirea Sa Mântuitoare, va învia, călcând moartea omului cu moartea Sa; când toate, împlinite fiind,  Hristos avea să spună: „Săvârşitu-s-a!”

Hristos a luat doar pe cei trei apostoli mai apropiaţi şi se poate ivi întrebarea firească dacă nu e o formă de discriminare, cum spunem astăzi? Anticipând întrebarea, Sfinţii Părinţi spus că nu a făcut-o pentru că ar fi fost şi Iuda care nu era vrednic, nici pe departe, de un asemenea „bine” şi poate nici nu l-ar fi perceput astfel. A luat  trei ucenici deoarece, după cutumă, un fapt este atestat ca adevăr dacă sunt mai mulţi decât doi martori.

Împreună, Hristos şi cei trei ucenici au urcat pe muntele Tabor. Sfinţii Părinţi învaţă că urcuşul este necesar ca necesar pentru  însuşirea  a două virtuţi – dragostea de nevoinţe şi deprinderea cu cele dumnezeieşti. Mai întâi, dragostea de nevoinţe pentru că prin ele  învăţăm să discernem, cum spune Sf. Ap. Pavel, din toate cele îngăduite doar pe cele folositoare. Nu este, cum s-ar aprecia la o primă vedere, o frustrare, cum  s-ar putea cataloga astăzi,  ci o necesitate, o „nevoie”, o voie superioară propriei voiri care i se şi supune,  un dar pentru că  arată drumul spre desăvârşire. E nevoia care poartă în ea cuvintele Mântuitorului: „Nu voia Mea, ci voia Ta să se facă”.  Schimbarea la faţă s-a petrecut noaptea, timpul cel mai prielnic rugăciunii, pentru care veghea rugătoare duce  spre lumina dumnezeiască. Noaptea, cu mantia ei  învăluie în întuneric bogăţiile creaţiei iar lumina Schimbării la Faţă le dezvăluie în perspectiva sublimă a zidirii lui Dumnezeu, care „toate cu înţelepciune le-a făcut”. Aşa, vederea tuturor celor de jos şi a celor de sus, acel „cer înstelat de deasupra” de care vorbea Kant, întemeiază ontologic  un etos, un mod de a fi, arătând „cum” anume să facem pentru a urma pe Hristos pe drumul desăvârşirii; modalitate din mai multe date spre o responsabilă asumare a  libertăţii.

Cuvintele lui Petru „Bine ne este nouă să fim aici” sunt o mărturisire pe care o facem şi noi spunând: „Cu noi este Dumnezeu,/ înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi/ Căci cu noi este Dumnezeu”. Răspunsul restaurează noul statut ontologic al omului dăruit cu viaţă veşnică, definită de Hristos ca însemnând „a Te cunoaşte pe Tine singurul Dumnezeu adevărat şi pe Hristos pe care L-ai trimis”. „A te cunoaşte”  cu sensul de atunci de „a uni”,  de părtăşie cu Dumnezeu.  Aşa şi spune Mântuitorul în Rugăciunea pentru Sine, pentru apostoli şi pentru cei care, în veac, îl vor urma: „Părinte, voiesc ca unde sunt Eu să fie împreună cu Mine şi acei pe care Mi I-ai dat, ca să vadă slava Mea pe care Mi-ai dat-o…Şi Le-am făcut cunoscut numele Tău şi-L voi face cunoscut ca iubirea cu care M-ai iubit să fie cu ei şi Eu în ei.”

Hristos era dimpreună cu Moise, cel care a dat Legea şi Ilie care asigură că „Dumnezeu este viu” şi Sf. Ioan Gură de Aur tâlcuieşte că Moise este Legea pe care iudeii îl acuzau pe Hristos că nu o respectă. La rândul său, Ilie reprezentând râvna pentru Dumnezeu care este Viu nu ar fi stat alături de Hristos dacă ar fi fost vreo nedreptate în cuvântul sau fapta Sa. O altă tâlcuire este că Moise reprezintă omul căsătorit iar Ilie castitatea fecioriei, ceea ce înseamnă că Hristos s-a înfăţişat ca Fiu al lui Dumnezeu tuturor – şi celor căsătoriţi şi celor feciorelnici.  Moise şi Ilie nu s-ar fi arătat astfel dacă Hristos nu ar fi fost „stăpânul vieţii şi morţii” iar „norul luminos” certifică prezenţa Părintelui ceresc care îl arată pe Hristos ca Fiu al Său şi că, în această calitate, dorind binele omului trebuie „ascultat”, adică urmat. Deci „nu te teme” este garanţia că Dumnezeu nu părăseşte pentru că nimeni nu părăseşte pe cel care iubeşte. O ştia David şi o mărturisea: „Domnul este luminarea mea; de cine mă voi teme?/ Domnul este apărătorul vieţii mele; de cine mă voi înfricoşa?” Încheie Sf. Ioan Gură de Aur: „Desigur, fericiţi au fost cei trei apostoli care au văzut pe Domnul strălucind pe munte. Dar şi noi, numai dacă vom voi, putem să vedem pe Iisus strălucind, nu ca dânşii pe munte, ci şi mai strălucit. Atunci s-a arătat într-o asemenea strălucire pe cât suportau, dar la sfârşitul veacurilor, El va veni întru deplina strălucire a Tatălui şi înconjurat nu numai de Moise şi Ilie, ci de nenumărata oştire a îngerilor, arhanghelilor şi heruvimilor.”

„Doamne Iisuse Hristoase,Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”

Schimbarea la Faţă a Mântuitorului este piatra de temelie a mişcării isihaste ca stăruinţă neobosită de îndumnezeire a firii omului prin trăirea luminii dumnezeieşti sau a harului sfinţilor. Ca să se facă vrednic de un asemenea dar, omul trebuie să reitereze experienţa urcuşului duhovnicesc al celor trei apostoli împreună cu Hristos, invocat în rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Igantie Briancicov spune că această rugăciune  pune pe fugă gândurile rele şi viclene ca astfel să ne curăţim deopotrivă sufletul şi trupul. Rugăciunea prinde putere prin post şi aşa se înalţă la Domnul, altfel rămâne legată de pământ şi se ruga David: „Doamne auzi rugăciunea mea şi strigarea mea la Tine să ajungă”. În starea sa căzută, omul nu are cum să vadă strălucirea lui Hristos şi ucenicii, neputând suporta minunea, au căzut cu faţa la pământ. A fost nevoie ca Însuşi Hristos să le spună mai întâi „Sculaţi-vă”, reveniţi-vă la normal pentru ca apoi să le deschidă ochii prin cuvânt şi să-i îmbărbăteze: „Nu vă temeţi!” Aşa, într-o laolaltă participare, ucenicii au văzut minunea, adică, scrie Sf. Grigorie, „au  primit puterea de a vedea şi cunoaşte schimbarea în natura noastră datorată  puterii Cuvântului”. Pentru asta este nevoie ca omul să se pregătească suind duhovniceşte ca odinioară  apostolii. Trupul lui Hristos, Lumina lumii, radiază lumină din sine; ea este slava în care Hristos va veni la sfârşitul veacurilor să judece vii şi morţii şi să întemeieze împărăţia Sa fără de sfârşit. Ca să înţelegem mai bine Sf. Simeon Noul Teolog scrie că „Dumnezeu este lumină iar vederea Sa este lumină”. Dăm mărturie la fiecare Sfântă Liturghie : „Întru lumina Ta, vom vedea lumină.”

Secularizarea, noua formă de lucrare diavolească,  încearcă să erodeze credinţa şi uneori tot mai mică pare a fi turma pentru care lumina taborică există cu adevărat şi ascultă pe Hristos şi porunca iubirii pe care se întemeiază Legământul cel Nou. Că „mai mare iubire decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul să şi-l pună pentru prietenii săi” şi să ne facă moştenitori, dimpreună cu El, ai vieţii veşnice. Or, viaţa veşnică este „a Te cunoaşte pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Hristos pe care L-ai trimis”. Secularizarea se îngemănează cu fariseismul care mai că a pătruns atât de adânc în inimă încât am ajuns să ne minţim pe noi înşine. Tot mai multe glasuri spun că turma pentru care lumina Schimbării la Faţă arată este mereu mai mică. Poate au dreptate, dar să ne amintim că atunci când Ilie întristat se credea că este singurul care se închină Dumnezeului Celui Viu, glasul Ziditorului a toate l-a asigurat că mai erau şapte mii de bărbaţi care nu se închinau lui Baal. Şi apoi, oricât de mică ar fi turma, nu are a se teme pentru că, dă mărturie Sf. Ap. Luca, „Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă Împărăţia”. Cum „zilele rele sunt” şi timpul fuge ireparabil rămâne a urca împreună cu Hristos pe Muntele Tabor şi, împărtăşindu-ne din lumina Schimbării la Faţă să-L urmăm. Să ne depărtăm de norul negru şi ameninţător al secularismului şi să avem în faţa ochilor inimii norul strălucitor al Schimbării la Faţă. Rugăciunea inimii deprinsă de la Sf. Grigorie de Palama să ne ritmeze respiraţia inimii întru înveşnicire.  Ispite sunt, cum ispitit a fost şi Însuşi Hristos, dar să le folosim spre întărirea în credinţa cea adevărată, în deplinătatea sfântă a iubirii din care să se hrănească speranţa veacului viitor. Sfântul Ignatie Briancicov, sfătuind să ne rugăm neîncetat „Doamne Iisus Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, scrie că aceasta izgoneşte toate gândurile rele şi viclene şi aşa ne putem curăţa sufletul şi trupul. Spre limanul cel înseninat al veşniciei cutezând să ne rugăm cu Vasile Voiculescu, rapsodul isihasmului românesc care cerea „nu dragoste, nu milă, nu iertare…/vreau dumnezeiasca mea stare/ Dă-mi-o! Dă-mi înapoi ceea ce am avut, /Întregeşte-mă şi Întregeşte-Te, Doamne, iar, cu mine.” (s.n.)

Elena Solunca Moise

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.