„Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor”. La praznicul Tăierii capului Sf. Ioan Botezătorul - de Elena Solunca Moise - Ziaristi OnlineZiaristi Online

„Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor”. La praznicul Tăierii capului Sf. Ioan Botezătorul – de Elena Solunca Moise

Elena Solunca Moise

Sunt cuvintele rostite de Sf. Ioan Înaintemergătorul care de atunci străbat pustia  sufletelor împovărate de greutatea acestei lumi despre a cărei sfârşit se vorbeşte neîncetat şi se fac scenarii peste scenarii. Faptul în sine e simptomatic pentru că Hristos a spus că acea zi nici Fiul nu o ştie ci numai Tatăl. Simptomatic totuşi pentru că, indirect este o mărturisire a abaterilor de la dreapta credinţă care au făcut ca omul să fie socotit aproape ca o făptură sinucigaşă. Fireşte, nu din ştiinţa-i şubredă, ci anume din acea neîndestulă neştiinţa din care se înalţă trufia ucigătoare. E o lume unde, după vorba psalmistului, „se laudă păcătosul cu poftele lui, iar cel ca face strâmbătate pe sine se binecuvântează”.

Evanghelistul Marcu scrie că „după ce Ioan a fost prins, Iisus a venit în Galileea, propovăduind Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu şi zicând: „S-a împlinit vremea şi s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu. Pocăiţi-vă.”  Sunt cuvintele pe care „îngerul pustiei” nu ostenea să le rostească spre luare aminte şi care păreau înghiţite  în uitarea devălmăşiei ce secătuia de rost viaţa omului.  Nu erau ascultate spre lucrare, dar de auzit, erau auzite spre mânia celor care „mai mari fiind” ei instituiau fărădelegile lor ca normă de conduită. Şi cum mai marii lumii acesteia îşi fac voia după propriul plac, Ioan a fost aruncat în închisoare atunci când, drept din fire, i-a spus deschis şi ferm lui Irod Antipa: „Nu-ţi este îngăduit să ai ca soţie pe femeia fratelui tău.” Irodiada era căsătorită cu Irod Filip şi avea chiar şi o fiică, pe Salomeea din care avea să facă o unealtă a mârşăviei sale. Păcatul rodind în sufletul Irodiadei căci,  văzând în Sf. Ioan o piedică în calea nelegiuirilor ei, a împins-o spre un altul şi mai mare – gândul uciderii celui ce cuteza a-i spune în faţă adevărul. Există  o logică a păcătoşeniei în virtutea căreia o nelegiuire cheamă  altele şi tot aşa până sfârşesc în moarte. Piedică a gândului criminal era însuşi Irod, care îl considera pe Sf. Ioan ca un „drept şi sfânt” şi, mai mult,  poporul îl cinstea  un „trimis al lui Dumnezeu”.

Glasul celui ce strigă în pustie

Ce să facă? Cum ura naşte  viclenie,  Irodiada a pus la cale o strategie abil concepută ca să-şi împlinească mârşăvia-i fără seamăn. Mai întâi, a reuşit ca Ioan să fie întemniţat în fortăreaţa Macheronte. Era însă mult prea puţin pentru ea deoarece simpla prezenţă a Sf. Ioan era  o mustrare pentru păcatul adulterului a cărui „dulceaţă” o subjugase. În „orbirea” păcatului dorea să-l aducă la tăcere pe Sf. Ioan, neştiind că acesta va striga după ea, chiar  dacă va face să tacă „glasul celui ce strigă în pustie”. Gândise totul pe îndelete şi avea nevoie doar de un prilej ca planu-i odios să fie dus până la capăt. S-a făcut ca de ziua aniversară a lui Irod să fie dată spre cinstire-ai   o sărbătoare plină de fast cu dansuri şi cântece cum o făceau romanii. Pentru evrei  sărbătorile de acest fel erau  considerate  păgâne şi, în consecinţă, interzise. Dar Irod, ca mai marele zilei a fost ascultat. La petrecere a fost invitată  şi Salomeea, fiica sa deosebit de  frumoasă care avea să-l farmece cu graţia ei pe Irod. Biruit de viciu, Irod i-a cerut Salomeei  să danseze, favoare care urma a-i fi recompensată cu împlinirea oricărei dorinţe, până „jumătate din regat”. Atât de mare era perfidia păcatului încât Irodiada şi-a sfătuit fiica să ceară nu jumătate din regat, ci capul Sf. Ioan Botezătorul adus pe o tipsie. În mintea ei înceţoşată era convinsă  că în acest fel  „glasul celui care strigă în pustie” va fi adus la tăcere pentru totdeauna iar ea va continua după propria-i voie viaţa dezmăţată. Ordinul fiind dat a şi fost dus la împlinire şi un soldat a adus Salomeei  „trofeul” mult râvnit într-o tăcere cutremurătoare; o tăcere în care se descifra oprobiul celor care participau la săvârşirea acestei nelegiuiri strigătoare la cer şi neputinţa de a se împotrivi.  Tradiţia spune că Salomeea ar fi spus: „Mănâncă mamă trupul celui care a trăit ca unul fără trup şi bea sângele lui. Această gură care nu înceta cu reproşurile o să tacă de acum înainte pentru totdeauna.” Victoria Irodiadei părea deplină  şi pentru totdeauna. Scena rămâne   în istorie ca o „clătinare de cap” pentru oricare nelegiuit  care îşi celebrează o victorie vinovată prin uciderea celui drept. Irodiada şi-a dobândit, pentru o vreme, liniştea, nu împăcarea, căci pacea nu poate urma după o asemenea monstruozitate.  De jure, singurul care ar fi putut-o opri era Irod, însă nu avea cum s-o facă, însuşi subjugat fiind de păcatele de moarte ale desfrâului şi beţiei. Sunt păcate ce merg împreună căci este nevoie de ameţeala vinului ca să nu te cutremuri de atrocitatea  unei crimei.

Evanghelistul Marcu încheie: „şi auzind, ucenicii lui au venit, au luat trupul şi l-au pus în mormânt”, fără a spune în ce loc anume.  Fericitul Ieronim evocă o tradiţie creştină după care  trupul Sf. Ioan Botezătorul a fost aşezat în mormânt undeva aproape de Samaria care nu era sub stăpânirea lui Irod Antipa. Tot din tradiţie se ştie şi ce s-a întâmplat cu capul Sf. Ioan Înaintemergătorul vădind limita aproape incredibilă la care poate ajunge ura care pune stăpânire pe omul nedrept. Astfel se spune că, pe tipsie fiind, Sf. Ioan a deschis încă odată gura şi a mustrat-o pe Irodiada. Ieşită din minţi, aceasta a luat un ac şi a împuns cu el ochii celui drept care erau o mustrare vie şi după ce i-a fost luată viaţa. Înţelegem, odată în plus, de ce atunci când Hristos şi-a început propovăduirea cu aceleaşi cuvinte „Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor”, mulţi credeau că este Ioan care s-a sculat din morţi şi face minuni.

Nu-i este dat omului să oprească voia Domnului şi îngăduirea Lui este spre dreaptă cumpănire şi luare aminte. Nu la mult timp, Arteas, fostul socru al lui Irod, s-a pornit cu război împotrivă-i distrugându-i armata. Împăratul roman şi-a retras sprijinul după care Caius Caligula l-a înlocuit  cu Agrippa I. Irodiada a sfârşit la Roma  ca o necunoscută oarecare, plătindu-şi cu dreptate faptele  vieţii ei. Salomeea s-a căsătorit cu un unchi al ei mult mai în vârstă, Filip, şi rămasă văduvă, s-a măritat cu Aristonul, ajuns rege al Armeniei pe  vremea lui Nero. Am spune că Dumnezeu, în nesfârşita-i milostivire, i-a dat o vreme să se pocăiască şi să se întoarcă la o viaţă dreaptă; vreme pe care a petrecut-o însă după obiceiul deprins în tinereţe. Odată, traversând un lac  îngheţat a căzut între două bucăţi de gheaţă, care i-au retezat capul.  Lui Ioan Înaintemergătorul i-a fost tăiat capul dar spre sfinţire şi spre adeverire că, aşa cum spunea Hristos, între oameni nu este nimeni mai mare  ca el – ultimul proroc şi, în felul său, primul martir. Salomeea a fost decapitată, dar ca  „fiică a pierzării”.

Pecetea celor două Testamente

Ucenicii au luat capul Înaintemergătorului şi l-au îngropat în taină, după care a fost reîngropat pe Muntele Măslinilor şi  când Hristos a început să facă  minuni, Irod s-a dus la mormântul Sf. Ioan pe care l-a găsit gol. Aşa se face că mulţi spuneau că sfinţitul Înainte mergător ar fi înviat. De fapt, capul său a fost dus de la un om la altul până a ajuns la ieromonahul arian  Eustatie care îşi atribuia sieşi minunile pe care le făcea sfântul. Curând avea să-i fie dată pe faţă nelegiuire şi să fie alungat din Emesa, unde s-a zidit o biserică. Au trecut ani şi capul sfântului a fost găsit a doua oară la 18 februarie 452. Călătoria sfintelor moaşte a continuat după ce, de teama iconoclaştilor a fost ascuns la Comanab (Abhazia) şi abia prin 850, după Sinodul ecumenic din 787, a fost adus spre cinstire şi evenimentul este celebrat pe 25 mai. Odiseea a continuat iar astăzi moaştele sale se află la Amiens, localitate situată în nordul Franţei, unde creştinii de peste tot vin în pelerinaj să venereze pe Sfântul care L-a propovăduit şi mărturisit pe Hristos, „care a venit să ridice păcatul lumii”. Cel care ştia ca nimeni altul până la el valoarea purificatoare a pocăinţei era conştient şi de valoarea smereniei mărturisindu-L pe Cel care îi va urma şi căruia „nu era vrednic să-i dezlege nici sandalele.

Cum mereu cădem în păcat într-o inerţie pernicioasă, Sf. Ioan Înaintemergătorul îndeamnă mereu în pustiul lumii să aducem  roadă vrednică de pocăinţă. În veac rămân cuvintele sale: „Iată securea stă la rădăcina pomilor şi tot pomul care nu va da roadă bună se taie şi se aruncă în foc. Eu vă botez cu apă spre pocăinţă, dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine, căruia nu sunt vrednic să-I duc încălţămintea. Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt”. Astfel, poporul care stătea „În umbra şi în latura morţii” primea vestea cea mare a venirii Mântuitorului.

Sf. Ioan Înaintemergătorul mai este numit, cu drept temei „pecetea celor două Testamente” – cel vechi pe care îl încheie cu chemarea la pocăinţă şi cel Nou cu propovăduirea împărăţiei cerurilor. De aceea, după datină  sărbătoarea de azi  o petrecem cu post (dacă e posibil sever şi chiar negru) îngemănat cu rugăciune ca armă de biruinţă asupra răului. O facem pentru a conştientiza,  odată mai mult,  până unde anume e în stare să ajungă răul şi care îi este sfârşitul – de la cel din această viaţă care este moartea, cel veşnic din flăcările iadului. Cei străbuni ai noştri se fereau ca în această zi să mănânce ceva de culoare roşie sau cu formă rotundă. Nu este nici pe departe o superstiţie cu spun cu superioritate vidă fariseii vremurilor noi. Nici vorbă! Este mai mult şi demn de luare aminte. În duioasa lor simplitate plină de înţelepciune, ei nu voiau să fie asociaţi în vreun fel cu crima. Ei o simţeau şi o trăiau cu smerenie binecuvântată, noi teoretizând deşertăciunea nu preţuim moştenirea lor grăbiţi să ne trăim doar clipa şi să pierim puţin câte puţin în  ea.

 

Astăzi mă voi pocăi şi mâine fie voia lui Dumnezeu”

Viaţa şi înveşnicirea Sf. Ioan Botezătorul mărturisesc adevărul cuvintelor lui Hristos: În lume necazuri veţi avea; adăugând: Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea. De biruit, a biruit-o în felul său de „Înaintemergător” şi  arătând cum pocăinţa deschide împărăţia cerurilor şi o face  numai celor care şi-o asumă cu gravitate. Pentru ceilalţi are efect de bumerang întorcându-se împotrivă-le  fiind, în cele din urmă o adevărată sinucidere cum a fost aceea a lui Iuda. Să ne amintim că, apostol fiind, „fiul pierzării” a recunoscut nevinovăţia lui Hristos dar,fără să se pocăiască şi-a  adăugat un păcat şi mai mare, de neiertat. Viaţa este un dar al lui Dumnezeu şi trebuie cinstit lucrând voia lui Dumnezeu şi nu fiind-i potrivnic.  Tăierea capului Sf. Ioan Înaintemergătorul precede răstignirea Lui Hristos pe Cruce prin care Fiul lui Dumnezeu a călcat „cu moartea pe moarte”. Uciderea sa este cu atât mai cumplită cu cât s-a dovedit şi inutilă până şi celor care au comis-o într-o îngemănare damnată cu alte păcate cum sunt adulterul, incestul, minciuna, viclenia şi răutatea. Seminţe ale întunericului, aceste păcate nasc altele pe altele şi acumularea lor cheamă pedepse cumplite de-ar fi să amintim doar potopul pe vremea lui Noe. Mai credincioşi, mai profunzi şi mai subtili străbunii vorbeau şi de „păcatele de obşte”, aducătoare de mari necazuri şi nenorociri, cărora azi le mai spunem şi „hazarde naturale”. Asta pentru că fiindu-ne dat a cunoaşte doar „în parte” nu avem cum şti consecinţele cele mai îndepărtate ale actelor noastre. Pentru aceste „păcate de obşte” e nevoie   de o „pocăinţă de obşte”, care nu o anulează, ci o întăreşte pe aceea personală.  O asemenea  pocăinţă este necesară cu deosebire astăzi când ştiinţa arată limpede cum „totul se leagă de tot” şi se prefigurează  o iminentă catastrofă ecologică. Poruncile date de Dumnezeu sunt, în fapt, mult folositoare nouă, ferindu-ne de răul pe care ni-l putem face singuri. Nu ştiinţa este cauza principală, ci puţinătatea ei şi, cu osebire, interesele egoiste asociată cu trufia nemăsurată. Mărturisim în rugăciune că „nepricepându-ne la nici un răspuns”, ne rămâne doare ruga: „Miluieşte-ne pe noi.”

Astăzi nimeni nu mai vorbeşte de o pocăinţă de obşte de parcă şi păcatele s-au…privatizat. Sf. Tihon din Zadonsk spune că pentru păcatele de obşte este trebuincioasă pocăinţa de obşte motivând „Dumnezeu ne pedepseşte cu o nenorocire obştească încât să ne pocăim”…dar, ca odinioară, pare a o spune în pustiu…Pocăinţa adevărată şi nu doar o clamare, mai bine sau mai puţin bine regizată, ci angajare concretă ca început bun pentru lucrarea voii lui Dumnezeu. O spunem în fiecare zi în Rugăciunea Împărătească: „Facă-se voia Ta” şi Hristos ne-a dat şi o măsură „precum în cer, aşa şi pe pământ”. Spre aceasta chemă şi azi Sf. Ioan Înaintemergătorul, „îngerul în trup” ca să  descoperim că „împărăţia lui Dumnezeu este în interiorul nostru”; i nu este, cum învaţă Sf. Ap. Pavel, „mâncare şi băutură”, ci  dreptate şi bucurie întru Duhul Sfânt. Să nu ne lenevim, amânând de pe azi pe mâine pocăinţa şi să dăm ascultare lucrătoare  unuia dintre „sfinţii bătrâni fără nume”. Acesta, îndemnat fiind de un frate: „Lasă astăzi şi mâine te vei pocăi”, a răspuns hotărât „Nu, astăzi mă voi pocăi şi mâine fie voia lui Dumnezeu.”

Elena Solunca Moise

Ziaristi Online

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.