Gând de Duminică: Pilda lucrătorilor răi. O punte între cele două Testamente - de Elena Solunca Moise - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Gând de Duminică: Pilda lucrătorilor răi. O punte între cele două Testamente – de Elena Solunca Moise

Încheiem anul bisericesc cu pilda lucrătorilor răi anume parcă spre a vedea că de unii ca aceştia e nevoie să ne depărtăm, să nu făptuim nimic din ce ne-ar putea face asemenea lor. E o depăşire a Vechiului Testament spre adevărata plinire a Legii venită odată cu întruparea Fiului lui Dumnezeu care prin jertfa sa pe cruce, a adus odată cu iertarea atâtor şi atâtor păcate viaţa veşnică. Evanghelistul Ioan încredinţează că viaţa veşnică este „a Te cunoaşte pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Hristos pe care L-ai trimis”. Mai înainte însă am adus prinos de cinstire Sf. Ioan Botezătorul, sfârşit din viaţă prin tăierea capului la comanda criminală a lui Irod şi din dorinţa păcătoasă a Salomeei. Ce nu au ştiut ucigaşii de atunci şi din toate timpurile este că viaţa poate fi curmată, însă cuvintele vieţii veşnice rămân  spre luminarea celor care râvnesc la ea cu tot sufletul şi mintea lor. Le auzim şi azi: „Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor.” Fără pocăinţă ca reconsiderare a vieţii din perspectiva poruncilor divine nu avem cum şti unde să ne îndreptăm, pe ce cale şi nici cum  anume în devălmăşia seducătoare a rătăcirilor. Asta ca să intrăm în împărăţia cerurilor.  A treia zi cinstim  aşezarea în raclă a omoforului Maicii Domnului, care ca Maica noastră, a tuturor ne-a dat povaţa care depăşeşte toată înţelepciunea lumii: „Faceţi tot ce spune El!”

Rânduiala cere ca astăzi să ascultăm pilda lucrătorilor răi pentru luarea aminte a faptului că lucrători suntem oricum după căderea lui Adam căruia Dumnezeu i-a spus să lucreze pământul. Ne învaţă Sf. Efrem Sirul: „Doamne, duhul trândăvirii, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert alungă-l de la mine.” Eliberaţi de rău, putem cere cu o cuvioasă  îndrăznire: „Iar Duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei mi-l dăruieşte mie,slugii Tale”. Şi ca  încununare: „Aşa Doamne împărate, dăruieşte să-mi văd greşelile şi să nu osândesc pe fratele meu”. Înainte de a-i osândi pe lucrătorii răi, să luăm aminte prima parte a rugăciunii ca memento pentru că într-o necesară  logică a  faptelor se începe cu curăţirea şi asigurarea că avem tot ce este necesar spre a face binele.  Deschisă proniator spre situaţii concrete de viaţă, pilda luminează ochii inimii într-o cuprinzătoare învăţătură folositoare ca hrana pentru sufletele dornice de mântuire. Viaţa poate fi şi asemenea unui ogor care ne este dat  a-l lucra şi a culege  din roadele lui  seminţele veşniciei. Înainte de toate, aflăm milostivirea, manifestarea iubirii iertătoare faţă de fratele nostru,în al cărui loc putem să ne aflăm oricând şi noi pentru că „nu există om fără de păcat” iar „zilele rele sunt”. Hristos este Singurul fără păcat şi  aceasta se afirmă plenar  puterea de a le ierta. Prin iertare a vindecat boli ce erau altminteri incurabile spunându-le celor tămăduiţi fie să nu mai păcătuiască şi să păţească ceva mai rău, fi să meargă în pace.    Gândul se înfioră  şi inima se strânge privind în străfundul sufletului şi văzând că, nu odată, suntem departe de milostivirea spre care ne cheamă Hristos, fie suntem chiar nemilostivi ca bogatul din Evanghelie. Şi asta, ades, în ciuda cuvintelor noastre mai bine sau mai puţin bine  tâlcuite cu emfază întru slava…nimicniciei noastre. Spunem că suntem creştini, dar suntem oare cu adevărat urmaşi ai lui Hristos, sau o facem ca o carte de vizită care onorează? Scrutându-ne astfel,  vom constata că niciodată omul nu e atât de sărac încât să nu aibă ce să dăruiască şi cel mai bine primit rămâne în veac darul rugăciunii căci, „Ce bine îmi pot dori mie, pe care să nu-L doreşti Tu înainte de mine? Şi cine poate şti binele meu în afară de Tine, singurul care poţi să-L ţi faci, chiar dacă eu îmi tăgăduiesc binele meu?” Stăruie în minte rugăciunea făcută de Sf. Ilie care  a deschis cerurile şi a făcut să vină ploaie spre rodire pe pământ. Vindecat de Hristos, orbul din naştere a înfruntat fariseii spunându-le că se ştie că Dumnezeu ascultă ruga când vine din partea unui om drept.

Cândva, căzut din rai fiind, Adam  a primit pământul pe care să-l lucreze; pământul pe care trăieşte spre a avea cele necesare vieţii de aici: „Cu osteneală să te hrăneşti din el…în sudoarea frunţii tale îţi vei mânca pâinea până când te vei întoarce în pământul din care eşti luat, căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce.” Întrupându-se, Fiul lui Dumnezeu cheamă spre mântuire:  Cel vrea să vină după mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să vină după Mine.   Sf. Ioan Gură de Aur scrie că această pildă este şi pentru a ne face limpede că între cele două Testamente există o legătură intrinsecă şi că, dintru început, Domnul a dorit binele omului. În gradul cel mai înalt, acest bine se vede în aceea că L-a dat pe Fiul Său ca, făcându-se Om să poată redea omului statul de fiu al lui Dumnezeu.

Pilda poate fi aşezată şi sub semnul cuvintelor lui David: „Cât de minunate sunt lucrurile Tale Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut”. Aşa a şi fost căci stăpânul casei a pregătit cu grijă totul pentru ca lucrătorilor  să nu le lipsească  nimic  din cele necesare şi asta fără s-o ceară şi  înainte de a-i chema; nu a lăsat s-o facă ei singuri, ci le-a dăruit spre înmulţire a roadelor iubirii Sale. Mai întâi, a împrejmuit casa cu gard, apoi a pus teascul, a clădit un turn şi, întru sfârşit, când totul a fost pregătit a dat celor care urmau a o lucra. Mai mult, i-a lăsat singuri, nu a stat ca un supraveghetor sever, atent la cea mai mică abatere şi gata să o pedepsească cu asprime. I-a lăsat liberi şi  a plecat departe, arătând prin asta, cum încredinţează sfinţii părinţi, nesfârşita-i răbdare ca virtute divină spre pilda omului chemat la îndumnezeire. Că aşa este Domnul, cum o spunea Manase: „îndelung răbdător şi Multmilosârd, căruia îi pare rău de răutăţile oamenilor”. Au rămas lucrătorii de capul lor să muncească aşa cum cred după inima lor şi  s-au dovedit  a fi răi.

Dar, de ce răi? Sunt lucrători deci, am zice, că le-a fost rânduit să-şi  dobândească prin muncă cinstită cele necesare vieţii. Ne amintim că Hristos cuvintele Mântuitorului: „Bun este singur Dumnezeu”, care răsare soarele şi peste cei buni şi peste cei răi şi plouă şi peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi – peste primii întru desăvârşire, peste ceilalţi spre întoarcere la dreapta credinţă.  Poţi fi drept fără să fii şi bun, mărginindu-te doar la respectarea strictă a poruncilor, trăind în preajma veşniciei fără a-i cunoaşte de negrăita-i dulceaţa. Altfel, nedrept fiind, urmând doar propria voie, te faci izvor al răului, al urii distrugătoare,pricinuitoare de întuneric şi aducătoare de moarte. Primul care  dispare este spiritul de discernământ şi, treptat totul prinde a se goli de lumină, nu pentru că lumina dispare, ci pentru că ochiul îşi pierde abilitatea de a percepe cele înconjurătoare.

Bun cu asupra de măsură fiind deci Domnul, i-a lăsat pe lucrători în voia lor, ca să facă cele ce le era dat dintru început să o facă. Ca odinioară însă, ei au urmat  perfidului  urâtor de oameni. Rămâne o taină cum se face că omul nu face, după vorba Apostolului neamurilor, binele pe care îl doreşte şi plineşte răul pe care nu-l doreşte. Taina este a credinţei şi nu este nevoie ca  omul  să „mute munţii din loc”, ci să asculte lucrător Cuvântul celui prin care toate s-au făcut. Este taina anume a acelei credinţe unite cu  iubirea făptuitoare spre binele celui din nevoi şi necazuri. Din Iubire Dumnezeu Tatăl L-a dat pe Fiul său ca acela care crede să aibă viaţă, „şi din belşug” să aibă. Acest „belşug” este al veşniciei crescută din vremelnicie spre a o redobândi întru Lumina pe care întunericul să nu o cuprindă.

Nerecunoştinţa, început al făptuirii celei rele

La „vremea roadelor”, al ascultării făptuitoare, Stăpânul a trimis la slugile sale să cerceteze  cum a fost făcut lucrul. Lucrătorii care nu au spus un cuvânt de recunoştinţă, şi-au desăvârşit răutatea şi, în loc de roadele cuvenite binecuvântării pentru care au primit toate de la Stăpân fără a face nimic, ei şi-au arătat nerecunoştinţa. Nerecunoştinţă scoate la iveală răutatea, care este, totodată, şi o primă consecinţă a trândăviei, incapabilă să facă minimul efort de a se arăta mulţumitor pentru toate primite, începând cu viaţa. Mai mult, lucrătorii s-au mâniat şi în loc să accepte mustrarea şi chiar pedeapsa  pentru faptele lor, au nedreptăţit  pe cei trimişi, adăugând păcatului dintâi altele, umplându-şi mâinile cu sânge. Dumnezeu, în nemărginita-i iubire răbdătoare, aşteptând să se pocăiască spre a-i ierta, nu i-a pedepsit, ci a trimis şi  a doua  oară slugi, poate se vor afla la „vreme de pocăinţă şi timp de întoarcere”. Dar şi acestea au fost ucise cu aceiaşi iresponsabilitate vecină cu nesimţirea cea împietrită. A treia oară, a trimis pe Însuşi Fiul Său cu gândul că poate se vor „ruşina”, vor conştientiza greşeala spre pocăinţă şi îndreptare. Una este să dai  socoteală unei slugi, într-un fel asemenea ţie, şi alta Fiului Stăpânului, moştenitorul „de jure” al Tatălui. Tot Sf. Ioan Gură de Aur spune că a făcut-o anume spre a da o măsură exactă a „neascultării” lor pe care, cum vom vedea, nici Fiul Său nu a dezrădăcinat-o. Nu a făcut-o, deşi i-ar fi fost lesne, şi a dat curs iubirii Sale îndelung răbdătoare aşteptând ca lucrătorii s-o facă din voia lor ca recunoaştere şi spre recunoştinţă.

Oare, văzând Fiul Stăpânului nu se cuvenea să-i arate cinste şi să i se închine? Întrebarea este, fireşte, retorică şi pune în evidenţă  o inerţie a răului care nu se dezice nici când sunt arătate pe îndelete consecinţele sale, pe care le urmează cu o înverşunare pe măsura vrăjmaşului. În veac fapte de acest fel au fost prezise  încă de proorocii – Osia  când vorbea de „mâinile voastre pline de sânge” sau Mihea care le reproşa că „zidiţi Sionul  cu fărădelege”. Fărădelege la fărădelege adăugând au ajuns la păcatul cel mai crunt ucigând chiar pe Fiul Stăpânului a toate. Fariseii ştiau prea bine acest vicleşug  când  L-au trimis pe Hristos la Pilat, spunând că respectă porunca „Să nu ucizi”. Vicleşugul se vede în încălcarea poruncii cu respectul de formă al literei. Şi-au spus că Legea opreşte uciderea nu şi trimiterea spre ucidere, ca şi cum prin asta păcatul este anulat. Mai mult, l-au şi ameninţat pe Pilat că-l vor spune împăratului, forţându-i verdictul prin care a intrat în istorie ca să arate că pe mâini te poţi spăla uşor dar conştiinţa rămâne  încărcată de gravitatea faptei. Adevărul însă a biruit căci a lăsat mărturie scrisă Iisus Hristos, regele iudeilor, subliniind „ce-am scris, am scris!”

Când doar „mai răul” pune capăt răului

Ajungem la punctul culminant când, ignorând totul, orbiţi  de mânie  hotărăsc: „Veniţi să-l omorâm şi să avem noi moştenirea Lui!” De ce? Fiindcă a iertat păcatele multora şi i-a vindecat de boli fără leac? Fiindcă i-au chemat să fie părtaşi Împărăţiei lui Dumnezeu? Că a îndemnat să ne iubim unii pe alţii cum El ne-a iubit? Comentează Sf. Ioan Gură de Aur:”Vedeţi că nepăsarea lor faţă de rău era împreună cu o mare nebunie, căci aşa era hotărârea de a-l ucide pe fiu doar pentru a fi beneficiari ai moştenirii.” Au făcut la fel cu ceea ce au făcut cu Hristos când  În orbirea lor, nu au realizat că răsplata respectă măsura faptei iar atunci când pui capăt „răului” cu „mai răul”  se ajunge la moarte. Doar binele este de sfârşit căci vine de  Dumnezeu, singurul cu adevărat Bun.  „Beneficiari”, dacă putem spune, adică răsplătiţi după fapte, după dreptate, au fost lucrătorii cei răi căci răul pune capăt răului şi, în cele din urmă, se ajunge la moarte. Gustave le Bon în celebra sa carte „Psihologia mulţimilor” constată că „Autoritarismul şi intoleranţa constituie pentru mulţimi sentimente foarte bine precizate, pe care le suportă tot atât de lesne pe cât le practică. Ele respectă forţa şi sunt puţin impresionate de bunătate, cu uşurinţă considerate drept o formă de slăbiciune.” Nu înţelegeau că, abia ucigându-l se lipseau de moştenirea la care, în păcătoşenia lor, râvneau spre pierderea lor.

În tâlcuirea Sf. Ioan Gură de Aur, stăpânul viei este Tatăl Domnului Iisus Hristos, via este poporul evreu, născut din Avraam şi Isac şi Iacob şi s-a înmulţit cât stelele cerului. L-a scos din Egipt şi i-a înlesnit trecerea prin mare spre pământul Făgăduinţei. Teascul din mijlocul ei este Sfânta Biserică în care sunt culese roadele dreptăţii şi ale sfinţeniei şi cum sunt strugurii storşi aşa au fost ucişi mucenicii. Turnul din mijloc este Însuşi Domnul Iisus Hristos. Răi arătându-se, lucrătorii şi-au pierdut dreptul asupra pământului care va fi dat altora după principiul că nerecunoscătorului i se ia înapoi darul.

Întorcându-ne în realitatea a zilelor noastre, să ne întrebăm, fiecare şi toţi împreună, ce roade aducem spre mulţumire Celui care ne-a dăruit atâtea bunuri? Se întreba Sf. Ap. Pavel: ce bine am eu pe care să nu-l fi primit de la Domnul. Slugi ai propriei trufii, înrobiţi de lăcomie am sfârşit prin a secătui şi îmbolnăvi pământul acţionând după celebrele cuvinte: „după noi, potopul.” Nici măcar perspectiva unei iminente catastrofe ecologice nu ne aduce la o dreaptă cumpănire  a faptelor spre o corectare a lor. Lăcomia generează indiferenţa faţă de cel sărac, bolnav şi în nevoi, pe care Hristos l-a înnobilat numindu-l „frate mai mic”. Şi ca s-o acoperim o spunem cu făţărie că „nu judecăm” pe celălalt, indirect învoindu-ne la păcatul pe care îl săvârşeşte. Dar Domnul ştie şi judecă şi pe toate cele arătate cu searbădă fală le ascunde, iar pe cele ascunse cu nătângă… pricepere le va da pe faţă. Până atunci mai este timp ca faptele bune să fie acoperite cu smerenia cuvenită, neuitând dacă făptuim binele o facem din cele primite de la Domnul cum spune Sf. Ap. Pavel. La Sfânta Liturghie spunem: „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie îţi aducem de toate şi pentru toate.” În primul rând iubirea, expresie chipului dumnezeiesc din noi prin care suntem făcuţi, trăim şi cutezăm a rosti cu psalmistul: „Te voi lăuda că sunt o făptură aşa de minunată. Minunate sunt lucrurile Tale şi sufletul meu le cunoaşte foarte”.

 Elena Solunca Moise

Sursa: Ziaristi Online

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.