„Mergi şi fă şi tu asemenea” - Pilda samarineanului milostiv. Gând de Duminică de Elena Solunca Moise - Ziaristi OnlineZiaristi Online

„Mergi şi fă şi tu asemenea” – Pilda samarineanului milostiv. Gând de Duminică de Elena Solunca Moise

Pictor Sorin Efros. Sursa: Pemptousia

Elena Solunca Moise

Evanghelistul Ioan scrie că la început a fost Cuvântul prin care toate s-au făcut…”Cuvântul era lumina cea adevărată, care luminează tot omul ce vine în lume…În lume era şi lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu l-a cunoscut. În ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit”. Nu L-au primit cu osebire fariseii, cei care cunoşteau, sau ar fi trebuit să cunoască, Legea, şi care căutau tot felul de pricini ca să nu-L recunoască pe Hristos. Au făcut-o într-un mod care le-a consacrat vicleşugurile sinonime cu funcţiile şi drepturile pe care le aveau, cum le au şi cei de azi. Tocmai ei, care ştiau „legea şi proorocii”,  ştiau să descifreze semnele vremii, care au văzut minunile făcute de Hristos pe care nimeni nu le făcuse până atunci şi nici de atunci. Diavolul însuşi la numit pe Mântuitorul  Fiu al  Dumnezeului Celui Preaînalt. Judecata lui Dumnezeu nu ţine  seama însă decât de faptele care sunt ale respectării voii Sale a-tot Bune prin care devenim vrednici a fi pomeniţi – adică numiţi – în împărăţia cerurilor. Ucenicilor care spuneau cum li se supuneau şi demonii, Hristos le-a zis: „Nu vă bucuraţi că duhurile vi se pleacă, ci vă bucuraţi că numele voastre sunt scrise în ceruri”. În cer sunt scrise numele făptuitorilor binelui indiferent de neamul căruia  aparţin căci e vorba de acela  al făcătorilor de bine, urmând cuvintele Mântuitorului: „Iubeşte pe Domnul Dumnezeul tău din tot sufletul şi din toată inima ta şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” Aproape obsedaţi să-L „prindă în cuvânt” pe Hristos, fariseii L-au întrebat  vicleşugind: cine este „aproapele meu?”Pentru ei, „aproape” era numai cel de un neam cu ei, ceilalţi fiind goimi, necredincioşi, demni  de dispreţ, la limita omenităţii.

Împotriva  voii lor şi fără a-şi da seama, paradoxal,  fariseii au făcut un bine, oferind lui Hristos prilejul de a arăta cu limpezime  diferenţa dintre cele două Legăminte, iar nouă de a medita asupra suferinţei care ne apropie unii de alţii. Suferinţa apropie – pe unii prin suportarea ei, pe alţii prin ajutorul pe care îl dau în lucrarea asemănării noastre cu „Cel care singur este bun”. Fericitul Ieronim scria că „Dacă,  privim ca aproape al nostru numai pe frați și pe rude, asta înseamnă că putem face rău străinilor?Domnul a osândit o astfel de gândire! Suntem aproapele, fiecare pentru fiecare și împreună pentru toată lumea, căci avem un singur Tată”. Mai mult, Hristos spune că „dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei. Şi dacă faceţi bine celor care vă fac bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor ca să primească întocmai”.

Fiţi milostivi cum Tatăl vostru cel din ceruri milostiv este

Vorbind despre „aproape”, Hristos a făcut-o prin pilda bunului samarinean, poate cea mai îndumnezeitoare prin îndemnul: Mergi şi fă şi tu asemenea. Aflăm că un om ca oricare dintre noi mergea pe drumul de la Ierusalim spre Ierihon,  cetate situată la est de muntele pe care Hristos  a fost ispitit.   Este o reiterare  a căderii  dintâi a omului  din cetatea lui Dumnezeu spre cea a pământească, această „vale a plângerii”. Era un drum foarte periculos şi, mergând de unul singur, a fost prins de tâlhari care i-au luat totul, l-au bătut, lăsându-l aproape mort. Minunea este că, aşa cum vom vedea, fapta lor  a fost spre arătarea puterii restauratoare a condiţiei umane cu care este înzestrat  doar Hristos, Fiul Dumnezeului. Sărmanul om ar fi putut să rămână acolo până la moarte căci, vedem, cum niciunul dintre cei care au trecut nu l-au luat în seamă. Pe cale, coborând, a trecut un preot, înzestrat cu misiunea de a fi un mediator între pământ şi cer şi prin aceasta dator să aline suferinţa poporului. El predica, aşa cum o fac şi astăzi,  despre „dreptatea şi bunătatea” lui Dumnezeu, dar o făcea cel mai ades pustiind cuvintele cu faptele lor. Profetul Isaia îi îndemna să facă binele, să caute cu dreptate la orfani, să apere femeile văduve. Lor li se adresa  profetul Osia  Dumnezeu „doreşte mai curând milă decât jertfă”. A mai trecut şi un levit,  descendent al lui Levi, cărturar care învăţa Legea. O făcea, dar  folosind „cuvinte goale ce din coadă or să sune” ca şi unii de astăzi. Propovăduitorul Legii a trecut fără să arunce o privire. Între cuvintele şi faptele lor este un abis care avea să aducă mult rău credinţei. S-a întâmplat ca „pe cale” să vină un samarinean, de fel din Samara, cetate  care era departe de a avea o imagine atât de respectată cum o aveau cei doi dinainte. Mai târziu, Apostolul Luca avea să încredinţeze: “Cu adevărat cunoaştem ca Dumnezeu nu caută la fata omului, ci la  cel ce se teme de El si face dreptate, din orice neam ar fi este plăcut Lui”.

Samarinean înseamnă „păzitor” şi el a fost singurul care s-a arătat pe sine ca păzitor al poruncilor lui Dumnezeu. Înţelegem că  samarineanul cobora şi gândul poartă, dintru început, la Fiul lui Dumnezeu care „s-a coborât din cer”, făcându-se Om, asumându-şi condiţia umană în totalitatea ei. Adam a căzut, din neascultare. Fiul lui Dumnezeu a făcut voia Tatălui ceresc, s-a făcut întrupat, s-a făcut om şi a coborât pe pământ spre a-l ridica pe cel căzut, aşa cum a făcut şi cu acest om.  Samarineanul milostiv s-a oprit din drumul său, lăsând totul la o parte, adică s-a lepădat de interesele şi scopul care-l pusese pe cale; altfel spus, s-a lepădat de sine. Mai important pentru el era omul căzut şi rănit. Cuprins de milă, s-a aplecat în faţa suferindului, i-a împărtăşit durerea, i-a legat rănile, le-a uns cu untdelemn şi vin, tratamentul obişnuit atunci:  vinul având efect dezinfectant şi uleiul de măsline unul emolient care să ajute la refacerea ţesuturilor. Sf. Ambrozie al Milanului   scrie că Tămăduitorul are mai multe leacuri: „un cuvânt al Său leagă rănile, altul toarnă untdelemn, iar altul toarnă vin. Leagă rănile cu Lege mai strânsă. Tămăduieşte prin iertarea păcatelor şi curăţă cu vin aducând aminte de judecata cea de pe urmă.”  A făcut-o firesc, lipsit de orice umbră de importanţă sau trufie cum au făcut preotul şi levitul, a făcut-o doar din iubire pentru omul aflat în suferinţă, căzut adică din condiţia firească şi apropiindu-l de moarte. Nu întâmplător, acest om nu are nume, putând fi oricare dintre noi aflat în momente grele ale vieţii.  De aici certitudinea dătătoare şi susţinătoare  de speranţă că atunci când oamenii ne părăsesc, din varii motive, singurul care rămâne cu noi este Dumnezeu. Aşa a spus-o pentru toate veacurile încă Psalmistul: „Domnul este ajutorul meu, nu mă voi teme de ce îmi va face mie omul…Mai bine este a te încrede în Dumnezeu decât a te încrede în oameni.”

Hristos a dat o lecţie celor care prea plini de sinele lor dădeau… lecţii şi s-a înfăţişat ca un Învăţător desăvârşit prin alcătuirea unei singure unităţi dintre cuvânt şi faptă. Altfel, cuvântul, fără faptă al fariseilor din toate timpurile este mai dăunător decât tăcerea, intoxicând relaţiile dintre oameni, semănând vrajbă, şi croind drum sigur spre confruntare. Faptă singură este bună un timp, dar nesusţinută de Cuvânt poate fi răstălmăcită şi folosită în scopuri străine. Hristos procesează maieutic dorind să scoată adevărul de la cel întrebat: Ce spune Legea? Cum citeşti? Întrebarea este desluşitoare pentru că arată „cunoscătorilor” că… nu cunosc ceea ce susţin că ar cunoaşte. Dovadă? Nu L-au cunoscut şi recunoscut pe Hristos în ciuda faptului că ştiau  Scripturile – din nefericire doar în „litera lor” –  şi au fost martori la toate minunile Sale iar când au încercat „să-L prindă în cuvânt”, s-au prins ei înşişi. Între aceste minuni, a fost chiar şi învierea fiicei  lui Iair, unul dintre cei mai mari ai lor. Se iveşte aici o întrebare retorică: Cum poţi cunoaşte Legea, dar nu Adevărul pe care  îl propovăduieşte? De aceea propovăduirea lor era una deşertă, golită de orice semnificaţie, dar făcând multă gălăgie ca butoaiele goale rostogolite pe drumurile rătăcirilor. Cum să ştie ei cine este aproapele, când  desconsiderau şi dispreţuiau  pe cel de lângă ei? Cum să ştie când, crezându-se înţelepţi se depărtau de semeni, izolându-se în turnul de fildeş al orbirii proprii? Ce lumini să vadă în întuneric atunci când numeau lumină întunericului din ei?

Cel ce face bine în numele Domnului rămâne cu Domnul

Hristos nu aţinut un discurs şi a spus o pildă pe care tot cel ce vrea s-L urmeze s-o facă :”Faceţi şi voi asemenea!”. Făcând-o, vom fi vii, pentru că binele făcut nu moare, el rodeşte în chip neştiut decât de Dumnezeu care lucrează prin cei care îi fac voia. În fiecare faptă bună trăiesc toţi cei care, în timp au ostenit făcând binele din iubire de Dumnezeu şi om. Nu poţi iubi pe Dumnezeu, fără să iubeşti omul şi, la rându-i, nu poate fi iubit dacă nu ai acelaşi sentiment pentru cel care l-a făcut.  Făcându-se Om asemenea nouă, Hristos ne arată felul în care, la rându-ne, urmându-I să ne lucrăm prisositor asemănarea. Cel care făptuieşte binele numai pentru Domnul şi nu din alte interese, rămâne cu Domnul care „este bun, El este loc de scăpare pentru cei ce se încred în El”.  Pentru asta, Mântuitorul se roagă: „Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis…ca ei să fie  desăvârşiţi în unime, şi să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei, precum pe Mine”. Pe cei săraci şi bolnavi, Hristos îi numeşte „fraţi mai mici ai Mei” şi, lor făcându-le bine, ne facem asemenea Fiului lui Dumnezeu Însuşi, copărtaşi la înveşnicirea vieţii care este „ a Te cunoaşte pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Hristos pe care L-ai trimis.” Fiecare dintre noi poate trece prin momente de boală şi suferinţă asemănându-ne cu  unul dintre „fraţii mai mici ai Săi”.  Când îi întâlnim să ne amintim că Hristos îndeamnă să facem  asemenea samarineanului  milostiv; să ne amintim că Însuşi a spus „Milă voiesc, nu jertfă”. Pentru asta S-a adus pe Sine jertfă, ca toţi cei ce cred în El să-i fie împreună întru Împărăţia Sa. Între fericiri, una învaţă:  „fericiţi cei milostivi că acea se vor milui”.

La Sfânta Liturghie slavoslovim  „Mila păcii, jertfa dragostei” ca daruri pe care le aducem noi astăzi şi care aduc aminte de magii de odinioară care au venit   la Naşterea Domnului, Răsăritul cel de sus, dăruind aur, smirnă şi tămâie. Mila este o formă concretă a iubirii pe care Hristos ne cheamă s-o arătăm unii pe alţii, fără să uităm o clipă că El ne-a iubit mai întâi şi în chip desăvârşit. Şi apoi, să nu uităm nici că Dumnezeu ne dă în tot ceasul   cele necesare să slujim unii altora având conştiinţa că o facem ca recunoştinţă pentru Dumnezeu Care atât a iubit omul încât pe Fiul Său l-a dat ca acela care crede în El să nu piară şi să aibă viaţă veşnică. Hristos Însuşi spune că „a venit să slujească, nu ca să i se slujească”, cum se cuvine a face şi noi care ne numim urmaşi ai Săi. Credinţa se hrăneşte din dragoste pe care o împlineşte trecând-o dincolo de hotarele vremelniciei în fără-de-sfârşitul senin al iubirii a tot-ţiitoare.  Făcând fapta milostivirii, samarineanul a plecat şi nu ştim încotro, dar ştim că va veni, şi  va judeca faptele noastre. Să ne ajute Dumnezeu şi Maica Sfântă, care ne spune mereu „faceţi tot ce vă spune El”,  ca primele să fie multe fapte ale  milostivirii,  care să ne apropie de Fiul Lui Dumnezeu. În ele se cuprind celelalte ca într-o mare acoladă a speranţei că în acest fel „chiar de vom muri, vom trăi”.

Elena Solunca Moise

Ziaristi Online

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.