Vocaţia desăvârşirii - Pilda tânărului bogat. Gând de Duminică de Elena Solunca Moise - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Vocaţia desăvârşirii – Pilda tânărului bogat. Gând de Duminică de Elena Solunca Moise

Elena Solunca Moise

E în firea omului ca în pragul viitorului să se întrebe, uneori cu înfiorare: încotro să merg? Care este calea pe care, urmând-o, să aflu fericirea ca plenitudine de trăire întru veşnicie. Căutăm anume acea clipă căreia să-i putem spune: „opreşte-te”. Sau, mai nimerit: „înveşniceşte-te”. Poate la asta gândea bogatul căruia i-a rodit ţarina şi care nu avea altceva a-şi dori decât să mănânce, să bea şi să se veselească. Hristos s-a spus:„Nebune, noaptea asta ţi se va lua sufletul şi cele care ai strâns cui vor rămâne” . „Nebune”, cuvânt pe care Mântuitorul l-a adresat doar o singură dat cuiva. Adică „nu este bun”, nu gândeşte cele ale înţelepciunii, pentru că viaţa omului este mai mult decât hrana şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea. E folositor omului a-şi strânge comori în cer, unde sunt ferite de stricăciune cum e folositor să avem la inimă spre neuitare că „unde este sufletul tău, acolo este şi comoara ta.” Se întâmpla după ce vameşul şi fariseul se urcaseră la templu să se roage: primul, înălţându-se pe sine înşirând toate ale Legii cu prisosinţă; al doilea, neîndrăznind „a-şi ridica ochii”, cerând: „miluieşte-mă”. Atunci Hristos a spus că „oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine, se va înălţa.” Cum îi erau aduşi mulţi prunci, a adăugat: „Cine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca un prunc, acela nu va intra în ea”. Se referea, desigur la puritatea sufletească a pruncilor asemenea unui veştmânt alb nepătat de pofte amăgitoare care să îndemne la păcat.

Bun e numai Dumnezeu

Cuvintele mântuitoare l-au îndemnat pe un dregător să i se adreseze direct: „Învăţătorule bun”. Învăţătorule pentru că astfel era numit, ca toţi cunoscătorii şi propovăduitorii de Lege. Nu ştia că Hristos era cu mult mai mult: Era Fiul lui Dumnezeu. Aşa ne sugerează cuvintele ce urmează: „De ce-mi zici bun. Bun e numai Dumnezeu”.Omul nu este bun, fiind făptură căzută tocmai pentru că nu L-a ascultat pe Făcătorul Cerului şi al Pământului. Dintru început a fost bun şi desprindem de aici că omul este bun în măsura în care face voia lui Dumnezeu, fiind după spusa bunilor noştri „om al lui Dumnezeu”. Cuvintele lui Hristos ne fac să înţelegem că Hristos s-a recunoscut pe sine, cum au înţeles unii Sfinţi Părinţi, ca Fiu al lui Dumnezeu. A continuat apoi: „Ştii poruncile. Cum citeşti?” De ştiut, desigur că le ştia, întrebarea este „cum?”, ce anume să facă pentru a ajunge în împărăţia cerurilor. A şti este necesar dar nu şi suficient. Atunci, „cum” deschide drumul de la cunoaştere spre înţelegere şi făptuire. Să ne amintim că Preasfânta Fecioară, logodită cu Iosif, atunci când îngerul Gavriil i-a binevestit Naşterea lui Hristos, l-a întrebat tot „cum” vor fi toate, neştiind de bărbat. Anume „cum”, căci cunoştea Scriptura, ştia că va să vie Mesia, dar nu gândea că tocmai ea să fie cea aleasă să fie „toată iconomia binecuvântării” cum scris Sandu Tudor.

A da Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu

De ştiut, tânărul dregător ştia poruncile, şi au fost enumerate primele cinci care privesc viaţa de aici, ca preludiu al veşniciei: să nu săvârşeşti adulter (prin care se înţelegea abaterea de la Lege în general), să nu ucizi, să nu furi, să mărturiseşti strâmb, cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta. Altfel spus, dădea Cezarului ce era al cezarului, conducătorul acestei lumi, dar în adâncul inimii simţea că nu este totul, de aceea drept fiind, a zis: „Toate acestea le-am păzit din tinereţile mele”. Presimţea că nu este totul, că se cuvenea să dea şi lui Dumnezeu prinosul recunoştinţei sale nemărturisite. Poruncile respectate erau cele care aveau în vedere funcţia de dregător, trecătoare ca toate, nu omul care singur se poate înveşnici prin felul „cum” împlineşte poruncile. „Una singură îţi lipseşte” a continuat Iisus, ajutându-ne să înţelegem porunca cea nouă pe care ne-a dat-o – a iubirii aproapelui. „Vinde toate câte ai şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în ceruri; şi vino şi-mi urmează Mie.” Nu i-a spus să meargă în altă parte, nici să se ducă acasă, sau să o ia pe alt drum. Anume, „Urmează Mie” pentru că omul nu poate sluji la doi domni odată „lui Dumnezeu şi lui mamona”, opţiunea nu cunoştea alternativă. Pentru înveşnicirea vieţii, omul are doar o Cale – a-L urma pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Prin Hristos, omul a redobândit veşnicia vieţii care este cunoaştere, adică unire, pe Dumnezeu prin Fiul Său care anume în acest scop s-a făcut Fiu al Omului. S-a întristat tânărul şi s-a depărtat, căci „era foarte bogat”. Cel care nu urmează lui Hristos nu rămâne pe loc se depărtează, Hristos rămânând mereu înainte ca o vocaţie, chemare sfântă auzită cu urechea şi înţeleasă cu inima. Sf. Nicolae Velimirovici subliniază că anume i-a spus să-şi vândă averile ca, astfel sufletul să fie eliberat, „vino, vino întreg după Mine căci nu poţi merge cu un picior, iar cu celălalt după bogăţiile tale”. Este temeiul pentru care unul dintre voturile monahale este sărăcia şi altul ascultarea, unul legat de altul prin credinţa şi iubirea pentru Dumnezeu urmată deîndată de iubirea pentru om. Este dăruirea totală la care Hristos îl îndeamnă pentru a-i dărui pacea Lui.

„Iubirea de arginţi duce la ură faţă de săraci”

Mai întâi vinde, preschimbă averea materială în bani, formă abstractă a ei, astfel încât să nu mai poată fi cerută înapoi sub forma concretă a unor bunuri anume.. Sf. Ioan Scărarul spune că „iubirea de arginţi duce la ura faţă de săraci” Este un fel de paradox: cât timp strângi banii, milostenia este aproape, dar îndată ce îi ai apare ca de la sine tendinţa de a-i strânge, a-i pune grămadă şi asta te izolează, nu mai ai cum să vezi pe sărmani. Având bani, tentaţia de a vedea o grămadă este mare şi greu de reprimat fiindcă trimite la bunurile concrete care se pot dobândi. E ca o promisiune cum a înţeles-o bogatul căruia i-a rodit ţarina şi care nu s-a gândit să le vândă, ci să le rostuiască în „jitniţe” ca să o ducă mult timp în huzur. Nu s-a gândit să fie recunoscător Domnului pentru ajutorul primit cum o făcea David scriind: „De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc; de n-ar păzi Domnul cetatea, în zadar ar priveghea cel ce o zideşte”. Tot el spunea că fericit este cel ce caută la sărac şi la sărman, fiindcă „în ziua cea grea, Domnul îl va izbăvi pe el” şi mai ştim că acela care dă săracului îl împrumută pe Dumnezeu. Săracul nu are ce pierde din cele materiale dar are în faţă de cucerit împărăţia lui Dumnezeu, la care nu poate ajunge decât lepădându-se pe sine, luând crucea şi urmând lui Hristos. Nici bogatul nu este condamnat să ajungă în iad şi nici săracului nu-i este asigurat raiul. Iov era convins că „aşa cum am ieşit din pântecele maicii mele, gol mă voi întoarce în pământ şi precum am venit aşa mă voi duce şi nimic nu voi lua din agoniseala pe care am adunat-o ca s-o duc cu mâna mea. Domnul a dat, Domnul a luat. Fie numele Domnului binecuvântat”. Mai presus de toate este şi rămâne Domnul, Cel care pe toate „cu înţelepciune le-a făcut”. Sf. Ap. Pavel scria corintenilor „să fie cel care are averi ca şi cum nu le-ar avea…şi cei ce folosesc lumea aceasta ca şi cum nu s-ar folosi. Căci chipul lumii acesteia trece”. Dumnezeu vrea ca tot omul să se mântuiască şi nimeni să nu piară – nici săracul şi nici bogatul. Amândoi au în faţă aceleaşi posibilităţi, fiecare după felul său de a trăi, şi de aceea Hristos îi spune dregătorului „dacă vrei”. Prima condiţie, sine qua non, este să „vrei” căci Dătătorul libertăţii nu o ia înapoi, gata să se jertfească pentru a respecta darul făcut. S-a mâhnit dregătorul fiindcă era bogat, nu se putea despărţi de cele lumeşti de care era legat peste măsură. Deşi cunoştea şi respecta poruncile ce au în vedere această lume, nu era pregătit să înţeleagă cele ale împărăţiei cerurilor deşi o presimţea ca o chemare tainică a inimii. Înţelegea să dea Cezarului ceea ce i se cuvine, dar dorind viaţa veşnică pentru care a fost făcut nu înţelegea că renunţarea la cele vremelnice este la fel de necesară; nu înţelegea de ce doar negarea celor trecătoare duce spre cele netrecătoare. La limită, poţi numi lumină întunericul din suflet dar o faci cu preţul rămânerii în întunericul „cel din afară”, sufletului fiindu-i hărăzită lumina.
Era o întristare, conştientizare limitelor libertăţii sale, căci deşi bogat, nu putea face chiar ceea ce dorea, sau nu ştia cum să dorească. Bogăţia se limitează pe sine, izolează omul care vede doar în ea rostul vieţii. Nu s-a supărat însă, nu s-a revoltat, nu a spus, bunăoară, că nu mai are nevoie de altceva decât bogăţia sa. Sf. Ioan Gură de Aur învaţă că toate câte ni le-a dat Dumnezeu sunt pentru a face binele nostru şi a da slavă numelui Său pentru că toate le avem de la El. De la el avem ca dar şi recunoştinţa prin care ne apropiem spre împreuna lucrare a poruncilor având mereu în minte şi inimă că Dreptatea Lui este în veac şi Legea Sa Adevărul. La desăvârşirea la care cheamă Hristos se ajunge prin post şi rugăciune, milostenia devenind firea creştinului, strădania de fiecare zi ce dă sensul vieţii. Ne întoarcem la comoara de înţelepciune a lui David care încredinţează că „Bogaţii au sărăcit şi au flămânzit, dar cei ce-L caută pe Domnul nu se vor lipsi de tot binele”.

„Cele ce sunt cu neputinţă la oameni este cu putinţă la Dumnezeu”

Una dintre fericirile numite de David este a celui care caută la sărac şi la sărman fiindcă „în ziua cea grea, Domnul îl va izbăvi pe el” , fiindcă ştim că acela care dă la sărac, îi dă lui Dumnezeu. Împlinind aceste porunci, dregătorul era un cinstit om al cetăţii, nu căuta „împărăţia cerurilor” pe care dregătorul o presimţea ca o nevoie aproape absolută. Este o formă de secularizare, de focalizare asupra celor pământeşti ignorând tot ceea ce este dincolo de hotarul zgârcit al lui „aici” care bu-i decât vremea cea repede trecătoare. De aceia şi spune că pe toate aceste porunci le-a respectat din tinereţe. Şi cum Hristos îndeamnă să căutăm „mai întâi împărăţia cerurilor şi toate celelalte se vor adăuga”, vedem că, râvnind spre cele pământeşti, avem o satisfacţie a vremelniciei ce lasă nealterat dorul de veşnicie şi, mai mult întăreşte neştiut dorul resimţit ca un gol ce se cere plinit. Veşnicia este adevărata plinire a vremelniciei, fără de care este absurdă. Ca Învăţător, Hristos arată „cum” să trăim aici ca să dobândim împărăţia cerurilor, Ca Fiu al lui Dumnezeu a convertit-o în viaţă adevărată unde îl vedem Cale şi Adevăr. Spre luare aminte este îndemnul de a păzi poruncile, care arată pentru totdeauna că Hristos nu a venit să „strice Legea”, ci ca s-o plinească.

Ce lipsea dregătorului era iubirea, plinirea Legii şi de aceea îl îndeamnă ca, după ce vinde totul, să vină şi să-I urmeze. Sf. Simion Noul Teolog, scria că: „Domnul a primit să ia asupra Sa chipul fiecărui om lipsit şi să se unească pe Sine cu fiecare, ca fiecare, văzând pe fratele său ca Dumnezeu, să-l primească şi să-l socotească pe acela şi să deşerte asupra lui avutul spre slujirea lui, precum Hristos şi-a vărsat sângele Său pentru mântuirea noastră”. A plecat tânărul mâhnit iar Hristos a spus: „Cât de greu vor intra cei ce au averi în împărăţia lui Dumnezeu. Căci mai lesne este a trece cămila prin urechile acului decât bogatul în împărăţia cerurilor”. Cuvântul „cămilă” a fost asimilat cu un odgon folosit de corăbieri. Mai probabil, sensul este a trecerii cămilei prin „urechile acului”, o măsură folosită pentru oi, pe unde nu avea cum trece o cămilă. Nu spune că este „imposibil”, ci doar „mai lesne a trece cămila prin urechile acului decât a bogatul în împărăţia lui Dumnezeu”. Aşa şi este câtă vreme Apostolul neamurilor învaţă că împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci „dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt”, toate ţinând de cele duhovniceşti într-o triadă a împlinirii omului ca având chip pe care să-l facă „asemănare” cu Dumnezeu. Întrebat-au firesc ucenicii „Şi cine poate să se mântuiască?” Răspunsul este dătător de speranţă: „Cele ce sunt cu neputinţă la oameni, sunt cu putinţă la Dumnezeu”.

Cuvintele cuprind toată iconomia Mântuirii pentru că, odată căzut, omul nu s-a putut ridica, odată intrat cu voia ca slujitor vrăjmaşului care-i doreşte moartea şi e mai tare ca el, omul nu se poate, nu are cum să se elibereze. A fost nevoie ca Dumnezeu să trimită pe Fiul său ca jertfă asemenea lui Avraam, părintele tuturor celor care cred în Dumnezeu, gata să-şi jertfească fiul dăruit de Domnul la bătrâneţe, căruia îngerul Domnului i-a spus: „Să nu pui mâna pe băiat şi să nu-i faci nimic rău căci acum ştiu că te temi de Dumnezeu că nici pe fiul tău nu l-ai cruţat, pe singurul tău fiu nu l-ai cruţat pentru Mine.” Omul singur nu se poate mântui însă se poate lepăda de sine înpăcătoşit, asumându-şi crucea şi urmând lui Hristos într-o operă de „restaurare” ontologică a condiţiei umane. O vedem cu prisosinţă la sfinţii care, renunţând la sinele lor, acel „suflet prund de păcate”, luând-şi crucea ca o nouă identitate l-au urmat pe Hristos. Mântuirea devine o realitate pentru omul care îl urmează pe Hristos, Cel care s-a „lepădat” de sinele dumnezeiesc ca omul să poată redobândi locul său în împărăţia cerurilor. O tradiţie spune că, până la urmă, tânărul şi-a vândut avutul şi L-a urmat pe Hristos. Poate povestea acestui tânăr l-a inspirat pe Vasile Voiculescu să scrie: „Aşa Îţi ies-nainte din lumile ruinii/ Şi presimţindu-Ţi zorii Te-ntâmpin şi îţi cânt: /” Tu dulce vijelie spre tot ce e Iubire,/ Tu veşnică dobândă a tot ce am mai bun,/Plinirea mea, Tu Doamne, suprema-mi întregire,/ Fă din risipa vieţii în Tine să m-adun”.

Elena Solunca Moise

Sursa: Ziaristi Online

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.