Sfântul Apostol Andrei, Apostolul Lupilor, Ocrotitorul Românilor. LA MULŢI ANI! - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Sfântul Apostol Andrei, Apostolul Lupilor, Ocrotitorul Românilor. LA MULŢI ANI!

de Elena Solunca Moise

Cinstim astăzi după cuviinţă pe Sf. Ap. Andrei, fratele mai mic al lui Petru, care l-a înştiinţat: „Am găsit pe Mesia!”. L-a „găsit” pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel trimis spre a ne reda veşnicia vieţii care este: „A Te cunoaşte pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Hristos pe care L-ai trimis”. Cuvintele lui au răsunat şi pe meleagurile noastre, au fost crezute şi urmate întocmai, ceea ce a făcut posibil ca încreştinarea să se facă de jos în sus şi nu la porunca vreunui conducător vremelnic. Părintele Stăniloae remarca faptul că poporul nostru este latin prin naştere şi creştin prin vocaţie (de la voces, chemare), , acea chemare a Sf. Ap. Andrei care a care a fost asimilată firesc, venind în întâmpinarea unei nevoi a sufletului însetat de lumină. Înţelegem astfel de ce suntem singurul popor latin dintre cele ortodoxe şi singurul ortodox între cele latine, majoritatea de confesiune catolică. Un „miracol”, ca să-l amintim pe George Brătianu, a fost şi încreștinarea noastră şi cheamă gândul spre mentalitatea dacilor care au primit vestea venirii lui Mesia ca pe ceva dorit sau măcar presimţit. După Mircea Eliade, numele de dac vine de la „lup” pentru că ei înşişi se socoteau „asemenea lupilor”, cum scria încă Strabon. Istoricul Bisericii Eusebiu de Cezarea consemnează că „Sfinţii Apostoli ai Mântuitorului ca şi ucenicii lor, s-au împrăştiat în toată lumea locuită pe atunci, după cuvântul lui Hristos: „Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă. Şi iată, Eu voi fi cu voi până la sfârşitul veacurilor”.

Nu suntem ai vremii ca să fim înghiţiţi de timp

A fost un timp astral şi, deşi nu există documente suficiente şi suntem nevoiţi să facem conjecturi, tradiţia l-a perpetuat în sine constituindu-se ca argument. Întorcându-ne spre începuturile mântuirii noastre, aflăm că apostolii au tras la sorţi unde să propovăduiască pe Hristos. Astfel, lui Toma i-a revenit să meargă în Partia, lui Andrei în Sciţia şi lui Ioan în Asia. Faptul că Apostolul Andrei l-a propovăduit pe Hristos este menţionat şi într-o serie de documente şi atestat în mentalul românilor, această istorie vie ce a înfruntat timpul. E cum spunea Mircea Vulcănescu, martirul de la Aiud, cum că la noi „se întâmplă că pleci de la real şi ajungi în legendă”. Pe Sf. Andrei îl mărturisesc cântecele şi colindele noastre. Iată : „iar Sânt Andrei/ Sub crucea din tei/ Schitul din grindei/ Se ruga mereu/ la Bun Dumnezeu…Ne daţi sau nu ne daţi/ Că mergem la altă casă/Unde Sânt Andrei ne iasă/ şi ne face tolba groasă.” Mărturie este şi peştera unde se crede că a stat Sf. Andrei şi care îi perpetuează numele, situată la patru Km. Sud-est localitatea Ion Corvin, judeţul Constanţa.
A fost numit şi „apostolul lupilor” coboară în adâncul timpului până la Zalmoxe, pe a cărui vreme ar fi trăit trăia un preot sfânt numit „lup” de care ascultau toate fiarele pământului, în special lupii. Zalmoxe l-ar fi prefăcut în lup, dar nu unul oarecare, ci anume „alb” ca să înspăimânte pe toate celelalte. Lupul era un adevărat stindard al dacilor şi, se spune, că ori de câte ori erau în nevoie, auzeau urletul lupului alb şi se adunau ca să facă pavăză împotriva duşmanului. Îi vedem pe columna lui Traian. „Draco”, aşa cum era numit lupul era purtat în bătălii şi, la bătaia vântului, părea viu şi scotea sunete ciudate. Vasile Pârvan scrie că steagul de lupă al dacilor era un lup cu trup de şarpe şi ajunge la concluzia că lupul era considerat un animal sacru încă din epoca fierului. Dacii împărtăşeau credinţa că Zalmoxe avea puterea să vindece bolile şi să-i facă nemuritori. Din dialogul Charmide al lui Platon aflăm că Zalmoxe îi învăţa „că precum nu se cade să vindecăm ochii fără să ne îngrijim de cap, ori capul fără trup, tot astfel nu se cade să încercăm trupul fără să vedem sufletul, că tocmai din pricina asta, sunt multe boli la care nu se pricep grecii, fiindcă nu cunosc întregul de care ar trebui să se îngrijească”. Am amintit pe scurt toate acestea pentru a înţelege cum de s-a făcut ca Vestea cea bună a întrupării Domnului a fost primită ca plinirea a unei speranţe şi asimilată firesc de străbunii noştri, care s-au regăsit pe ei ca destin.

S-ar mai cuveni să evocăm şi felul în care a propovăduit Sf. Ap. Andrei şi asta mai ales astăzi când, în ciuda faptului că beneficiem de libertate, că ne afirmăm credinţa, ne confruntăm cu o criză aproape incurabilă. Ne afirmăm dreapta credinţă dar mai uităm că, aşa cum Ap. Iacob „credinţa fără fapte, moartă este” cum spunea Ap. Iacob. Astfel fiind, propovăduirea fără credinţă este toxică şi cu efecte cu a căror nocivitate ne confruntăm zilnic. Oare nu ne asemănăm cu cei care spun doar cu gura „Doamne, Doamne” dar cu faptele se leapădă? Mai putem oare spune, privindu-ne în ochi, cu Apostolul Andrei, că „suntem al Binelui prin care lăsăm la o parte ceea ce este rău; al Celui drept, prin care respingem nedreptatea;al Celui îndurător prin care respingem toată neîndurarea; ai Mântuitorului prin care l-am recunoscut pe distrugător, ai Luminii prin care am înlăturat întunericul…ai celor cereşti prin care am învăţat despre cele pământeşti, ai Celui ce dăinuie prin care am învăţat ceea ce nu dăinuie?” Nu cumva, prizonieri ai unui timp al „spectacolului” cam prea fastuos, subjugaţi de „imagini” multicolore şi pline de fast ieftin spunem întunericului lumină? Oare nu cumva zgomotul acestui spectacol face să uităm de taina rugăciunii? Sincer fiind, Ap. Toma a spus să va crede în Învierea Domnului doar dacă va vedea şi va pipăi urmele cuielor. A vedea trimite la spirit şi Aristotel spunea că văzul e cel mai intelectual dintre simţuri iar pipăitul este cel mai aproape de realitatea materială. Pe drept cuvânt, epoca noastră a fost socotită de Llosa ca una a derizoriului, în care omul se pierde fiindcă atunci când totul este prezentat în termeni superlativi, nimic nu mai poate fi considerat astfel. Acum, mai mult ca în trecut, Sf. Ap. Andrei cu viaţa şi învăţăturile sale, atât cât s-au transmis, ne aduce aminte: „Nu suntem ai vremii încât să fim dizolvaţi de timp”. Timpul nu poate dizolva omul în moarte căci Hristos prin Răstignirea, Învierea, Înălţarea şi coborârea Sfântului Duh ne-a redat condiţiei de a fi, cum spune Vasile Voiculescu, „contemporani cu veşnicia”.

Am găsit pe Mesia

Sf. Ap. Andrei, mezinul lui Iona, era din Betsaida şi împreună cu fratele său mai mare, Petru erau pescari trăind şi muncind cu evlavie poruncile Legii. Mai erau şi ucenici ai Sf. Ioan Botezătorul care chema la pocăinţă pentru că „a-a apropiat împărăţia Dumnezeu”. Cu aceste cuvinte şi-a început şi Mântuitorul activitatea ca Fiu al Omului spre a ne arăta drumul îndumnezeirii. Într-una dintre zile, văzându-L venind pe Hristos, Sf. Ioan Botezătorul a spus: „Iată mielul lui Dumnezeu, cel care a venit să ridice păcatul lumii”. Atunci, ucenicii Andrei şi Ioan au mers după Hristos şi când i-a întrebat ce caută, a zis: „Rabi, unde locuieşti?” Iisus a spus: „Veniţi şi vedeţi”. Pescari fiind, pe când aruncau mrejele în apă, Hristos le-a spus: „Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni”. Ei au lăsat mrejele pe dat, au urmat lui Hristos şi au rămas la El. Îl aflaseră pe Cel aşteptat, îl recunoscuseră din cei care se voiau a fi consideraţi astfel şi se numeau pe ei astfel. „Am găsit” pentru că îl aşteptau ca şi cum ar fi căutat şi sperat s-o facă. Erau vremuri tulburi în care toată lumea aştepta un Salvator şi nu puţini îşi revendicau acest nume. Semnificativ este că atunci când ucenicii s-au dus să-L întrebe dacă El este Mesia sau să aştepte pe altul, Hristos nu a spus că El este şi i-a trimis să spună că: „Orbii văd, şchiopii umblă, leproşii sunt curăţaţi, surzii aud, morţii învie şi săracilor li se binevesteşte”. Fapte care dădeau cuvintelor încărcătura adevărului concret şi nu dar ca acelea ale fariseilor deşarte însămânţând deşertăciune.

Cel ce a aprins candela credinţei ce ne luminează istoria

În Evanghelii, Sf. Ap, Andrei este în menţionat doar de două ori – atunci când elinii i-au cerut să-i ducă să-L vadă pe Hristos iar el i-a spus lui Andrei s-o facă, fiind mai apropiat de Mântuitor şi la înmulţirea pâinilor. De însoţit, l-a însoţit pe Mântuitor pretutindeni, urmându-L cu credinţă, smerenie şi iubire ascultătoare până după Înviere, când le-a dat ucenicilor ca poruncă şi dar dumnezeiesc: „Şi-Mi veţi fi Mie martori până la marginile lumii”. Apoi, la Cincizecime, Andrei a primit, împreună cu toţi ceilalţi apostoli şi ucenici Duh Sfânt care să-i întărească în credinţa în „Lumina cea adevărată” văzând că „toată darea cea bună şi tot darul cel dumnezeiesc de sus este, de la Tine Părintele Luminilor”. Textele andreiene, cărora profesorul Remus Rus le-a dedicat o valoroasă monografie, pun spre pildă o gândire ce viază prin adevărul creştin mărturisit şi asumat un fel de a fi care-l aşează între biruitorii care l-au urmat pe Hristos. Lepădând dară hainele derizorii ale festivismului precar, să renunţăm la ceea ce Mircea Vulcănescu numea „sentimentul risipirii lucrurilor în moarte”. Să cercetăm rădăcinile de unde să luăm puterea de a fi noi înşine, făpturi ale iubii divine ce purtăm neşters chipul Său cu misiunea de a lucra asemănarea. O spunem în fiecare zi în Rugăciunea Împărătească: „Vie împărăţia Ta, Facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ”. Pentru asta şi azi, ca odinioară,Sf. Ap. Andrei ne cheamă: „Am găsit pe Mesia”. Prăznuindu-l astăzi, să-i urmăm cum au făcut-o „bunii” noştri din veacuri şi s-o facem cu un profund sentiment de recunoştinţă şi datorie. Ei au aprins candela credinţei celei drepte care ne-a luminat istoria, că fără această credinţă nu doar că vom fi un „zombi”, o cifră din şirul cifrelor la fel.

Când totul se cumpără şi se vinde – de la pâinea cea de toate zilele la titluri şi premii academice – nu vom obosi să amintim că, ori de câte ori, Sf. Andrei făcea vreo minune şi era întrebat cum poate fi răsplătit, ce anume vrea, răspundea aproape invariabil: „Pe tine pentru Hristos.” O lecţie magistrală pe care se pare că veacurile au prăfuit-o de n-o mai recunoaştem pentru că, grijindu-ne de „literă”, ne-am îndepărtat de spiritul care dă viaţă. Cu un patos a cărei lumină o percepem şi azi, Sf. Ap. Andrei face să nu ne îndoim că suntem ”asemenea Celui nenăscut, că eşti netrupesc, că eşti sfânt, că eşti lumină, că eşti asemenea Celui curat…că eşti deasupra stăpâniilor, că stăpâneşti cu adevărat şi, adunându-te în tine şi înţelegându-ţi condiţia, ajungi la conştiinţa superiorităţii tale.” E superioritatea unităţii creştine moştenită prin porunca cea nouă dată de Hristos, porunca iubirii unuia faţă de altul cum El ne-a iubit. Şi cum s-a rugat Părintelui Ceresc să ne ferească de diavol, de acel „diabolon”, ce nu-şi doreşte decât să ne ştie despărţiţi de Dumnezeu. Se ruga Hristos: „Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, ca să fie desăvârşiţi întru unime… aşa şi aceştia în noi să fie una, ca lumea să creadă cu Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei precum pe Mine”. Unitatea în diversitate se poate împlini în multe feluri, însă doar Iubirea o face în respectul unicităţii fiecăruia prin lucrarea proprie a semănării cu „Cel făr-de-nceput”. Unitatea se află înlăuntrul nostru acea împărăţie a lui Dumnezeu despre care Apostolul şi Evanghelistul Luca spunea: Împărăţia lui Dumnezeu este întru voi. O ilustrează netăgăduit, între altele, patologia psihiatrică în care schizofrenia (se la schisis, ruptură şi phren, minte sau suflet), este o maladie de care, după statistici recente suferă 1% din populaţia lumii şi 80.00 de români). Şi mai spunea un Sfânt Părinte că atunci când nu sunt duhovnici buni spitalele sunt pline de bolnavi. Mai mult, la intrarea unui spital de specialitate din Lisabona scrie cu litere mari: „Cei ce sunt aici, nu sunt; cei ce nu sunt aici, sunt.”

Modul de a gândi şi a fi a Sf. Ap. Andrei este unul cum nu se poate mai realist, şi atrage atenţia asupra vicleniei urâtorului de Dumnezeu şi de oameni. Să nu ne amăgim şi să vedem mereu cum „vrăjmăşia lor poartă spre prietenie” pentru că „nu s-a arătat deschis ca duşman, ci a dat lucrării sale chipul prieteniei”. A făcut-o dintru începuturi şi apoi mereu se ascunde în întuneric, să fie indistinct, căci lumina i-ar da pe faţă mârşăvia. De aici îndemnul arzător ca omul, asemenea vulturului, să se înalţe şi mai mult, să fie ca o candelă aprinsă luminând întunericul cu rugăciunea îndestulător hrănită de faptele în care să transpară voia lui Dumnezeu, „singurul care este bun”. Se face ca astfel moartea pentru Hristos să fie bucurie întru comuniunea cu cel care, pe Cruce a spus, după ce s-a rugat pentru iertarea celor care-l condamnaseră: „Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac.” Moartea este eliberare. „Doamne, în mâinile Tale îmi dau sufletul”. Crucea nu mai este instrument de tortură, ci scară spre cer, şi condamnat la răstignire pe crucea care îi poartă numele, Sf. Andrei rostea: „Care îţi este forma, o cruce? Ce este braţul tău, unde îţi este centrul? Ce este nevăzut în tine şi ce este văzut? S-a depărtat de toţi şi s-a îndreptat spre cruce în formă de X, considerându-se indemn de a fi răstignit ca Hristos şi bucuros că, astfel, putea privi în sus îl va avea mereu în faţa ochilor pe Hristos.

Cu adevărat, minunat este Domnul întru sfinţii Săi, pentru că înalţă pe om spre slava Sa, o slavă a Iubirii jertfelnice până acolo încât cei care îşi dau viaţa pentru Hristos „chiar de vor muri, vor trăi”. El pune „urcuşuri” în sufletele însetate de lumină şi dornice să urmeze pe Hristos care spune: Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii. Ei luminează timpul prin pilda vieţii lor continuată în rugăciune, perpetuă în făptuirea binelui pentru cei care, încrezându-se în sfinţia ei, înalţă cuviincioasă rugă spre Cel ce „ a făcut cerul şi pământul cu toată podoaba lor”. Cuviincios este ca, la ceas de prăznuire, să-l rugăm pe Sf. Andrei care străluceşte prin tăria credinţei şi curajul mărturisirii să ne ajute să căutăm mai întâi „împărăţia cerurilor”, convinşi că „toate celelalte se vor adăuga nouă”. Iar Hristos este Calea, nu una dintre mai multe, ci singura care dă paşilor noştri osteniţi şi inimilor însetate de lumină pacea Biruitorului lumii.

O datină străbună aminteşte ca astăzi să punem grâu în pământ, să-i veghem încolţirea şi creşterea din care vom avea „pâinea noastră cea de toate zilele”. Tot străbunii mai obişnuiau să ia o ramură de măr, s-o pună în apă având grijă să-şi petreacă tot timpul în post şi rugăciune pentru iertarea păcatelor şi bucurie binecuvântată. Dacă, până la sărbătoarea Naşterii Domnului, ramul înflorea era semn că păcatele erau iertate şi, astfel, se putea împărtăşi cu minunata veste a Naşterii „Celui fără de început”. Mai este timp până atunci ca să ne pregătim a fi ca păstorii, care după ce au văzut Pruncul dumnezeiesc au plecat ducând vestea fără de asemănare cum „de acum până-n vecie Domnul cu noi o să fie”. Să-l rugăm pe Sf. Andrei să ne facă părtaşi tăriei sale în credinţă, deplinătăţii iubirii lui pentru Dumnezeu însoţită de patosului faptelor sale care arată netăgăduit că răul nu poate ajuta pe nimeni cu nimic, nici pe el însuşi.

Celor care au fost dăruiţi la botez cu numele de Andrei le dorim viaţă îndelungată cu sănătate, bucurii şi nenumărate împliniri urmare a temerităţii cu care îşi conturează şi împlinesc demnitatea ca o condiţie a fiecărei zile şi ideal pentru o viaţă.

Elena Solunca Moise

Ziaristi Online

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.