„Cinei Tale celei de taină astăzi Fiul lui Dumnezeu părtaş mă primeşte”. Parabola celor poftiţi la cină. Gând de duminică de Elena Solunca Moise - Ziaristi OnlineZiaristi Online

„Cinei Tale celei de taină astăzi Fiul lui Dumnezeu părtaş mă primeşte”. Parabola celor poftiţi la cină. Gând de duminică de Elena Solunca Moise

Ne apropiem de marele praznic al Naşterii Domnului şi pregătirile de întâmpinare au  început cu post şi rugăciune ca îmbrăcaţi în haine cuviincioase de sărbătoare  să ne putem întâlni întru „bucuria Domnului”. Îndeobşte, ne gândim în primul rând la „ai noştri” şi dăm uitării  că Hristos a spus că „atunci când faci prânz sau cină nu chema pe prietenii tăi, nici pe fraţii tăi, nici pe bogaţi… Cheamă pe săraci, pe neputincioşi, pe orbi.” Astfel făcând, vom avea parte de o altă fericire spre care am putea râvni  – aceea că  ei nu vor putea să răsplătească: „Ţi se va răsplăti la învierea drepţilor”. Unul dintre cei prezenţă a făcut remarca: „Fericit este cel ce va prânzi în împărăţia lui Dumnezeu”. Va fi fericit după cuvintele cu care  Hristos şi-a început propovăduirea, în continuitatea celor rostite de Sf. Ioan Botezătorul: „Căutaţi mai întâi împărăţia cerurilor şi toate celelalte se vor adăuga vouă”. Ucenicii aveau să mărturisească mai târziu: „Noi am mâncat şi am băut împreună cu El”. Şi aceste agape – de la agape care înseamnă masă prietenească, intimă – au avut corolar Cina cea de taină spre care cutezăm şi noi la Sfânta Euharistie a recunoştinţă  şi bucurie de a fi copărtaşi la o taină a cărei sfinţenie ne acoperă ca o binecuvântare. Atunci, la Cina cea de taină a spus a Legământ de copărtăşie ca ”aceasta s-o facem „întru pomenirea” Sa  ştiind că acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Său, Fiul lui Dumnezeu este dimpreună cu ei.  La Sfânta Liturghie urmează fericirile care înfăţişează o altă scară de valori decât aceea obişnuită consfinţind pe cele proprii creştinilor care pun început nou în fiecare zi pentru ca  „fiind în lume, să nu fie din lume” – a trăi între păcate ferindu-te cu toată fiinţa a le face.

Povesteşte Hristos despre „un om oarecare” ce a făcut o cină mare şi a chemat pe mulţi. Aici este vorba de Însuşi Hristos,  care S-a făcut pe sine om, asemenea nouă, „oarecare” spre a ne readuce pe noi întru împărăţia Sa. Acest „oarecare” dă măsura smereniei Celui prin care toate s-au făcut şi care se consideră pe Sine ca unul dintre noi ca şi noi să ne putem îndumnezei. Fiul lui Dumnezeu  a venit ca să slujească, nu ca să i se slujească. Iar celor dornici de mărire, Hristos le spune să facă aidoma: să slujească. Nu găsim aici avem un test al adevăratului creştin? Pe Sine a-a făcut ca un „oarecare”ca să poată face „oricăruia” dintre noi loc la Cina Sa chemând cum zice Psalmistul: „Veniţi şi vedeţi că bun este Domnul. Fericit bărbatul care nădăjduieşte în El”. Domnul S-a dăruit pe Sine ca acelora  care cred să le fie îngăduită  speranţa împărăţiei cerurilor. Oare nu este momentul potrivit ca atunci când vorbim de criză să luăm aminte şi la aceste aspecte?

Atunci, după obiceiul vremii, la ceasul cuvenit, a trimis slujitorii să spună celor chemaţi: „Veniţi că, iată, toate sunt gata”;  aşa cum „gătite” erau toate după zilele Facerii spre odihnă. Nu era vorba numai de odihna binemeritată pentru osteneala lucrului,  ci cu mult mai mult – împreuna petrecere la taina praznicului ce urma jertfei mântuitoare.  Şi cum mulţi sunt chemaţi şi puţini aleşi, parabola arată fără putinţă de tăgadă că sunt aleşi anume cei care răspund chemării şi, cum va arăta mai târziu Sf. Ap. Pavel, nu se leapădă. Chemarea aminteşte o alta: „Veniţi la Mine cei obosiţi şi chinuiţi şi Eu vă voi odihni pe voi”. Chemaţi sunt toţi pentru că Hristos a venit să mântuiască pe păcătoşi, între care ne recunoaştem fiecare pentru că ştim „nu este om fără de păcat”. Domnul singur este deopotrivă „fără de păcat” şi „puternic a ierta păcatele” dăruind sănătate,  îndreptare şi pacea Sa, a împăcării întru Lumina veacului viitor.

Când preferi cele ale zidirii şi nu pe  Ziditorul Însuşi

S-a întâmplat însă că niciunul dintre cei chemaţi nu a putut veni dar fiecare şi-a asigurat o motivaţie proprie care dă seama de complexitatea fiinţei umane şi cât de greu este  a renunţa la sinele materielnic care pare că ne înlănţuie până la subjugare. Cei chemaţi erau conştienţi de importanţa invitaţiei şi au cerut iertare, au  vorbit frumos şi nici nu şi-au ascuns cu viclenie adevăratele motive ale refuzului. Altfel spus, nu făceau parte din tagma fariseilor grabnici la vorbă şi zăbavnici la faptă. Nimeni nu s-a gândit să dea Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu. Orbiţi de cele imediate nu au realizat că pentru toate motivele invocate se putea găsi oricare alt timp al zilei. Nu au conştientizat onoarea de a fi invitat la o cină cu totul specială. Aşa s-a făcut şi pe rând, toţi şi-au cerut iertare convinşi  că motivul invocat are tăria de a-i absolvi de refuzul necuviincios în esenţa sa. Prin toate ne dăm seama că „cei chemaţi” au preferat cele ale zidirii şi au refuzat Ziditorul, o formă de miopie duhovnicească de care suferim mulţi dintre noi care pregetă să vină la Sf. Liturghie, refuzându-se unui timp care se face căuş al veşniciei lumini.

Motivaţia urmează un crescendo într-o pedagogie divină care să ne apropie de Dumnezeu, Singur „bun”. E bun pentru că, mai întâi,  pe „toate cu înţelepciune le-a făcut” şi le-a supus omului care s-ar cuveni să-i aducă cinste, laudă şi slavă pentru că toate le avem de la El şi în faţa cui  se cuvine a aduce cu inimă „înfrântă şi smerită”. Spune Psalmistul „jertfă şi prinos n-ai  vrut, dar trup mi-ai întocmit”. Domnul le-a  făcut pe toate  cu înţelepciune ca omul să le stăpânească, să le folosească pentru sine spre viaţă şi pentru Dumnezeu spre slavă. Ştiinţa contemporană arată cât de minunate sunt toate cele pe care Dumnezeu le-a adus din nefiinţă ca omul să înţeleagă viaţa veşnică – „a te cunoaşte pe Tine singurul Dumnezeu adevărat şi pe Hristos pe care L-ai trimis”.  Motivaţia invocată  de cei chemaţi este reală dar, cum vom vedea, departe de a fi justificată, ţinând de acele  „ale Cezarului”, stăpânitorului acestei lumi şi nu Ziditorului a toate câte sunt. Dar Domnul este „bun, îndelung răbdător şi mult milostiv”,  nu se mânie, aşteaptă şi Sf. Vasile cel Mare scrie că „dacă i-ai luat virtuţii libertatea, i-ai luat esenţa” şi, mai târziu, Sf. Ioan Damaschin subliniază  că „în necesitate nu e virtute”. De aceea la chemarea la Cină nu este obligaţie şi poftire –  nu suntem ameninţaţi şi a fi creştin nu e siluire, ci silinţă proprie,  supunere conştientă a firii pervertite ca să revină la demnitatea dintâi.

Când toate fi-vor gata

Chemarea se face anume pentru cină,  adică seara nu dimineaţa sau la prânz, ci  la sfârşitul zilei aşa cum se va face şi la sfârşitul veacurilor, când „toate vor fi gata”. Răspunsurile arată că acei chemaţi să caute „mai întâi împărăţia cerurilor” întârzie spre cele ale acestei lumi de care se simt mai legaţi. Privesc la „toate celelalte” care se vor adăuga celor care, mai întâi caută la împărăţia  cerurilor. Dumnezeu vorbeşte omului, îi arată ce anume să facă, dar nu obligă, însă asigură că „pe cel ce vine la Mine afară nu-l voi scoate”. Împăratul Însuşi aşteaptă, căci venise „plinirea vremii” când din Fecioara Maria s-a născut sub Lege Cel ce a este deasupra Legii, ca dăruindu-se pe Sine să ne dăruiască Pâinea vieţii celei veşnice zicând: „Eu sunt pâinea vieţii; cel ce vine la Mine nu va flămânzi şi cel ce crede în mine nu va înseta niciodată”. Neîndoielnic, omul poate spune „nu”, dar o face asumându-şi consecinţele refuzului lui Dumnezeu. „Nu” se cade a spune doar diavolului fiindcă, din ură nemăsurată, vrea să ne despartă de „Cel ce a făcut cerul şi pământul”, să ne tragă de partea lui ca să-i fim slujitori. Refuzând chemarea, practic este ca şi cum spui deschis că nu ai nevoie de Dumnezeu, o amăgire cumplită şi o blasfemie.

Rând pe rând, într-o recapitulare Facerii, cei onoraţi a veni la cină au răspuns slujitorului trimis. „Tocmai mi-am cumpărat ţarină şi acum am nevoie s-o văd” ca şi cum nu ar mai fi fost timp pentru asta, sau s-ar fi apropiat un pericol şi trebuia apărată. Al doilea tocmai îşi cumpărase „cinci perechi de boi” care, gândea el,  trebuiau încercaţi şi nu mai afla un prilej prielnic. În sfârşit, cel de al treilea a zis „femeie mi-am luat şi de aceea nu pot veni”. Să fie acestea toate pricini adevărate? Oare nu toate sunt făcute de Dumnezeu, aduse din nefiinţă de El, ca să fie omului slujitoare? Pământul este „aşternutul picioarelor Sale”, boii invocaţi ne amintesc de cel care a încălzit cu suflarea sa ieslea din Bethleem. Şi să ne amintim că  Hristos a binecuvântat familia, prima Sa minune fiind făcută la nunta din Cana Galileei. La nuntă, Dumnezeu uneşte  bărbatul cu  femeia într-o legătură pe care omul nu trebuie să o desfacă.  Toate urmează o anume înţelepciune pe care doar Dumnezeu-Iubire a putut-o arăta. Acum chema oamenii la Sfânta Împărtăşanie ca împăcare şi de aceea într-o rugăciune chiar cerem: „Nu spre judecată sau spre osândă să-mi fie mie împărtăşirea cu Sfintele Tale Taine, ci spre tămăduirea sufletului şi a trupului.” Judecata şi osânda sunt pentru cei care se apropie cu nevrednicie de Potirul cu Sfintele Taine iar „tămăduirea sufletului şi a trupului” urmează „pregătirii” prin post, rugăciune, bună-făptuire, după spovedanie şi binecuvântare. Timpul liturgic este acela în care  se cuvine ca „toată grija cea lumească să o lepădăm” pentru că ea a scos omul din rai şi să ne înveșmântăm cu grija de a fi bineplăcuţi lui Dumnezeu. Abia apoi putem merge la Cina Împăratului tuturor.

Scuzele – punte spre păcat

Refuzul politicos al celor invitaţi nu ascunde  ecoul păcatului originar care a dus la căderea primilor oameni care nu au ascultat de singura poruncă dată de Ziditor şi au urmat uneltirii diavoleşti care l-a scos din rai. Sămânţa îndoielii a rămas pe pământ – acel „Oare?” –  urmat într-o strategie perfidă de asigurarea că nu vor muri, amplificată de minciuna menită să dea orgoliului nenumărate „carete” ale nimicniciei. Este acea „puţină credinţă” care l-a făcut până şi pe Petru să se afunde şi disperat a strigat: Doamne, scapă-mă.     Preocupaţi de toate ale acestei lumi, cei invitaţi au uitat cu desăvârşire de Cel care a creat-o din nimic au preferat pe „a avea” lui „a fi”. E, într-un anume fel, şi drama omului contemporan , trăitor într-un timp al derizoriului şi incapabil să mai discearnă din amăgitoarele chemări ale lumii glasul Celui care cheamă la Cină, oferindu-se ca jertfă. E drama celui care ignoră că „nimic nu se face fără Dumnezeu”, că totul se goleşte de sens  şi se despoie de semnificaţie. David numeşte „nebun” pe cel ce zice că nu este Dumnezeu şi arată  urmează „netrebnicia” decăderea morală ca o consecinţă a întoarcerii spatelui către Cel după al cărui chip a fost făcut ca să lucreze asemănarea. Se povesteşte că, fiind întrebat ce alungă pe  diavol, un Părinte sporit a spus: darul pe care omul îl poartă pe grumaz, adică Sfânta Cruce, apa care aminteşte de taina sfântului Botez şi Trupul lui Hristos pe care îl primim în Sfânta împărtăşanie ca smerită  mulţumire pentru toate.

În cele din urmă, Hristos îşi îndeamnă slujitorii să meargă „pe uliţe şi pe la răspântii”, unde oamenii umblă pentru treburile lor şi pe la „răspântii” se întreabă încotro să o apuce. Căile rătăcirii multe sunt şi nedumerirea oamenilor le încearcă, dând nu odată de „garduri”, adică de păcate cum tâlcuiesc Sfinţii Părinţi, căci păcatul este acela care desparte pe om de Dumnezeu. Conchide Stăpânul că „niciunul din cei chemaţi nu vor mânca din Cina mea”. Scuzele, acele „pricini” sunt forme de a ne „ascunde după deget” şi ele, spune Sf. Vasile cel Mare, sunt punte spre păcat.În cărţile de rugăciune de odinioară când credinţa era tradiţie şi nu se gândea nimeni la „modernizare” se considera păcat şi faptul că te-ai făcut „pricină de sminteală” sau de gânduri urâte punând în evidenţă o relaţii mai profunde şi subtile care, cunoscute, puteau fi mai uşor corectate. Ravagiile secularizării sunt nenumărate şi nu pot fi tratate „en gros”. Între acestea, cap de listă e „mânia”, poate cea mai răspândită, care uneori ţine şi toată viaţa. Creştini cum ne „numim” nu ar trebui să uităm cuvintele Sf. Pavel: „mâniaţi-vă dar nu greşiţi”. Mai găsim îndemnul „Soarele să nu apună întru mânia voastră”, cuvinte cu o mare valoare sanogenă trecută cu vederea prea uşor de diverşii „învăţători”. Prima întrebare pe care Părintele Ştefan Alexe o punea la spovedanie era dacă ai vreo neînţelegere cu cineva. Întrebarea devenea un memento al zilei şi aduce aminte de o rugăciune a Sf. Ioan Gură de Aur care spune că nu vrăjmaşii sunt de vină pentru păcate ci fiecare pentru că nu a păzit poruncile. Ştiinţa contemporană oferă argumente  convingătoare pe care, la o cercetare mai atentă, le aflăm în zestrea de înţelepciune a poporului. Şi toate duc spre Iubire, aceea a lui Dumnezeu pentru om ce a făcut să-L trimită pe Fiul Său ca acela care crede în El să aibă viaţă veşnică. Apoi Iubire-poruncă  dată de  Hristos: Să vă iubiţi unul pe altul cum Eu v-am iubit pe voi. În faţa ei toate „pricinile” noastre nu au nici o valoare decât aceea de a arăta şubrezenia credinţei pe care, ca odinioară fariseii, o acoperim cu „vorbeală” cum spunea un părinte. Altfel, cum am înţelege criza de acum, când libertatea credinţei este asigurată şi încurajată dar, paradoxal, criza spirituală se adânceşte.  Se vede însă că „libertatea” credinţei nu ţine doar de legile statului cât mai ales  de voia fiecăruia de a urma pe Hristos. El spune cu limpezime că numai  „cel ce vrea să vină după Mine”, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-I urmeze.Ca şi odinioară, Hristos ne aşteaptă,  amintindu-ne, cum spune colindul, că vine „să spele lumea de rău şi de păcat”.  Primeşte a se naşte în ieslea săracă ca noi să-l primim în inima săracă în fapte bune şi vorbe ziditoare. Să alungăm  cât mai departe cele ale lumii ca să fim gata să stăm împreună  la Cina  cea de taină  aducând prinos „de toate şi pentru toate”. Să le dăruim celor cu adevărat nevoiaşi cum Însuşi Dumnezeu ne-a dăruit zidirea Sa şi pe însuşi Fiul Său spre redobândirea vieţii veşnice. În casele să pregătim toate a fi  gata ca să primim pe Maica Fecioară să nască pe Hristos, Mesia chip luminos. Să punem la inima că Hristos ne aduce împărăţia cerurilor care „nu este mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt”.A rămas să mai împletim  cu drag din fapte bune şi vorbe folositoare cunună pe care să scriem frumos că „azi s-a născut Hristos”. Nu în palat înconjurat de armate de slujitori, ci smerit la sărăcia noastră duhovnicească să ne vestească cum „de astăzi până-n vecie, Domnul cu noi o să fie”. Iar noi, cuprinşi de bucurie sfântă, când  toate fi-vor  gătate să facem loc la masă „pruncuţului Hristos”. El „Cel făr-de-nceput” negreşit vine să dăruiască tuturor lumina vieţii veşnice care este a-L cunoaşte pe Dumnezeu ca singurul adevărat şi pe Hristos pe care L-a trimis „să se nască şi să crească, să ne mântuiască”.

Elena Solunca Moise

Ziaristi Online

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.