„Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi” scria Psalmistul şi, dacă am da Cezarului doar atât cât i se cuvine, ne-am bucura de fiecare zi ca de o binecuvântare pentru lucrarea întru înveşnicirea vieţii. Astăzi mai cu seamă, când criza pare a deveni o condiţie cotidiană a omului ce nu dă semne că se simte bine în lumea pe care a însuşi „creat-o” după chipul înstrăinării sale. Astăzi când deplângem în toate punctele cardinale lipsa de modele fără să vedem că noi,orbiţi de egolatria căreia ne închinăm şi îi slujim cu obedienţă, nu le mai vedem; astăzi când vorbim doar de „fan” şi nu de admirator în sensul consacrat şi asociat respectului. În sfârşit, astăzi când contează cu prioritate „cum arăţi” şi nu cum eşti cu adevărat. Diferenţa este dramatică şi arată un timp al efemerului ce se refuză cu zăbăuc dăinuii, mimând-o ca într-un mare bâlci al deşertăciunilor. Doar o speranţă – deasupra ei, veghează cu nesfârşita-i răbdare blândă Cel ce toate le-a zidit cu înţelepciune. Iată, am încheiat un an, cinstindu-l pe primul arhidiacon şi martir Ştefan, cunună a credinţei jertfelnice, care sub ploaia de pietre aruncate asupra-i, a găsit pacea – anume pacea dăruită de Hristos – mărturisind cum vede Împărăţia lui Dumnezeu şi, urmând lui Mântuitorului, s-a rugat să nu le fie socotit şi acest păcat al încălcării poruncii: Să nu ucizi!
Ia aminte de tine însuţi
Întru lumină sfinţitoare, anul se deschide cu prăznuirea Sf. Vasile cel Mare, căruia i se potriveşte cum nu se poate mai bine a spune că a fost geniu şi sfânt. Geniu prin darurile cu care Bunul Dumnezeu l-a împodobit întru vrednicire; sfânt prin felul în care şi-a înmulţit talanţii lăsând moştenire veacurilor un model de personalitate creştină, care „fiind în lume, nu este din lume” prin strădania neostoită de a lucra voia lui Dumnezeu. Numele de Vasile, conducător adică, i se potriveşte cum nu se poate mai bine. El este un începător de drum, marcând trecerea de la celebrul percept socratic „Cunoaşte-te pe tine însuţi” spre virtute exersată în spaţiul umanului căruia „nimic nu-i este străin”, la „Ia aminte la tine însuţi” întru sfinţenie cum îndeamnă sfântul cappadocian. Anume, a lua aminte la tine însuţi ca să iei aminte la Dumnezeu. Singurul între sfinţi numit „cel mare”, Sf. Vasile (330-379), învăţa cu vorba şi trăirea că „luarea aminte” este necesară „ca să poţi deosebi ceea ce este vătămător de ceea ce este mântuitor” şi este de două feluri – una prin care privim lumea înconjurătoare cu ochii trupului, iar cea de a doua prin care contemplăm pe cele nemateriale. Ceva mai departe spune că asta presupune să te „analizezi pe tine însuţi în toate privinţele!Să ai neadormit ochiul sufletului pentru paza ta pentru că prin mijlocul laţurilor treci şi se să te uiţi la toate cele din juru-ţi ca să scapi din cursă ca o căprioară şi din laţ ca o pasăre.„Cuvintele sunt pline de tâlcuri îndumnezeitoare şi i se potrivesc de minune celui care a înţeles să dea viaţă rugăciunii Tatăl Nostru, să-I sfinţească numele pe pământ aşa cum îngerii o fac în ceruri. Aşa s-a făcut „înger în trup”, pildă de trăire duhovnicească, autor al unor opere teologice fundamentale de o actualitate netăgăduită, liturghisitor fără egal, întemeietor de locaşuri de asistenţă socială şi un rugător puternic pentru toţi care îi cer ajutorul şi nu se îndoiesc că, după spusa lui David, „Ochii Domnului spre cei drepţi şi urechile Lui spre rugăciunea. lor.”
Descendent dintr-un neam nobil, Vasile cel Mare a beneficiat de educaţie aleasă, mai întâi de la tatăl său care s-a îngrijit de fiecare dintre fii, fiecare devenind episcop: Grigorie de Nyssa şi Petru al II de Sevasta. Sora sa, Macrina cea tânără a fost un model de viaţă ascetică (cea bătrână, adică mama a fost şi ea pildă vie de creştinătate). A studiat filosofia la Constantinopol şi Atena, după care a revenit în ţară, în 356, fiind la început profesor de retorică. După ce a primit botezul creştin, se dedică vieţii monahale şi porneşte într-un pelerinaj la mari locaşuri de trăire ascetică. A fost o călătorie binecuvântată pe care a reuşit să adune în preajmă-i numeroşi tineri, punând temeliile întâii mănăstiri cu viaţă de obşte. În anul 358 primeşte vizita lui Grigorie de Nazianz de care îl lega o frumoasă şi trainică prietenie încă de când erau la Atena, când se spunea că sunt două trupuri într-un singur suflet. Împreună redactează Filocalia, colecţie de texte din opera lui Origen, un început bun pentru toate operele scrise de atunci şi ajunse, în varianta românească făcută de Părintele Stăniloae, a la volumul XII. Tot aici concepe suita de Reguli monahale (Regulile mari şi mici) şi înfiinţează, pe baza lor, mănăstiri cu viaţă de obşte. În 364 primeşte, la insistenţele lui Eusebiu de Cezarea, să fie hirotonit, dedicându-se cu întreaga fiinţă misiunii de a fi păstor de suflete şi lăsând moştenire un model prea degrab uitat de nu puţini dintre cei ce se autonumesc astăzi cu o trufie nedisimulată „specialiştii” (în mântuire?), grabnici în a da verdicte implacabile. Pilduitoare întru aceasta a fost unitatea dintre cuvânt şi faptă – primul desemnând acţiunea, a doua dăruindu-i suflu de viaţă. Altfel, ştim că, fără faptă, cuvântul este mort iniţiind şi mărind amploarea secularizării de care ne lamentăm, ca şi cum ar fi o viroză venită cine ştie de unde, când izvorul ei este în noi. Aşa au apărut de nici nu ştii de pe unde acei „funcţionari ai sacrului”, cum îi numea Mircea Eliade, asemănându-se orbilor care conduc orbii.
Apărător vajnic al dreptei credinţe, într-un timp al confruntărilor cu multe erezii, cea mai puternică fiind aceea a lui Arie, Sf. Vasile s-a arătat la fel de mare ca teolog aducând argumente greu de contrazis pe care doar reaua credinţă le putea ignora. Celebră a fost confruntarea Valens. Din nefericire, Sf. Vasile nu s-a putut bucura de biruinţa adevărului în care a crezut, stingându-se din viaţă la 1 ianuarie 379. Abia la sinodul ecumenic din 381 s-a pus capăt, cel puţin convenţional, disputei cu erezia ariană. Tot acestui mare sfânt i se datorează primele aşezăminte de asistenţă socială (mai complexe şi unitar organizate faţă de cele de azi) întemeiate în apropierea Cezarei pe care Grigorie de Nazianz le considera superioare ca dreaptă credinţă celor şapte minuni. Şi aşa erau pentru că erau reprezentări ale Binelui şi dau pe faţă pentru toate timpurile şi pretutindeni că „răul” nu există, nu are temei ontologic, şi este doar „absenţa binelui”. Şi îi este dat omului să facă acest bine, pentru care Domnul, care „toate cu înţelepciune le-a făcut”, ne dă tot de ce avem nevoie şi să nu ne poticnim de ucigaşa iubire de noi înşine. Iubirea de sine goleşte existenţa care nu poate fi acoperită de acele „moraleme” pe care le auzim la tot pasul sunând ca nişte „butoaie goale”. El ne arată cum cuvântul fără faptă e „chimval răsunător”, purtător al derizoriului, iar fapta fără cuvânt, deşi rămâne astfel, cu greu îşi găseşte urmaşi. Doar prin gândul împărtăşit prin cuvânt şi întrupat în faptă, omul poate deveni „contemporan cu Dumnezeu”.
Răul este absenţa binelui
De o valoare nu mai puţin întemeietoare este şi opera sa scrisă, care dă armonie preocupărilor sale, dimpreună cu acelea de organizator, diplomat şi administrator al vieţii ecleziale. Tematica este impresionată – dogmatică, ascetică, pedagogie şi liturgice. Reţinem dintre lucrările dogmatice aceea dedicată Duhului Sfânt, în care este demonstrată consubstanțialitatea Fiului şi a Duhului Sfânt cu Tatăl Creator, ceea ce face necesară o cinstire egală fiecăreia şi într-o unitate deschisă desăvârşirii. Lucrările dedicate asceticii formează şi ele un corp unitar alcătuit din optzeci de reguli morale, fiecare dintre ele având ca moto un citat din Noul Testament şi constituindu-se ca un adevărat cod de viaţă pentru monahi şi, nu mai puţin, pentru toţi creştinii care aleg să le respecte în lucrare ascultătoare. A conceput aceste lucrări în timpul cât a stat la mănăstirea de pe malul râului Iris şi a fot vizitat de prietenul său, Sf. Grigorie de Nazianz. La cele 55 de Reguli mari şi astăzi respectate, se adaugă 313 Reguli mici dedicate vieţii de zi cu zi din mănăstirile ortodoxe.
Relevant pentru caracterul unitar al scrierilor sale este faptul că se ocupă de educaţia tinerilor şi, deloc întâmplător, aici sunt tratate problemele privind ştiinţa şi cultura necreştină. Spre deosebire de tonul inchizitorial al unor prelaţi, Sf. Vasile arată felul în care scriitorii antici pot fi valorificaţi şi cum poate fi înţeleasă ştiinţa în relaţia ei cu religia, care nu e, nici pe departe, a una ireconciliabilă în mod absolut cum încă se mai gândeşte pe ici pe acolo. Cine citeşte Omiliile sale la Facere poate constata cu uşurinţă deschiderea spirituală şi plasticitatea gândirii ce trece treptat dincolo de imediat spre transcendenţă. Într-un fel, el anticipează cuvintele rostite mai târziu de Fr. Bacon: „Puţină ştiinţă te îndepărtează de Dumnezeu, multă ştiinţă te apropie de Dumnezeu.” El sfătuieşte pe tineri cum să selecteze benefic lucrările necreştine, căutând mierea şi depărtându-se de otravă şi ca s-o poată face trebuie s-o cunoască fără idei preconcepute şi ferindu-se de dogmatism. Astfel Homer, Hesiod, Solon, Euripide şi cu atât mai mult Platon sunt deosebit de folositori în formarea unor tineri ca adevăraţi creştini, deschişi dialogului şi nu încrâncenaţi în formule stereotipe. În scurta-i viaţă nu a avut răgaz să se dedice şi dogmaticii, dar se apreciază că Omiliile sale şi cuvintele rostite cu diferite prilejuri sunt un îndreptar preţios şi o sursă de idei şi teme izvorâtoare de altele într-o perpetuă reînnoire. Poate că tocmai ceea ce este considerat „improvizaţie” dă viaţă cuvintelor sale care ajung în minţile şi sufletele credincioşilor ca solitori înţelepţi ai dreptei credinţe; anume o „dreptate” în spirit şi nu una în „literă” care, în timp, anchilozează mintea şi îngheaţă sufletul.
Se adaugă şi omiliile la Psalmi devenite şi ele clasice. Mai întâi, cu o certă vocaţie paideică, Sf. Vasile scrie: „Da, psalmul este linişte a sufletelor, conducător al păcii; potoleşte tulburarea şi vâlvătaia gândurilor, înmoaie mânia sufletului şi înfrânează pe cel desfrânat. Psalmul leagă prietenii, uneşte pe cei de departe, împacă pe cei învrăjbiţi. Cine se mai poate socoti vrăjmaş al celui cu care a înălţat acelaşi glas spre Dumnezeu? Cântatul psalmilor aduce, deci, cel mai mare bun: dragostea…Ce nu poţi învăţa oare de la psalmi? Nu oare măreţia bărbăţiei? Nu oare exactitatea dreptăţii?…Nu oare desăvârşirea înţelepciunii? Nu oare chipul pocăinţei?Nu oare măsura răbdării? Prevestirea despre venirea în trup a lui Hristos, ameninţarea cu judecata, nădejdea învierii, frica de pedeapsă, făgăduinţele slavei, descoperirea tainelor, toate strânse într-o mare şi într-o mare şi obştească vistierie”. Psalmii dau consistenţă spirituală solidarităţii în timp a generaţiilor şi comuniune creştinilor răspândiţii în lume, favorizând dezvoltarea personalităţii fiecăruia potrivit darurilor sale. Cei care au avut de suferit în temniţele comuniste dau mărturie cum au rezistat prin recitarea psalmilor, care împreună cu rugăciunile reuşeau să facă din carceră o capelă creştină. Insuflaţi de Dumnezeu, psalmi sunt „o vistierie obştească de învăţături bune, dând fiecăruia după sârguinţa lui ce i se potriveşte”. Marele Vasile ne-a lăsat şi o „tâlcuire” a psalmilor tocmai bună ca îndrumare şi început de bun augur în lucrarea ascultătoare a tezaurului de învăţăminte.
Pentru istoria creştinismului nostru, unul de „vocaţie”, o importanţă specială o are scrisoarea numerotată cu 155 adresată de Sf. Vasile lui Jubius Soranus, guvernatorul Scyţiei Minor în care cerea să-i trimită „moaştele martirilor” de prin aceste locuri. Guvernatorul a dat curs rugăminţii Sf. Vasile, care a şi confirmat primirea lor. Primul între „cei trei mari învăţători ai lumii creştine şi ierarhi” ne-a lăsat o moştenire impresionantă în care aflăm cele mai importante teme pentru viaţa Bisericii şi a fiecărui creştin – monah şi mirean. Alcătuirea ei armonioasă prin care unitatea se recuperează din diversitate, conferă organicitate iar Duhul în care sunt scrise îi asigură perenitatea din care ne împărtăşim laolaltă ca dintr-un izvor de apă vie – al credinţei în Dumnezeu-Iubire, Unul în treime: Tatăl, Fiu şi Duh Sfânt.
Slavă Ţie Doamne, slavă Ţie pentru toate
Desăvârşit pilduitoare este şi plecarea sa la Domnul pe care la slujit cu o iubire plină de devotament exprimată într-o dăruire de sine de care avem mare nevoie astăzi, când ipocrizia ne îneacă în cuvinte meşteşugite, făţăria în autorităţi strâmbe iar iubirea în demagogie insipidă. Prin ani, strădaniile sale cu timp şi peste timp l-au ostenit până la îmbolnăvire şi a fost îngrijit de un medic evreu celebru pentru ştiinţa şi onestitatea sa. Când a înţeles că omeneşte nu se mai poate face nimic, medicul i-a spus că mai are doar două zile de trăit. Sf. Vasile l-a întrebat că, dacă trăieşte mai mult, primeşte să treacă la religia creştină. Medicul s-a învoit s-o facă, convins de adevărul spuselor sale, care şi erau în ordinea cunoaşterii omeneşti. A trăit cele două zile iar medicul Ioasaf a primit să fie botezat în religia creştină. Tradiţia spune că Sf. Vasile cel Mare însuşi a dorit să plece la Domnul, că altfel ar fi putut trăi mai mult.
Cum să nu aducem slavă lui Dumnezeu pentru un asemenea dar pe care ni l-a făcut la început de an spre biruinţă a tot vrăjmaşul cel văzut şi cel nevăzut? Şi cât de multe sunt capcanele lui cunoaştem pe care vrăjmaşul ni le întinde, nu odată prin semenii noştri! Moliftele care se citesc astăzi ne ajută să conştientizăm, odată mai mult, cât de pidosnic este vrăjmaşul, câte sunt măştile lui „binevoitoare, dar nu până într-atât încât să nu fie biruit de rugăciunea pe care credinciosul o înalţă spre Dumnezeu. Mai mult, un studiu amănunţit al textului, evidenţiază o profundă cunoaştere a omului, a lumii în care trăieşte şi ale cărei multe necazuri le putem trece numai cu ajutorul lui Dumnezeu. Pentru toate, plecând recunoscător genunchii, capul şi inima să spunem: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate!” Pentru toate aceste daruri, ne vine în minte întrebarea retorică a Sf. Ap. Pavel: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos?”.
Viaţa întreagă, aşa cum pilduieşte Sf. Vasile cel Mare, dă un plus de certitudine spuselor Sf. Ap. Pavel „Dacă Dumnezeu este cu noi, cine va fi împotriva noastră?” Să punem cu pioşenie în inimile noastre acest început întru desăvârşire: „Cu noi este Dumnezeu”; cu noi toţi cei de azi dimpreună cu cei plecaţi la ceruri şi cu cei care ne vor urma. Lui să ne rugăm: „Doamne al puterilor, fii cu noi/Căci pe altul ca Tine ajutor întru necazuri nu avem/ Doamne al puterilor fii cu noi”. Cu noi deopotrivă mireni şi monahi, preoţi şi ierarhi, din veac şi peste veac. Urmează să fim fiecare dintre noi cu El, „Cel ce a făcut cerul şi pământul cu toată splendoarea lor”. Ne-o arată pilduitor Sf. Vasile cel Mare, despre care Sf. Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu, spunea cum că frumuseţea cuvântului era urmată îndeaproape de puterea faptei izvorâte „dintr-un suflet desăvârşit în credinţă, nădejde şi iubire”. La început de an, Sf. Vasile cel Mare este aidoma unei icoane dăruită de Dumnezeu Însuşi spre ajutor şi îndreptar în viaţa cotidiană ca să binemerităm a ne numi creştini.
Celor împodobiţi cu acest nume, mulţi ani cu sănătate şi spor în tot lucrul plăcut lui Dumnezeu, de folos semenilor şi spre îndreptarea proprie pe drumul pe care l-a deschis Hristos, îndemnându-ne: În lume, necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi: Eu am biruit lumea. Altfel, parafrazându-l pe Kant se poate spune că credinţa fără faptă este goală, fapta fără credinţă este oarbă. Să punem la inimă îndemnul „ia aminte la tine însuţi” şi s-o facem anume „ca să luăm aminte la Dumnezeu”.
Elena Solunca Moise
