"Cu adevărat, Eminescu este un dar al lui Dumnezeu". Ziua Naţională a Culturii văzută de Elena Solunca - Ziaristi OnlineZiaristi Online

“Cu adevărat, Eminescu este un dar al lui Dumnezeu”. Ziua Naţională a Culturii văzută de Elena Solunca

Constantin Noica incalzindu-se la Eminescu. Foto: Dinu Lazar in chilia lui Noica de la Paltinis, la 8 grade C

Ziua naţională a culturii

Sunt om şi nimic din ce-i uman nu-mi este străin”

sau

Cultura ca mod de a fi

Cu glas tânguit spunea psalmistul David de-l auzim şi azi:Străin sunt eu pe pământ, să nu ascunzi de la mine poruncile Tale.” Ce oare l-a determinat un împărat atât de puternic să rostească aceste cuvinte? Sau sunt ecoul târziu al celor rostite de Adam îndată după cădere, când Domnul a întrebat: Adame, unde eşti? Iar el a spus: „aici, Doamne”. Dacă omul este şi rămâne de-a pururi sub vremi, purtat de ele, uneori spre rătăcire, el mai este şi „aici”, locul căderii. Aici este dimensiune identităţii noastre existenţiale. Domnul a dat omului stăpânire peste tot pământul „ca să-l lucreze” şi peste fiarele pământului „ca să mănânce pâinea cu sudoarea frunţii”. Ce simţea oare în suflet oare omul cel dintâi? Blaga credea că o durere de neoprit ce l-a îndemnat la rugă iar „Dumnezeu, într-o clipă de-ndurare i-a dat lacrimile”. Am putea aşeza, lacrimile ca început al culturii, ce-şi trage seva de la cult, manifestare a unui dor neştiut pentru raiul pierdut şi speranţa că Domnul, în Iubirea Sa de nimic hotărnicită, îl va primi ca pe Fiul cel rătăcitor. Înainte de a se raporta la pământul din care suntem alcătuiţi şi pe care trebuie să-L lucrăm spre a rodi, cultura (de la cult), trimite cu necesitate la Dumnezeu A-toate ziditorul, făcătorul şi ştiutorul; la El pentru că de la El vine „toată darea cea bună şi tot darul cel desăvârşit”. Într-o ordine superioară, omul îl presimte pe Dumnezeu când se confruntă cu fragilitatea condiţiei sale. Într-unul dintre Psalmii săi, Arghezi când scria: „Atâta avuţie ascunzi, şi-ntre comori/ O socoteşti deşartă numai că ştii că mori? E ca un salt de la condiţia biologică la aceea spirituală; un salt nu o ruptură sau, mai altfel spus, o transformare după o configurare preexistentă. Marii filosofi, începând cu I. Kant, Fichte Hegel au înţeles cultura raportată la libertatea spiritului şi disciplină a raţiunii regăsită în practica vieţii cotidiene. Este cunoscută definiţia după care cultura este ceea ce îţi rămâne după ce ai uitat tot. De rămas, rămâne un mod de a fi, care, după Blaga este „întru revelare şi mister”:

Omul e capturat de un destin creator…; omul e în stare pentru acest destin să renunţe … la avantajele echilibrului şi la bucuriile securităţii. Ceea ce se întâmplă să producă animalul … compensează neajunsurile mediului şi … n-au nici caracter metaforic-revelatoriu, nici aspecte stilistice; ele nu sunt “creaţii” … şi nu cer să fie judecate după norme imanente lor; cum e cazul creaţiilor de cultura ale omului…

Ca atare, conceptul de cultură a fost folosit pentru prima oară de Eduard B. Taylor care, în 1871, în lucrarea „Introducere la cultura primitivă” a definit cultura ca „acel complex care include credinţele, artele, dreptul, morala, obiceiurile pe care le-a însuşit omul ca membru al societăţii”. De-a lungul anilor, definiţiile culturii s-au înmulţit progresiv încât, parafrazându-l pe Sf. Augustin, am fi tentaţi, îndeosebi astăzi, să spunem că dacă nu mă întrebi ce e cultura, ştiu, dacă mă întrebi, nu ştiu. Desigur, motivaţia, ca şi în cazul timpului, este deosebit de complexă dată fiind amploarea şi diversitatea preocupărilor care o alcătuiesc. Toate ţin însă de un salt ontologic al omului de la biologic la spiritual, omul definindu-se ca homo sapiens, sau acel „zoon politikon” (în sens de om al cetăţii) cum îl numea Aristotel. În 1952, UNESCO a încredinţat antropologilor americani Alfred Louis Kroenber şi Clyd Kluckholn să identifice semnificaţiile termenului şi au inventariat nu mai puţin de 146 la care s-au adăugat altele într-un proces ce nu pare a se opri curând. Este firesc câtă vreme destinul omului a fost trasat de Terentius: Homo sum, nihil humani a me alienum puto, sunt om şi nimic din ce-i uman nu-mi este străin”.

Nu are cum fi străin câtă vreme în adâncul cel mai adânc purtăm de-a pururi chipul lui Dumnezeu spre a lucra asemănarea într-o evoluţie de la individ la personalitate. Deloc puţine sunt şi felurile de cultură relaţionate cu tipurile de activitate umană, care la început erau, după Bruckhardt doar cinci – poezia, muzica, pictura, sculptura şi arhitectura la care se adăugau ştiinţele şi filosofia. La noi, Dimitrie Gusti caracteriza cultura ca fiind obiectivă, instituţională şi personală. Mai apoi, Lucian Blaga în celebra sa Trilogie ca culturii a reliefat importanţa stilului ca fenomen definitoriu al culturii care nu este de natură pur raţională, independent de voinţă (spunea Bufon că „stilul este omul”). Analiza şi descrierea lui nu ar putea fi făcută decât prin detaşare, în contextul altor culturi iar metoda nu poate fi decât fenomenologică şi morfologică. Spre pilduire el va proceda la o extensie spre psihologia abisală şi chiar o „noologie abisală” cu referire la „spiritul inconştient” ( nous).

Să nu uităm că suntem ai luminii care a înlăturat întunericul

Discuţiile continuă şi sunt alimentate de complexitatea structurală şi sistemică a conceptului, de dinamica lui care e a vieţii şi de aspectele uneori contradictorii ale manifestărilor ei. Astăzi vorbim, alături de cultura general de cultură medicală, economică sau politică ş.a, Mai nou, de cultură organizaţională în care omul este privit în relaţiile sale instituţionale şi de management, cu implicaţiile asupra comportamentului care, deşi se referă doar la o dimensiune a omului tinde să se substituie culturii clasice. Dacă privim cu atenţie acest gen de cultură putem descifra o posibilă evoluţie spre acea „lume nouă”, sau, dincolo de acel celebru „1984”a lui George Orwell , spre recentul „ 2084 Sfârşitul lumii” în care Boualem Sansal înfăţişează o dictatură absolută care confiscă până şi istoria înlocuită cu amnezie generală, supunere necondiţionată, supraveghere totală şi puterea absolut discreţionară a unui singur om idolatrizat ca un zeu. Apariţia acestei cărţi, distinsă cu Marele Premiu al Academiei Franceze este simptomatică pentru secularizarea societăţii contemporane pe care, unii deplângând-o ca pe un hazard natural, cred că numai prin asta o anihilează. Unora ca aceştia, porniţi într-o „cruciadă” modernizării neselective, le-am aminti cuvintele Sf. Ap. Andrei necontenit actuale: „Suntem ai luminii prin care s-a înlăturat întunericul”, adăugând: „Nu suntem ai vremii, astfel încât să fim dizolvaţi de timp…Mai degrab suntem căutători ai celor de sus…Suntem ai Binelui, prin care lăsăm la o parte ceea ce este rău; ai Celui drept prin care respingem nedreptatea;ai Celui îndurător, prin care părăsim orice neîndurare…ai luminii prin care am înlăturat întunericul…ai Celui ce dăinuie prin care vedem ceea ce nu dăinuie”. Să recunoaştem: ideile nu sunt „moderne”, dar sunt şi rămân de o acută actuale. Privind spre trecutul de care ar trebui să fim vrednici ca să ni se îngăduie năzuinţa spre viitor, un gânditor contemporan propune înlocuirea „creştinismului demisionar cu unul misionar”. Să nu uităm, fie şi o clipă, cuvintele Părintelui Stăniloae că poporul nostru este latin prin naştere şi creştin prin vocaţie.

A fi bun român nu este un merit, ci o datorie

Într-unul articolul apărut în „Timpul” şi intitulat „Pseudo-românul ne cere..” Eminescu scrie că „răul esenţial care ameninţă vitalitatea poporului nostru este demagogia….demagogii neştiind nimic, neavând nimic vor să se ridice deasupra tuturor şi să trăiască din obolul nemeritat al săracului. Ei se întemeiază pe nevoile – din nefericire veşnice – şi pe lesnea crezare a mulţimii; şi fiindcă, în genere, sunt înzestraţi, în loc de minte, cu vicleşug numai, stăpânirea lor înseamnă domnia brutalităţii, a viciilor şi a uşurinţei”. Din păcate acest „rău” s-a extins oncogen şi nu ne sunt prea la-ndemână tratamente adecvate. Iată, e foarte uşor, ca într-o asemenea zi, că aduci „osanale” culturii, istoriei şi chiar să deplângi prezentul ca paravan pentru perpetuarea submediocrităţii. Patriotarzilor de ieri şi de astăzi Poetul naţional le spune: „A fi bun român nu este un merit, un monopol special, ci o datorie pentru orice cetăţean al acestui stat, ba chiar pentru orice locuitor al acestui pământ, care este, în exclusivitate şi istorică, a neamului românesc”. Dar astăzi? … alte măşti, aceiaşi piesă! Acum, fenomenul se extinde apocaliptic favorizat de mass-media care poate fi cumpărată ca o marfă între altele. Pentru Nicolae Steinhardt repera, încă în 1937, trei fenomene ale timpului: invazia verticală a barbarilor, domnia proştilor şi trădarea oamenilor cumsecade. Dintre toţi, cei mai vinovaţi sunt ultimii pentru că „adoptă expectative binevoitore, se fac că nu văd şi nu aud, pe scurt, trădează. Nu-şi fac datoria, Imparţialii şi încrezătorii înregistrează şi tac.” Între tot felul de „efecte” ale lumii de azi, se vorbeşte „Dunning-Kruger”, de supraîncredere sau suprapareciere, generat de o eroare de autoevaluare în care transpare păcatul mândriei. Scriitorul germano-american Charles Bukowski denumeşte în acest fel eroarea de autoevaluare prin care oamenii ignoranţi şi incompetenţi îşi apreciază valoarea la cote net superioare celei adevărate: „Problema acestei lumi este că oamenii inteligenţi sunt plini de îndoieli, timp în care cei mai proşti sunt plini de încredere în ei în toate împrejurările.” (s.n.) Cum nimic nu e nou sub soare amintim că Aristotel îşi exprima ferm convingerea că „ignorantul afirmă, savantul se îndoieşte iar înţeleptul reflectează”, iar de Confucius care scria că „adevărata cunoaştere este a-ţi şti dimensiunea ignoranţei”. În sec. XIX, Darwin constata cu tristeţe că „ignoranţa generează mai des încredere decât cunoştinţele”, e mai…”accesibilă”.

De ce ar fi nevoie? Răspunde Eminescu: „De a urî (cu sens de a – combate) neadevărul, ignoranţa lustruită, cupiditatea demagogilor, suficienţa nulităţilor”. Ce se poate face? „Pentru înaintarea în viaţa politică să se ceară sau o mare inteligenţă, sau un mare caracter”. Subliniem „mare” inteligenţă pentru că doar ea este aptă să înţeleagă binele ca necesitate comună şi nu individuală sau de grup (de interese). Se întâmplă aşa că, deşi facem ne mândrim cu de creştinismul nostru, degrab ne lepădăm în fapte, cum o ilustrează cu excelenţă criza, care este una a absenţei iubirii unuia pentru altul aşa cum Hristos ne-a iubit pe noi. În nesfârşita-i dragoste, Domnul ne-a dat nevoia unuia de celălalt ca astfel să ne unim, doar că, ascultând de vrăjmaş, am convertit-o în interes şi acum suntem hăcuiţi de grupurile de interese. Oare suntem condamnaţi să împărtăşim pentru mereu destinul „resemnării”, cum este înfăţişat de Vintilă Horia în „Cavalerul resemnării”, cel mai reprezentativ roman al său? A fi victima demagogiei nu este nici măcar o scuză, ci o vinovăţie, mai ales astăzi. Ea, demagogia este urmată imediat de sărăcie despre care, geniul naţional scria că, „este mai deschisă corupţiei decât averea”. Nu că aceasta ar fi imună, dimpotrivă.

De Ziua Naţională a Culturii, simbolic stând sub semnul naşterii Poetului naţional Eminescu, împlinim o datorie înfăţişându-l şi ca Om al cetăţii – cu O mare! – de la care mai avem multe de învăţat. Om în sensul în care ţăranul român socotea că „a fi mare, nu-i mirare. A fi om e lucru mare”. Aşa este Eminescu şi cu privirea lui ageră, mintea strălucitoare şi inima palpitând în acelaşi ritm cu al neamului scrie: „Istoria îşi are logica ei proprie: nici un neam nu e condamna a suporta, în veci, un regim vitreg, corupt şi mincinos. Ne temem că aproape e ziua în care simţul conservării fizice, revoltat de maltratările administrative şi fiscale şi de exploatarea excesivă din partea străinilor va preface poporul nostru într-o unealtă lesne de mânuit contra chiar a existenţei statului.” Ce s-ar mai putea adăuga? Nimic am spune, sau deocamdată nimic înainte de a da ascultare acestor cuvinte ascunse de vigilenţa cenzurii şi ignoranţa celor care se complac şi după abolirea ei, cel puţin „de jure”. E adevărat, apar multe, foarte multe cărţi, dar preţul este prohibitiv pentru mulţi, iar bibliotecile sunt puţine faţă de nevoi. Să-L ascultăm mai departe: „Greşelile în politică sunt crime, căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovaţi, se împiedică, pentru zeci de ani, viitorul ei.” Cu o asemenea gândire, Eminescu nu era – nu avea cum să fie! – o personalitate „comodă” pentru contemporani şi nu numai. Sunt proverbiale cuvintele lui P. P. Carp: „Potoliţi-l pe Eminescu!”.

Sigur, dacă a fi român este un dar de la Dumnezeu, a fi bun român este a-l lucra făcând voia Lui şi urmând îndemnul Fiului Său, Cel care ne-a redat vieţii veşnice şi ne cheamă: „Fiţi desăvârşiţi cum Tatăl vostru cel ceresc desăvârşit este.” Pentru fiecare dintre noi, aceasta este a ne înmulţii talanţii, câţi îi avem şi s-o facem cu dragoste recunoscătoare pentru Cel ce ni i-a dat şi dragoste frăţească faţă de semenul nostru. Eminescu este o pildă de bun român dacă ţinem seama – şi suntem obligaţi s-o facem – de vremurile în care a trăit, căci nu există român, sau de orice alt neam, în general, ci al unui timp caracterizat de un anume specific ce impune trăsături potrivit structurii sale pentru a-i da un alt curs. Fiind al vremii, Eminescu a reuşit să-i fie deasupra într-o perenitate de care suntem responsabili noi, cei de astăzi.

Prin nordul Moldovei exista o poveste cum că, odată, Dumnezeu se plimba pe pământ cu Sf. Petru. Înnoptându-se, fiind ei osteniţi şi flămânzi au vrut să tragă la o casă de gospodari. Cei bogaţi, auzind că cineva bate la poartă, au pus câinii să-i izgonească. Într-un târziu, la margine de sat au bătut la o poartă şi câinii s-au pus a lătra, însă a ieşit bărbatul, a domolit câinii şi apoi i-a poftit în casă. Femeia a muls vaca, a pus laptele la fiert şi a făcut mămăligă. Între timp, le-a dat să se spele pe mâini, să se şteargă cu un prosop curat, după care i-a aşezat în jurul unei mase joase din lemn de s-au ospătat. Le-a pus după aceea să se culce într-o odaie unde mirosea a gutui şi busuioc. A doua zi dimineaţă au făcut la fel: le-au dat să se spele, i-au poftit la masă şi le-a mai dat şi ceva pentru drum. Mergând ei, după un timp, Sf. Petru l-a rugat pe Hristos să le răsplătească fapta că prea au fost cumsecade cu ei, adică aşa cum se cuvine pentru om. Hristos i-a răspuns că nu are ce le dărui pentru că aveau tot ce era cuvenit unui om, ceea ce se şi vedea. L-a rugat Sf. Petru: „Doamne, fă să-şi vadă sufletul”. Consemnând povestea, Geo Bogza a completat: „după un timp s-a născut Eminescu”.

Cu adevărat, Eminescu este un dar al lui Dumnezeu şi deplinătatea personalităţii sale despre care a scris C. Noica o înţelegem citindu-i manuscrisele, unde întâlnim o adevărată alchimie noetică din care a apărut aurul pur al poeziei sale şi al prozei, al întregii creaţii. În acesta constă adevărata valoare ce întregeşte deplinătatea nu în sens renascentist sau enciclopedic ci, mai degrabă unei alcătuiri organice animată de un spirit de o vitalitate proprie tinzând spre sublimul fiinţării. Deplinătate şi pentru că, într-un fel, reprezintă deschiderea mentală şi sufletească a poporului nostru spre toate zările culturii, ştiinţei şi artei în moduri şi măsuri diferite. Henri Coandă scria undeva că dacă toate popoarele are fi dat atâtea personalităţi în atâtea domenii, omenirea ar fi fost cu mult înainte. Suntem datori s-o spunem cu recunoştinţă pentru Dumnezeu de la care avem totul şi răspundere faţă de viitor de care se pare că am cam uitat ca şi cum, după noi, nu ar urma decât…potopul.

Erau vremuri în care, ca să-l cităm iarăşi, „voi credeaţi în scrisul vostru, noi nu credem în nimic”. Continuă ca şi cum ar face-o astăzi. „Iar noi?, noi epigonii?…/ Simţiri reci , harfe zdrobite/ Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte/Măşti râzânde puse pe-un caracter inimic;/ Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră, o frază; în noi totul e spoială, Totu-i lustru, fără bază;/ Voi credeaţi în scrisul vostru, noi nu credem în nimic.” Se pare că nimic nu s-a schimbat de atunci, sau dacă da, numai în rău. Cu atât mai rău cu cât într-o lume atât de segmentată în discipline ştiinţifice şi specializări profesionale, cultura generală de calitate poate îmbunătăţi radical comunicarea şi comportamentul oamenilor unii faţă de alţii. Dar, ne uităm prin ziare şi observăm că sunt pline de „horoscoape” care de care mai suprarealiste, autorii lor având grijă să se „laude” că sunt specialişti în „astrologie ştiinţifică creştină” şi, în strădania vagă de a ocoli penibilul, recunosc că afirmaţiile sunt doar probabile şi se cer examinări personale, fireşte pe bani, deşi nu se spune. Nicio prezentare de carte, expoziţie, cronica unui concert simfonic extraordinar. Iată, în secolul XXI, în România, la mare preţ sunt …horoscopişti! Motivaţia se situează în graniţele penibilului: sunt „cerute” de public. Poate aşa este, dar să nu uităm că încă Horaţiu atrăgea atenţia că „nu poţi dori ceea ce nu cunoşti”. Ce să cunoşti când şcoala este cum este iar mass-media duce o adevărată campanie a derizoriului şi trivialităţii?

Şi totuşi, de undeva, prin străfunduri aproape uitate, străbunii ne aşteaptă, ne cheamă cu glas abia şoptit dar pătrunzător ca un strigăt pe care nu-l putem ignora. Să încercăm a pune în locul lamentărilor penibile,acţiuni hotărâte de restabilire a adevăratei culturi, să redăm, în inimile noastre, locul cuvenit credinţei care dimpreună cu iubirea ne va revigora puterea de a ieşi din acest timp al derizoriului. Deloc întâmplător, derizoriul de care se lamentează mai toţi a apărut în siajul globalizării ce tinde să niveleze totul într-o „apă şi-un pământ”. În acest pustiu se aude, şoapta in sufletul neamului ce se tânguie torcându-şi înlăcrimat veşnicia în istorie, stăruind a rămâne fidel sieşi, presimţind că altfel nu mai are cum fi. Bine ar fi ca acum să ne alăturăm lui Coşbuc, poet pe nedrept uitat, ce-şi recunoştea sufletul ca plămădit din acela al neamului: „Şi-oricare-ar fi drumul pe care-o s-apuci,/ Răbda-vom pironul aceleiaşi cruci/ Unindu-ne steagul şi larul/ Şi-altarul speranţei oriunde-o să-l duci,/ Acolo-mi voi duce altarul”. În suflet întâlnim „dorul-dor”, taina de nepătruns care ne uneşte şi ne poartă spre dincolo, cum spunea profesorul de filosofie din „Noaptea de Sânziene” a lui Mircea Eliade, aruncat într-o temniţă comunistă. Dorul-dor e cel care, supravieţuind, o face transfigurându-ne într-o nouă viaţă în lumina lină a slavei lui Dumnezeu.

Elena Solunca

Ziaristi Online

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.