"Părinte, am greşit la cer şi înaintea ta…" - Gând de Duminică de Elena Solunca Moise - Ziaristi OnlineZiaristi Online

„Părinte, am greşit la cer şi înaintea ta…” – Gând de Duminică de Elena Solunca Moise

de Elena Solunca Moise

Evanghelistul Luca relatează că atunci când vorbea Hristos „se apropiau de El toţi vameşii şi păcătoşii ca să-L asculte”. De ce pe Hristos şi nu pe învăţătorii „oficiali”, specializaţi, ca şi acum, în ditirambe demagogice, moralizatoare? Ce-i îndemna şi ce voiau să audă? Ce căutau să afle? De răspuns, au făcut-o chiar fariseii care îi incriminau cuvintele şi faptele, dându-şi pa faţă gândurile şi poticnindu-se chiar în piedicile pe care voiau să le pună Mântuitorului. Bunătatea lui Hristos Lui îi înfuria cu asupra de măsură şi faptul că era ascultat îi scotea din minţi. Fără să ia seama la cuvintele dătătoare de viaţă în care Hristos mărturisea că a venit ca „tot omul să se mântuiască şi nimeni să nu piară” şi „la cunoştinţa adevărului să vină”, fariseii căutau înverşunaţi să-L „prindă în cuvânt”. Ori tocmai Cuvântul Său dătător de viaţă aşteptau şi doreau toţi; nu sperau doar la minunile făcute şi doreau ceva mai mult, conştientizând răul căutând să se îndrepte. Ei, păcătoşii L-au recunoscut astfel, indirect, ca Hristos după cum a făcut-o chiar diavolul zicând „Ce ai cu noi Fiul lui Dumnezeu?”. Doar fariseii L-au negat atât de vehement arătând că, uneori, omul îl poate întrece şi până pe diavol în răutatea şi vicleşugul lui. O povestire de demult spune cum un călugăr a copt un ou la flacăra lumânării şi l-a mâncat deşi era în post. Întrebat de ce a făcut-o, a spus că „diavolul l-a îndemnat”. Prin preajmă fiind, împieliţatul a răspuns: „nici mie nu mi-ar fi trecut aşa ceva prin cap”…

Iată-i pe farisei bucurându-se în sinele lor că L-au „prins” pe Hristos, încălcând legea în numele căreia David scria: „ iar cu oamenii cei care fac fărădelege nu mă voi însoţi cu aleşii lor.” Sau, cine ştie, poate Hristos îi făcea să-şi vadă adevăratul chip descris de David: „iar cel ce face strâmbătate, pe sine se binecuvântează”. Dumnezeu, Iubire fiind, face bine tuturor, şi celor buni şi celor răi, după cum plouă „şi peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” – pe unii spre încurajare, pe ceilalţi aşteptând întoarcerea lor, ca a Fiului rătăcitor. Din înălţimile închipuite ale păreri de sine chiar aveau cuvinte de mustrare.: „Acesta primeşte la Sine pe păcătoşi şi mănâncă cu ei.” Evocând bucuria păstorului care a găsit oaia pierdută, Hristos, „care s-a coborât din cer” le spune: „Zic vouă: Că aşa şi în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi care nu au nevoie de pocăinţă.” Acum, dacă va fi cineva dintre oameni poate spune despre sine că este fără de păcat.

E multă bucurie în cer când un păcătos se întoarce la Dumnezeu

span lang=”ro-RO”>Una dintre cele mai cunoscute şi invocate pilde, aceea a Fiului risipitor surprinde un adevăr general uman şi faptul că nu are un final explicit o face mai cuprinzătoare, invitându-ne să continuăm a gândi noi înşine. Ea invită la analiză sinceră şi se deschide spre întrebare: Cum trebuie să fie un adevărat fiu ascultător? S-o luăm de la început. Un om avea doi fii şi, la o vreme, cel mai mic dornic de libertate aşa cum o înţelegea el a spus: „Tată dă-mi partea de avere ce mi se cuvine”. Psihologic vorbind, hotărârea lui este explicabilă căci trebuia să asculte şi să făptuiască supus pe părinţi ca şi de fratele mai mare şi asta îl necăjea. Nici urmă de respect faţă de părintele căruia îi datora viaţa, încălcând porunca: „Cinsteşte pe tată tău şi pe mama ta ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământul pe care Domnul ţi-l va da ţie.” Porunca exprimă o înţelepciune adâncă pe care pilda Fiului risipitor ne-o pune înainte ca o provocare. Tatăl, fără să comenteze, i-a făcut voia iar tânărul a „strâns totul” şi a plecat „într-o ţară îndepărtată, unde şi-a risipit averea , ducând o viaţă destrăbălată”. Totul, inclusiv talanţii pe care i-ar fi putut înmulţi. A părăsit familia, comunitatea în care era cunoscut şi apreciat crezând, cum o fac încă mulţi, că libertatea este a face „voia” proprie fără să ţii seama de principiile şi normele vieţii în comun şi, mai presus de toate, de Dumnezeu. Deşi poate că îl durea plecarea, tatăl nu a încercat să-l oprească în nici un fel, lăsând să-şi însuşească singur lecţia de viaţă. „Prâslea” şi-a părăsit familia în care era înconjurat de dragostea şi bunăvoinţa celor dragi, plecând într-o ţară îndepărtată.

Cu banii pe care îi avea şi-a făcut un „paşaport” spre o altă lume, departe de poruncile date de Dumnezeu, unde a aruncat banii nemunciţi de el ducând o viaţă plină de desfrânări, aşa cum poftea inima lui. Faptul că nu a muncit pentru bani a făcut să nu aibă simţul valorii şi, când s-au terminat, s-a trezit părăsit de toţi şi nevoit să câştige singur pâinea cea de toate zilele. Pentru început s-a angajat la un locuitor, un stăpânitor al acestei lumi pierdute, care l-a trimis la ţarina lui, un pământul fărădelegii ca să păzească porcii. Tabloul prinde contur dramatic fiindcă porcul este animal necurat interzis de Legea Veche pentru că, deşi are unghia despicată în două, nu rumegă, întruchipând o viaţă murdară, sufocată de fărădelegi. Ne amintim că atunci când Hristos a izgonit diavolii din copilul pe care îl stăpâneau, ei i-au cerut să-i trimită în turma de porci care s-a aruncat în apă şi s-au înecat. S-a mai făcut că venit şi o foamete făcând mai de nesuportat viaţa din acea „ţară îndepărtată”, tărâmul întunecat al condiţiei umane înstrăinată poruncile Domnului şi de lucrarea voii Lui. Foametea era una de virtuţile, adică puterile date de Dumnezeu celor ce lucrează poruncile Lui. Înfometat râvnea la roşcovele cu care hrănea porcii, dar nimeni nu-i dădea. Ca şi păcatul, cu care prea bine se seamănă, roşcovele sunt dulci la început, apoi amare şi nici nu prea domolesc foamea. Aici sfârşeşte drumul celui egoist, a celui care vrea să fie singurul stăpân pe avutul său în dorinţa de a nu împărţi cu nimeni; e destinul unei libertăţi care se arată a fi iluzorie.

Nu sunt vrednic să mă mai numesc fiul Tău”

Trăia clipe grele şi doar amintirile îl mai mângâiau la gândul că la casa tatălui său până şi argaţilor nu le lipsea nimic. Din adâncul disperării a răsărit ideea salvatoare – se va întoarce şi va spune tatălui: „Tată am păcătuit la cer şi înaintea ta şi nu sunt vrednic să mă mai numesc fiu al tău. Fă-mă ca unul dintre argaţii tăi.” A fost ca o eliberare, căci pocăinţa este o eliberare de răul făcut, şi deîndată a şi plecat. Simţea că tatăl său nu-l va lăsa ca pe un venetic, că-l va primi. Aş se întâmplă mai mereu – fiul poate greşi dar tatăl, chiar de-l va pedepsi, nu-l va izgoni din casă. Bătrânii noştri în înţelepciunea lor păgubitor uitată spuneau că o mamă nu are fiică desfrânată şi fiu hoţ. S-a pus, dar, Prâslea pe drum şi „când era încă departe tatăl său l-a văzut, i s-a făcut milă de el, a alergat, a căzut pe grumazul său şi l-a sărutat mult”. Doamne, cât de mare era iubirea acestui părinte încât sta scrutând drumul sa să-l întâmpine. Poate, în taină, se ruga şi dragostea lui a fost cea care a purtat paşii fiului rătăcitor ca o chemare spre „acasă”, unde toate să-şi reintre în firescul lor. Fiul abia de a reuşit să-şi mărturisească vinovăţia că tatăl, ca într-o mulţumire faţă de Dumnezeu, a spus grăbit să aducă haina cea mai bună, încălţările şi inelul, după care să sacrifice viţelul cel gras spre a „petrece şi veseli” împreună, „căci acest fiu al meu pierdut a fost şi s-aflat, mort a fost şi a înviat”. În „Imnele raiului”, Sf. Efrem Sirul scrie că „în această venire acasă se poate vedea „un simbol către cei cu discernământ, şi o pildă de către cei cu raţiune…Căci adevărata noastră cetate este în Rai”.

Căile rătăcirii sunt multe, întortocheate, pline de capcane însă revenirea este una singură – revenirea la mintea cea bună, metanoia; pocăinţa. Sf. Ioan Iacob Hozevitul scrie că „dacă ar săvârşi cineva toate răutăţile din lume, dar nu-şi pierde nădejde în Dumnezeu şi aleargă la pocăinţă tot se mântuieşte”. Şi-a zis atunci tânărul că se va întoarce şi va zice tatălui curat: „Tată, am greşit la cer şi înaintea Ta şi nu sunt vrednic să mă numesc fiul tău” e o spovedanie în care se cuprind toate abaterile de la porunca cinstirii părinţilor, care l-au făcut indemn de a mai fi considerat un fiu, adică moştenitor. Smerindu-se a cerut să fie primit doar ca un argat care îşi ia simbria după osteneala muncii sale.

De departe văzându-l, tatăl i-a ieşit întru întâmpinare, fără a spune un cuvânt de dojană. L-a îmbrăţişat şi l-a sărutat ca într-o restabilire a unităţii dintâi dătătoare a mersului înainte a vieţii ca dar de la Dumnezeu. Sf. Ambrozie considera că „a căzut pe grumaz” ca să-l elibereze de jugul robiei şi l-a îmbrăţişat punându-l la jugul său care este uşor şi povara blândă. Este biruinţa iubirii care poate răscumpăra consecinţele neascultării şi a tuturor relelor care izvorăsc din ea ca dintr-un izvor otrăvit. Mai este verdictul judecăţii nerostite a tatălui iubitor care nu voia să vadă cei prezenţi păcatele fiului, arătându-l lumii ca şi cum s-ar fi întors dintr-o călătorie obişnuită. Sf. Ap. Pavel scrie că sunt fericiţi cei căror li „s-au iertat fărădelegile şi ale căror păcate s-au acoperit”. Toate făcându-le ca şi cum nu r fi fost, tatăl i-a dăruit sărutul păcii şi scria David că „mila şi adevărul s-au întâmpinat,dreptatea şi pacea sa-u sărutat”. Dumnezeu îşi arată deplinătatea dreptăţii Sale în iertare atunci când cel ce greşeşte se pocăieşte, iar darul este cu atât mi preţios cu cât, ştim prea bine, că şi pocăinţa este tot de la Dumnezeu. Fără de păcat fiind, Hristos, Fiul lui Dumnezeu, nu are pentru ce se pocăi, El se smereşte, adică ascultă pe Tatăl Său până la moartea cea mai cumplită şi înjositoare – moartea pe cruce. A făcut-o din ascultare faţă de Tatăl Ceresc şi din iubire pentru noi, astfel încât cei care cred să aibă viaţă prisositoare

Adevărata noastră patrie este raiul

Mai cere tatăl slujitorilor să aducă haina cea nouă căci nu se cuvenea a intra murdar în casa părintească. Haina cea nouă adică a slavei pe care Adam a pierdut-o odată cu căderea din rai. A cerut şi încălţări noi, căci fiul nu putea merge în casa Tatălui cu încălţările rupte, pline de murdăria lumii căzute pe care o cutreierase. Poate că era chiar desculţ şi tatăl a cerut încălţări noi ca, intrând în casă, să fie curat şi să nu lase urmele păcatelor întipărite pe tălpile picioarelor. Îi mai dă şi inelul simbol al dragostei sale care leagă într-un „mereu” sfârşitul cu începutul ca o necontenită trăire pentru că „iubirea nu cade niciodată”. Astfel, în inima tânărului se reînnoieşte chipul Părintelui ceresc pe care îl purtăm în inimă ca un legământ al desăvârşirii. Ca o pecete a acestei iubiri, tatăl spune slugilor ca să aducă viţelul cel gras ca toţi să se veselească pentru cel care „pierdut a fost şi s-a aflat, mort a fost şi a înviat”. Sf. Atanasie cel Mare scrie că „ceea ce s-a petrecut este rodul harului părintesc căci îi redă chipul slavei Sale” deoarece căci până şi jertfa era pregătită. Şi dacă, aşa cum s-a scris, fiul rătăcitor este Adam, „viţelul cel gras” este însuşi Hristos care s-a dat pe Sine ca jertfă, după cuvintele Sf. Ap. Pavel: „Pentru aceea şi Iisus, ca să sfinţească pe poporul Său a pătimit în afara porţii.”

Fratele cel mare care se arătase ascultător se întorcea de la câmp şi, auzind de departe veselie, a întrebat curios ce se petrece. Aflând s-a înfuriat peste măsură şi, crezându-se îndreptăţit şi-a mustrat tatăl zicând cum muncind de atâta amar de vreme, nu a primit nimic să se veselească împreună cu prietenii săi. Furia îi era atât de mare încât nu l-a recunoscut nici ca părinte, reproşându-i toate cele făcute „atunci când a venit acest fiu al tău” şi nici pe frate. Era doar „fiul tău”, un străin venit din lume căruia nu i se cuvenea o asemenea primire. Acum, de jure, avea dreptate, dar la toate „ascultările” lipsea una singură, cea mai importantă – cea a iubirii şi cuvintele lui amintesc mai degrabă de Cain. Vedem însă cum mântuirea nu este dată doar de faptele noastre, ea este darul suprem pe care Hristos ni l-a făcut prin Întruparea, Răstignirea, Învierea şi Înălţarea Sa la cer. Faptele bune făcute din ascultare sunt necesare nu însă suficiente. E nevoie şi de dragoste despre care Sf. Ap. Pavel scrie că „îndelung rabdă, dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte” exact ce nu a făcut fiul cel mare. Îi lipsea credinţa ca şi iubirea şi de aici răzvrătirea care ne îngăduie să ne gândim că, în sinea lui, râvnea la toate. Ne este mereu înainte spre urmare Hristos care ne arată că „dragostea lui Dumnezeu faţă de noi s-a arătat nu prin faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre”.

Parabola nu are sfârşit pe care fiecare dintre noi îl poate imagina încercând să răspundă la întrebarea cum trebuie să se poarte ca fiu vrednic de toată bogăţia pe care Dumnezeu o revarsă asupra noastră, fie că suntem sau nu recunoscători? Şi cum putem manifesta recunoştinţa pentru toate?

Răspunsul îl dăruieşte Hristos, Fiul lui Dumnezeu care s-a făcut Fiu al Omului ca noi să ne îndumnezeim. El a făcut neabătut voia Domnului şi a înfruntat ispitele diavolului, dăruindu-ne un mod de a fi şi chemând a-I urma zicând: „Fiţi desăvârşiţi cum Tatăl vostru ceresc desăvârşit este” sau „fiţi bun cum Tatăl vostru cel ceresc bun este”. Cuvântul prin car e toate s-au făcut arată concret cum se lucrează iubirea, asumându-şi jertfa şi dezrobindu-ne de moarte prin înviere. Ne-a lăsat moştenire o „poruncă nouă”, deplin răscumpărătoare: „Să vă iubiţi unii pe alţii, cum Eu v-a, iubit pe voi.” Nu o iubire ca una dintre cele multe încercate de om în căutarea fericirii după chipurile vremurilor sub care ne ducem, fiecare, crucea sa. În veac auzim chemarea Lui: „cel ce vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să vină după Mine.”

Tot ca Fiu desăvârşit ascultător, în rugăciunea pentru Sine, pentru apostoli şi toţi care îl vor urma, după ce avertizează că „în lume necazuri vom avea”, îndeamnă la îndrăzneala de a-I urma, fiindcă „Eu am biruit lumea”, adică răul şi întunericul în care se ascunde. El este imaginea Fiului lui Dumnezeu şi toate ni le dăruieşte ca, la rându-ne să fim semenii Lui. În Rugăciunea Sa, Hristos spune: „Nu mă rog să-i iei din lume, ci c să-i păzeşti de cel viclean”. Înţelegem mai bune ruga dacă ne gândim la ispitele pe care le-a avut, înfruntându-le cu cuvântul lui Dumnezeu şi culminând: „Domului Dumnezeului tău să i te închini şi numai lui Unuia singur să-i slujeşti.” Atunci demonul s-a făcut nevăzut iar noi ne rugăm zilnic: „Şi ne izbăveşte de cel viclean”. Desăvârşirea este rodul unirii, binecuvântată de Dumnezeu care astfel face cunoscut „Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine”. În acest fel ne înălţăm la bucuria de a fi „făcători de pace”, binemeritând numele de „fiii ai lui Dumnezeu”, care prin Fiul Său ne-a făcut moştenitori ai păcii sale, rodind în slava pe care s-o aducem fără încetare lui Dumnezeu şi bunăvoirea – voinţa cea bună – între oameni.

Acum eliberează Doamne pe robul Tău în pace

Prin întrupare, Fiul lui Dumnezeu s-a făcut Fiu al Omului, Făcătorul Legii urmând îndeaproape voia lui Tatălui pe care a lucrat-o neabătut. Împlinirea voii Domnului este expresia cea mai deplină a libertăţii prin cunoaşterea Adevărului şi de aceea Dumnezeu fiind, Hristos a primit cu ascultare de Fiu să lucreze cele ale Părintelui care „toate cu înţelepciune le-a făcut”. S-a întrupat ca Fiu al lui Dumnezeu s-a născut din Fecioară lăsând neatinsă curăţenia Mariei care, cu inima înţelegând, a spus îngerului: „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău”. Făcătorul Legii s-a arătat plinitorul ei în chip desăvârşit. Acum, la patruzeci de zile de la Naşterea cea de peste fire, Fecioara Maică a mers la templu să închine pruncul Celui ce a făcut „cerul şi pământul cu toată splendoarea lor”. Însoţită de dreptul Iosif, aduceau cele îndătinate, şi cum se cuveneau a fi adusă o pereche de turturele sau de porumbei, ei au adus turturele, simbol al iubirii şi prieteniei. Al iubirii totale şi de o fidelitate fără egal căci, trăind în pereche, atunci când unul moare, celălalt rămâne fidel văduviei. Era prima plinire a Legii care cerea ca „Pe cel întâi născut al (de parte bărbătească) să mi-l dai Mie.” Legea era respectată cu sfinţenie încă de când poporul evreu era în Egipt, spaţiu al întunericului, când cei întâi născuţi au fost salvaţi de la moarte, cum aflăm din ce de a patra Carte a lui Moise.

La intrare sta dreptul Simeon, care a primit pruncul în braţe şi, cuprins de o bucurie cerească s-a rugat: „Acum eliberează Doamne pe robul Tău în pace că văzură ochii mei mântuire Ta, Lumină spre luminarea neamurilor şi slavă a poporului Tău Israel”. Tradiţia spine că preotul Zaharia nu a aşezat-o pe Născătoarea de Dumnezeu în rând cu tinerele femei, ci între fecioare într-o recunoaştere că maternitatea era cu totul neprihănită. De ce era dreptul Simeon, înaintat în vârstă, după unii de 360 de ani? Ce aştepta de atâta amar de vreme. Om drept şi învăţat, Simeon era dăruit de Duhul Sfânt să vadă, să-l primească în braţe pe Fiul lui Dumnezeu şi să fie primul care L-a mărturisit. Se consemnează că dreptul Simeon a făcut parte dintre cei şaptezeci şi doi de învăţaţi aleşi pentru a traduce din limba ebraică în limba greacă „Septuaginta”, Vechiul Testament. Prin tragere la sorţi, dreptului Simeon i-a revenit să traducă Proorocul Isaia, numit Evanghelistul Vechiului Legământ, pentru că a văzut cu ochii minţi cele ce urmau a se petrece cu venirea Mântuitorului.

Când a citit cum că „fecioara va lua în pântec prunc” a şters repede şi a înlocuit cu „femeia” fiindcă nu putea cu mintea proprie să înţeleagă de astfel de minune, la care nu ajunge raţiunea singură cu toate performanţele ei. A doua zi, a văzut că modificarea era refăcută corect, adică „fecioara” şi la fel treia zi. Atunci i s-a spus că, pentru necredinţa lui, nu va pleca la Domnul până nu-L va vedea pe Fiul lui Dumnezeu întrupat. Necredinţa vine din neputinţa raţiunii de a cuprinde toată realitatea şi trufia ei de a nu recunoaşte. Credinţa completează neputinţa raţiunii. Mai târziu, Hegel va susţine că tot ceea ce este real este cu necesitate real iar raţionalul este în mod necesar real.

Anii au trecut, dar dreptul Simeon nu a disperat, ci venea mereu la templu, aşteptând împlinirea cuvântului. Şi, la plinirea vremii, aflat la uşa Templului, dreptul Simeon a recunoscut în pruncul din braţele Fecioarei Maria pe Hristos şi s-a rugat să fie eliberat din viaţa vremelnică spre cea veşnică. A văzut „mântuirea”, eliberarea din întunericul morţii adusă de Hristos, „Lumina lumii”, spre „descoperirea neamurilor” şi spre slava poporului Său Israel. Şi dacă acceptăm cu Platon că „frumosul este splendoarea adevărului”, putem spune că a avut un sfârşit frumos ca un început. La un asemenea sfârşit sperăm fiecare şi pregustarea lui o aflăm în Sfânta Euharistie, mulţumire lui Dumnezeu pentru toate cele primite fără a fi vrednici, pentru răul în faţa căruia ne-a apărat şi pentru că, îngăduindu-ne, dăruieşte mereu câte o zi spre lucrarea propriei mântuiri. Acolo mai era şi proorocita Ana, înaintată în vârstă, care îşi respecta văduvia după ce fusese numai şapte ani împreună cu bărbatul ei. Bucuria îi era atât de mare încât întrecea hotarul rostiri şi, neobosită, nu înceta a aduce Slavă lui Dumnezeu.

Amintindu-ne acum cu recunoștință, să aducem neobosit slavă lui Dumnezeu pentru toate, unde şi cum ne aflăm, că ne-a luminat ochii inimii. Pentru că ne-a eliberat de întunericul răului în care nimic nu poate fi văzut şi totul este indistinct şi ne-a dăruit Lumina cea adevărată mărturisită simplu în semnul crucii zicând: „Crucii Tale ne închinăm Hristoase Dumnezeule şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o slăvim”.

Elena Solunca

Ziaristi Online

 

Print Friendly, PDF & Email

1 comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.