Hristos a înviat! „Veniţi de luaţi lumină!” Gând de Duminică la Învierea Domnului de Elena Solunca Moise | Ziaristi Online

Hristos a înviat! „Veniţi de luaţi lumină!” Gând de Duminică la Învierea Domnului de Elena Solunca Moise

“Veniţi de luaţi lumină!”

de Elena Solunca Moise

…Şi iar tresare întru sfântă bucurie sufletul nostru rostind: Hristos a înviat! şi a făcut-o „cu moartea pre moarte călcând”; cu moartea Sa jertfelnică arătând de nimic moartea noastră şi, fără să desfiinţeze legea firii, a întărit-o într-un Nou Legământ. „Adevărat a înviat” răspundem conştienţi că unde sunt cel puţin doi în numele Domnului, Hristos este cu ei întru biruinţa iubirii asupra urii, a Adevărului asupra minciunii, a vieţii asupra morţii. Fără credinţa în Învierea lui Hristos, se reinstituie zădărnicia vieţii şi umbra nefiinţei şi cu îndreptăţire spunea Sf. Ap. Pavel că fără Înviere deşartă este orice propovăduire şi orice credinţă. Adică, aşa cum o descria Eclesiastul care doar presimţea veşnicia, neputincios în faţa ei ca o în faţa unui abis. Acum, Învierea lui Hristos este certitudinea propriei învierii ca zidiri al Părintelui Ceresc care „toate le-a făcut frumoase şi la timpul lor”. Toate fi-vor la plinirea vremii, căci există o „plinire a vremii”, atunci când cele rânduite se vor petrece după pregătirea inimilor care să le poată primi cu înţelegere. Proorocise David: „dreptatea şi judecata sunt temelia tronului Tău,/mila şi adevărul vor merge înaintea feţei Tale”. Că Fiul lui Dumnezeu nu a venit să judece lumea, ci s-o elibereze de urmările păcatului şi a făcut-o dintr-o nesfârşită milă, expresie concretă şi directă Adevărului că Dumnezeu este Iubire. Ca Învierea să prindă conturul vieţii prisositoare era nevoie, mai întâi, de biruinţa asupra păcatului aducător de moarte intrat cu vicleşug. prin neascultarea primilor oameni. Fiul lui Dumnezeu s-a făcut Fiu al Omului pilduind cum ne putem îndumnezei prin lucrarea vrednică a cuvântului dumnezeiesc. Rosteşte pentru toţi şi din toate timpurile: „Eu nu pot să fac de la Mine nimic; precum aud, judec; dar Judecata Mea este dreaptă pentru că nu caut la voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis.” Sf. Ioan Evanghelistul defineşte veşnicia vieţii ca urmare a cunoaşterii, dar nu una oricare, ci „pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Hristos pe care L-ai trimis”. Asociem aceste rostiri cu aceea „singur Dumnezeu este Bun” şi Fiul Său este Adevărul a cărui cunoaştere eliberează de moarte. Cum nu-i este dat omului a vedea chipul lui Dumnezeu, Fiul Său, „Cel unul născut”, s-a făcut asemenea nouă într-o recapitulare ontologică ce ţinteşte înfrângerea definitivă a morţii, ca omul, astfel eliberat să lucreze asemănarea cu El. Ca Fiu al Omului, Hristos s-a născut spre moarte iar ca Fiu al lui Dumnezeu a făcut ca omul să moară spre înviere. Este marele dar pe care Părintele tuturor îl face ca, astfel noi, regăsindu-ne în Dumnezeu Cel Întrupat, să ne străduim a-i fi asemeni.

Cu moartea pe moarte călcând

Lucrarea asemănării prin împlinirea voii divine readuce împăcarea cu Dumnezeu şi Sf. Grigorie de Nazianz o spune lămuritor: „Făcându-se toate pentru toate câte suntem noi fără de păcat, anume trup, suflet, minte prin câte vine moartea, ceea ce rezultă din acesta este omul, Dumnezeu văzut din pricină că nu poate fi văzut decât numai de minte…prin El ne duce pe noi…întoarce pe cel rătăcit, readuce pe cel pierdut, leagă pe cel zdrobit, păzeşte pe cel puternic şi cu raţiuni de păstorească ştiinţă îl adună către staulul din viaţa de dincolo.” Hotarul între cele văzute şi nevăzute se înduhovniceşte, anume ca noi să nu ne împiedecăm de cele văzute şi să urmăm celor nevăzute ale lui Dumnezeu. Asta a făcut-o, scrie Dumnezeiescul cuvântător,”ca să mă fac întru atât Dumnezeu cât s-a făcut El om”, a urmat calea omenească pentru a arăta cum ea poate duce la cer, adevărata noastră patrie. Mai întâi la cerul din sufletul nostru care este pacea pe care ne-a dăruit-o după Înviere; o împăcare a contrariilor într-o armonioasă împreună vieţuire, ca recuperare a unităţii din diversitate. Reţinem spre bună luare aminte: s-a născut din femeie, dar o fecioară care a rămas la fel şi după naştere, sfinţind-o pentru de-a pururi; a fost pus în ieslea boilor dar a fost slăvit de îngeri, a fugit în Egipt, dar a pus pe fugă „erorile” lui; a fost botezat ca om, dar a dezlegat păcatele ca Dumnezeu; a fost ispitit ca om cu măriri omeneşti, dar a biruit ca Dumnezeu, a flămânzit, dar a hrănit mii de oameni şi este „pâine şi Viaţă”, a obosit dar El este odihna celor împovăraţi şi oropsiţi, a fost alungat cu pietre dar nu este prins, a fost cuprins de somn, dar merge pe valuri şi ceartă vânturile, „dă dajdie dar o dă cu peşte”…se roagă dar îi aude pe alţii cum o fac; a lăcrimat ca om pentru Lazăr dar l-a înviat ca Dumnezeu; a fost vândut de Iuda pentru treizeci de dinari, dar a răscumpărat omenirea întreagă…Este urcat pe lemn, este răstignit dar prin lemnul vieţii ne aduce din nou la starea de început…Moare dar dă viaţă; este îngropat dar viază, coboară în iad dar aduce sufletele sus în ceruri şi va veni a doua oară să judece vii şi morţii, instituind Împărăţia Sa cea veşnică. Dacă primele pot aduce tulburare, cele ce urmează „împrăştie rătăcirea”. Cu moartea Sa „a călcat” moartea noastră şi a dat viaţă pentru veşnicie celor care înţeleg să se despartă de tot ce este omenesc, deci pieritor, pentru a-L urma întru Împărăţia Sa. Sau, cum cerem în Rugăciunea împărătească: „Facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ”, exact cum a făcut-o Fiul Său, Domnul şi Dumnezeul nostru. Acum este clipa astrală când, omul căzut este „restaurat”, cum spunea Părintele Stăniloae, prin Hristos care acum ne cheamă să ne împărtăşim cu lumina Învierii Sale. O spusese înainte: „Cel ce vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să urmeze Mie.” De ce? Dă mărturie Sf. Ap. Ioan pentru că „întru El era viaţă şi viaţa este lumina oamenilor. Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o”. Nici nu are cum s-o cuprindă, întunericul fiind numai absenţa luminii, după ce Ziditorul a toate a spus: „Să fie lumină!”

Fotografie de Dinu Lazar

La naşterea Mântuitorului, zidirea întreagă a fost de faţă, fiecare mărturisind-o într-un fel propriu – magii s-au închinat, steaua s-a plecat când s-a născut „Lumina din lumină”, păstorii au plecat să vestească minunea de negrăit. Învierea, în schimb, rămâne o mare taină deschisă, aşa cum mormântul în care a fost pus Iisus rămâne gol pentru veşnicie. Gol era mormântul când femeile mironosiţe s-au dus să facă cele cuvenite şi îngerul le-a zis: „De ce-L căutaţi pe Cel viu între cei morţi?” S-a arătat femeilor mironosiţe, nu ca o favoare, ci pentru că ele au fost primele care, urmând sufletului evlavios, au înfruntat frica. Inspirată de Iubirea lui Hristos, iubirea lor a învins tema cu devotamentul presimţitor că Hristos a alungat din lume orice teamă, transfigurând-o în speranţă iubitoare. Întâietatea lor este a celor care au inima curată, cum o are Preasfânta Fecioară căreia îngerul i-a spus să nu se teamă că a aflat har de la Domnul. Nu mai era timp pentru frică, venise vremea Bucuriei Învierii Domnului, tămăduire pentru toate bolile şi eliberarea de moarte. El Însuşi, Cel la care nu e umbră de păcat, parcă nu a putut să moară până nu s-a dezlegat de păcatele noastre cu singurul leac: iertarea. Pe Cruce, i-a spus Tatălui: „Părinte, pentru ce M-ai părăsit?” Se simţea părăsit pentru că între Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu Tatăl se întindea pustiul urii şi al minciunii unde Creatorul nu-şi află sălaş. Venise vremea ca Fiul să meargă la Tatăl şi nu o putea face decât dezlegându-se de păcatele celor pentru care a venit să-i mântuiască şi a făcut-o desăvârşit – iertând pe toţi pentru toate. Mai înainte, prin iertare tămăduise atâtea şi atâtea boli, scandalizând fariseii care nu înţelegeau cum poate s-o facă. Nici fariseii de astăzi nu o pot face şi vedem cum spitalele, mai ales cele de psihiatrie, sunt pline, simptomatic pentru gradul de secularizare a unui popor care se declară creştin. Se spune că atunci când nu sunt duhovnici buni, spitalele de psihiatrie sunt pline. E poate timpul să ne amintim că nu tot cel ce zice „Doamne, Doamne” este credincios, ci doar acela care lucrează poruncile Sale mai ales aceea a iubirii. Dar cine să audă în derizoriul în care ne împinge războiul tuturor împotriva tuturor, în spatele minciunilor „măiestrit” acoperite care arată mai degrabă gradul lepădării de Hristos decât al lepădării de sine?

Smerenia Lui ar trebui înţeleasă ca îndemn pentru că s-a lăsat să fie ucis în cel mai crunt mod şi, Fiu al lui Dumnezeu fiind, „născut” nu făcut ca omul a primit să stea între cei din urmă oameni. Mai mult, celui care L-a mărturisit şi s-a pocăit, spunând că este pe drept osândit şi s-a rugat „Pomeneşte-mă Doamne întru împărăţia Ta” i-a zis: „Adevărat, adevărat zic ţie. Astăzi vei fi cu mine în rai”. Astăzi, adică, un prezent continuu, nu după cine ştie ce timp şi nici împlinind cine ştie ce condiţii, ci în clipa aceasta, singura care în şirul neîntrerupt, înveşniceşte. Paideic, la Sf. Liturghie, după aceste cuvinte, urmează Fericirile, care, departe de a fi o uniformizare a oamenilor, arată cum, fiecare în felul lui, poate ajunge la desăvârşire, adică să afle împărăţia cerurilor din el însuşi. Corolarul lor este „Fericiţi făcătorii de pace, căci aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema”, înveşnicindu-se prin renunţarea la sinele egolatru pentru a te dedica iubirii slujitoare a lui Dumnezeu şi a oamenilor. Mircea Vulcănescu a cărui trup sfinţeşte, laolaltă cu altele, pământul Aiudului scria: „A iubi pe aproapele tău ca pe tine înseamnă deci sa simţi că eşti legat de el prin solidaritatea de suferinţă, prin comunitatea de soarta în păcat şi că la bine şi la rău nu exista,în fond, mântuire numai pentru mine singur, ci numi mântuirea lumii întregi. Acesta e sensul creştinismului aşa cum îl trăieşte Biserica lui Hristos.” Bolnav, pe patul închisorii, păstrându-şi limpezimea minţii i-a rugat pe cei din jur: „Să nu ne răzbunaţi” fiindcă el iertase. De la el învăţăm să disociem între „a vorbi în Dumnezeu” şi a vorbi „despre Dumnezeu”. Despre Dumnezeu nu este greu să vorbeşti când ai la îndemână o bibliografie generoasă, dar a vorbi „în Dumnezeu” înseamnă că te-ai lepădat de sinele propriu şi a mărturisi ca odinioară Apostolul neamurilor că „nu eu trăiesc în mine, ci Hristos trăieşte în mine”.

Mi s-a dat toată puterea în cer şi pe pământ”

Înţelegând ca astfel să trăim această Sărbătoare a Sărbătorilor, vedem cum toate celelalte duc spre ea şi ea însăşi deschide căi spre ele într-o armonie cosmică aureolată de bucuria Luminii spre care ne vom îndrepta ca spre regenerare ontologică. Împlinind toate rânduielile praznicului după datină, să dăm urmare cuvintelor Sf. Grigorie de Nazianz: „Să devenim Dumnezeu din pricina lui Hristos, aşa cum El S-a făcut om din pricina noastră.” Hristos cel Înviat a sfâşiat catapeteasma care despărţea pe Dumnezeu de om într-o realcătuire a unităţii zdrenţuite de păcat. În acest spirit mărturisim cu Sf. Ioan Damaschin:”Ziua Învierii, popoare să ne luminăm! Paştile Domnului, Paştile! Că din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, Hristos Domnul ne-a trecut pe noi ce cântăm cântare de biruinţă.” Cum oarecând trecerea Mării Roşii a pus capăt tiraniei lui Faraon, Învierea Domnului semnifică omorârea păcatului, a morţii care i-a urmat şi începutul unei noi vieţi. Este momentul care a împărţit în două istoria umanităţii – înainte şi după Hristo; momentul vindecării depline a omului prefigurată în învierea fiicei lui Iair, a fiului văduvei din Nain şi a lui Lazăr.

Fotografie de Dinu Lazar

Învierea e încununarea binecuvântării obşteşti din duminica Floriilor: „Dumnezeu este Domnul şi s-a arătat nouă.” S-a arătat ca Fiu al lui Dumnezeu făcut Fiu al Omului ca să biruie tot ceea ce răul a declanşat ca în povestea ucenicului vrăjitor. Prin jertfa Sa răscumpărătoare am primit din nou oportunitatea de a deveni asemenea îngerilor, cum au făcut-o atâţia şi atâţia sfinţi, ca îngeri în trup de om. De nu ne-am opri doar la farmecul rostirii şi am căuta în apele limpezi ale străfundurilor, am descoperi stelele cerului spre a pune început bun şi în faptele noastre, fără de care „credinţa este moartă”. Sf. Ap. Iacob spune că moartă e credinţa fără fapte şi s-ar cuveni să stăruim şi asupra credinţei ucisă de faptă, atunci când mărturisim în vorbe măiestrit rostite spre a impresiona ca nişte straie de cinste pentru fapte reprobabile. Interesant, că Învierea Domnului i-a amuţit pe fariseii care au dispărut ca şi când nu ar fi fost, cum minciuna nu are întemeiere în realitate dar o poate „acoperi” deviind cursul firesc al timpului dat omului spre desăvârşire. Hristos a biruit definitiv cei mai cumpliţi duşmani ai omului – păcatul prin iertare şi moartea prin înviere. Şi dacă Naşterea lui Hristos a omului spre moarte, Învierea Sa este spre viaţă veşnică unde îl readuce pe omul pierdut într-o abatere pe care mai târziu o recunoştea David scriind că El l-a făcut pe om, Ziditor iar după cădere, l-a realcătuit prin Hristos, Adam cel Nou prin care l-a readus în fără-de-sfârşitul luminii. Hristos a biruit păcatul ca noi, urmându-I, să facem la fel urcând spre veşnicie; a biruit moartea, ca acei care cred în El să intre în seninătatea vieţii veşnice; a biruit întunericul ca noi să trăim în lumina cunoştinţei.

Pentru omul contemporan rămâne crucială problema puterii, atât de râvnită încât poate duce la desfigurarea personalităţii umane, făcând din ea fie un monstru, fie un zombi. Soren Kierkegaard observa că toţi oamenii doresc puterea dar niciunul vrea să-şi asume responsabilitatea. Şi aici Hristos ne dă o pildă desăvârşită pe care al situa-o între două evenimente: Primul, când demonul, ispitindu-l îi spune că îi dă toate împărăţiile lumii dacă i se supune şi când, izgonindu-l, spune „Domnului Dumnezeului tău să i te supui şi numai Lui unuia să-I slujeşti.”; cel de al doilea, când, după înviere spune că i s-a dat toată puterea în cer şi pe pământ. Între ele, necesar îndreptar mărturisirea că a coborât din cer „nu ca să fac voia mea, ci voia Celui ce M-a trimis pe mine. Şi aceasta este voia Celui ce M-a trimis ca din toţi cei care Mi i-a dat să nu pierd niciunul, ci pe toţi să-i învii în ziua cea de apoi”. Puterea este dată de Dumnezeu celor care fac voia Sa, Cel care „toate câte a vrut le-a făcut în cer şi pe pământ, în mări şi în toate adâncurile” face voia celor care îl ascultă. Să ne gândim, bunăoară doar la Sf. Ilie. Mai mult, în grădina Ghetsimani, Hristos se roagă să treacă acest pahar, însă, revenindu-şi adaugă îndată;”nu voia Mea ci voia Ta să se facă”. Atunci au venit îngerii să-L mângâie. Din lucrarea voii lui Dumnezeu, Hristos – Omul şi-a luat puterea de a-şi duce la capăt misiunea salvatoare, trecând prin jertfa pe cruce. Scria David cum că „voia celor ce se tem de El o va face/ şi rugăciunea lor o va auzi/ Şi El îi va mântui”. Abia după împlinirii misiunii sale, după ce a călcat cu moartea Sa, moartea venită prin neascultarea primilor oameni i s-a dat puterea întreagă în cer şi pe pământ. Este puterea jertfei pentru iertarea păcatelor omului căzut în această „vale a plângerii”; jertfa supremă făcută de Dumnezeu pentru om ca blestemul păcatului să fie înlocuit cu binecuvântarea Domnului dată tuturor celor care-L iubesc. Puterea se converteşte în dragoste şi afirma K.G. Jung că „unde stăpâneşte dragostea nu există putere, iar unde domină puterea lipseşte dragostea.

Ca Fiu al Omului, Hristos şi-a dobândit puterea prin slujirea devotată a omului pe care l-a scos din gheara morţii redându-l vieţii veşnice, tradusă în termenii cunoaşterii singurului Dumnezeu adevărat şi a lui Hristos pe care L-a trimis. Urmând pilda Lui, noi cei obsedaţi de putere şi dornici de tot felul de „măriri” acoperite cu fariseică smerenie să avem mereu în minte cuvintele mântuitoare ale lui Hristos:” care vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru…După cum şi Fiul Omului nu a venit să i se slujească, ci ca să slujească El şi să-şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi”. Puterea autentică este a celui ce slujeşte cu iubire cinstindu-şi numele cu cinstea acordată fratelui, muritor ca şi fiecare. Între naştere şi moarte, devenirea este o lucrare proprie de care vom da seama în faţa Celui ce ne-a zidit din iubire şi pentru iubire. Cu aceste gânduri să ne îndreptăm spre Biserică ca să luăm Lumina Învierii pe cărei, să o aşezăm cuvios în suflet ca pe un altar, să ne închinăm încercând s-o facem nu cu oricare fel de iubire, ci cu aceea pe care El a arătat-o nouă. S-o facem rostind ca o rugăciune, ca şi în anii trecuţi, împreună cu Vasile Voiculescu: „Chip al infinitului răstignit în noi/Punem slabele noastre braţe peste ale Tale/Pironeşte-mi-le de aripile-ţi triumfale/ Să mă înalţi cu Tine din noroi.”

Hristos a înviat!

Elena Solunca Moise

Ziaristi Online

 

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.