Închinare în Duh şi Adevăr - femeia samarineancă. Gând de Duminică de Elena Solunca Moise - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Închinare în Duh şi Adevăr – femeia samarineancă. Gând de Duminică de Elena Solunca Moise

Nobleţea cananeencii se vădeşte în credinţă, curaj, stăruire, cuviinţă şi inteligenţă. A samarinencei, prin felul cum se dă bătută, fără reţineri, cu entuziasm, după ce mai întâi se opusese din toate puterile şi iscusinţele minţii ei. Ea, când i se revelează adevărul, îl recunoaşte şi trage toate consecinţele numaidecât. Acum este. Nici amânare, nici îndoială, nici sfială.

Pe loc porneşte să-L anunţe pe Mesia, să-I proclame prezenţa, să dea de ştire tuturor ce se petrece pe meleagurile lor, de ce neînchipuită cinste se învrednicesc, din ce neverosimilă bucurie sunt chemaţi să se împărtăşească. Aşa precum şi vrea Hristos: pe care-i cheamă îi vrea de îndată ai Lui, lăsând toate baltă, neopriţi de nici o treabă, nici un considerent, nici altă datorie fie ea cât de firească ori de curată. Ţarina, negoţul, însurătoarea, îngropăciunea: fleacuri, nugas!, le spunea poetul din vechime. Samarinencei, pe care suntem în drept să ne-o închipuim privită cu ochi nu prea buni în oraşul ei, nu-i mai pasă de ce spune lumea: chiar printre ai săi (unde-i va fi fost mai greu, ca şi lui Iisus) se grăbeşte să-L preamărească pe Domnul, să-I fie roabă şi crainică. (Nicolae SteinhardtDăruind vei dobândi, Editura Dacia, 1997, p. 45; Doxologia)

Închinare în Duh şi Adevăr

de Elena Solunca Moise

Duminica trecută ne-am reamintit de minunea vindecării slăbănogului din Vitezda, Casa Milostivirii, spre a înţelege că boala este urmare a păcatelor şi vindecarea definitivă (nu doar paliativă) este posibilă prin iertarea pe care o poate face numai Dumnezeu. O ştia prea bine David când cerea „Întoarce faţa Ta de la păcatele mele şi toate fărădelegile mele şterge-le.” Iisus nu a aşteptat rugăciunea slăbănogului poate şi pentru că aşteptarea lui răbdătoare de-a lungul a 38 de ani era o rugăciune nerostită, o mărturisire a credinţei lui. Cu duminica Samarinencei deprindem taina puterii rugăciunii, ca o împreună fiire cu „Cel ce a făcut cerul şi pământul cu toată splendoarea lor”. Sf. Ambrozie propune să înţelegem această pildă din perspectiva Întrupării Fiului lui Dumnezeu, a coborârii din ceruri ca Fiu al Omului pentru mântuirea neamului omenesc. Într-un fel o spune însăşi femeia samarineană: „Ştim că va veni Mesia care se cheamă Hristos; când va veni Acela, ne va vesti nouă toate”.

Mâncarea Mea este a face voia Celui ce M-a trimis pe Mine”

Cum fariseii, în ura lor zănatică, îi puseseră gând de ucidere, Hristos a plecat din Iudeea, îndreptându-se către Galileea, numită şi a neamurilor pentru că aici coexistau religii diferite – iudaică, elenistică, creştină şi islamică. Drumul era, cu adevărat, unul spre vestirea tuturor neamurilor că „Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Unul născut, nu făcut”. Urmându-l, a trecut prin ţinutul Samarei şi s-a oprit în Sihar, locul pe care Iacob l-a dat lui Iosif, fiul său, care este asemănat cu Hristos prin ascultarea, curăţenia, smerenia şi blândeţea firii. Vândut de fraţii săi, Iosif este eliberat şi le spune: „răul pe care mi l-aţi făcut voi, Dumnezeu mi l-a transformat în bine”. La fel răul făcut oamenilor lui Hristos răstignindu-L pe Cruce a fost spre mântuirea tuturor oamenilor. Cel care neîncetat a lucrat voia Tatălui s-a aşezat să se odihnească. S-a făcut aşa că, tocmai atunci, a venit o femeie samarineană să ia apă din fântână şi Mântuitorul i-a spus cu simplitate: „Dă-mi să beau.” Femeia s-a mirat peste măsură: „Cum, tu care eşti iudeu ceri de la mine care sunt samarineană. Pentru că iudeii nu au amestec cu smarinenii”. Aşa era, căci regele Asiriei, cucerind Samaria, a repopulat-o cu cinci triburi, iar locuitorii ei s-au amestecat cu ocupanţii şi au deprins să se închine zeilor străini. A apărut astfel un popor hibrid, „bastard”, sinonim cu dizarmonia, care într-un fel, iudei fiind totuşi, au intrat în luptă cu ei. Hristos instituie o altă ierarhie după un principiul pe care îl mărturiseşte atunci când chemat să mănânce spune „Mâncarea mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine.” Să ne amintim de parabola „bunului samarinean”, singurul care s-a aplecat şi a îngrijit un bolnav pe lângă care trecuseră un preot şi un levit fără măcar să-l ia în seamă. Aşa s-a înfăţişat Cel ce vindecă toată boala şi şterge lacrima trăitorilor din această „vale a plângerii”. El „Soarele dreptăţii” s-a arătat femeii samarinence când din zenit se răspândea lumina care alungă tot întunericul şi i-a spus deschis cine este. A făcut-o în firescul dumnezeirii Sale, fără să ţină seama că era şi o femeie adulteră, păcat care era pedepsit cu lapidarea. Vedem cum Cel ce dă hrană la tot trupul cere apă unei femei care nici măcar nu era de acelaşi neam, ca să dea tuturor apă vie.

Ca de atâtea ori, Hristos surprinde prin cuvintele cu care i se adresează:„dacă ai fi cunoscut darul lui Dumnezeu şi cine este Cel ce-ţi zice: Dă-mi să beau!, tu ai fi cerut de la El şi El ţi-ar fi dat apă vie.” Dar, de unde să ştie femeia ce mare dar îi făcuse Dumnezeu tocmai ei? Fiul lui Dumnezeu i s-a înfăţişat ca Fiu al Omului dezvăluindu-se ceva mai târziu ca Fiu al lui Dumnezeu. Femeia nu ştia nimic din toate astea, dar tânjea după cunoaştere din moment ce aflăm că avusese cinci bărbaţi, câte simţurile, iar cu acela cu care trăia nu-i era bărbat. Nici simţurile şi nici cu raţiunea nu pot ajunge a-L cunoaşte pe Dumnezeu, la care ajung cei „inima curată şi smerită” pe care nu o va urgisi. Mai târziu, Pascal avea să spună că inima are raţiunile ei pe care raţiunea nu le cunoaşte. Nu întâmplător a mai fost numită şi organ al transcendenţei. Dialogul care urmează arată că femeia nu era una oarecare; cunoştea Legea, ştia cele ce aveau să se întâmple fără dar nu cum anume şi voia să cunoască. Hristos a răspuns dorinţei ei tăinuite de a şti cu asupra de măsură omenească, căci a făcut-o cu măsura Fiului lui Dumnezeu făcut Fiu al Omului spre a-l înălţa din condiţia căderii dintâi. S-a mirat femeia şi nu fără temei pentru că fântâna era adâncă şi nu avea găleată, deoarece fiecare venea cu găleata proprie să-şi ia apă. Aşa era până la venirea lui Hristos, nimeni neputând scoate apă cu găleata minţii decât pentru sine. Sfinţii Părinţi spun că Mântuitorul anume a venit să spele inimile oamenilor, să bucure sufletele lor şi a făcut-o din voirea Lui cea bună. Venise aici şi spre a arăta şi că pământul era al Fiului lui Dumnezeu făcut Fiu al Omului şi că, în iconomia Mântuirii, Iosif a fost o prefigurarea a Sa. Cezar de Arles scrie că anume a venit aici „pentru că samaritenii, care doreau să ceară pentru ei moştenirea patriarhului lui Israel, să-L recunoască pe stăpânul lor la Hristos, care a devenit moştenitorul legitim al Patriarhului”.

Este o tainică translare a planurilor – de la cel concret la cel spiritual de natură a îngădui legătura pe care Hristos o face între ele, ca Fiu al lui Dumnezeu şi Fiu al Omului, Calea ce uneşte Adevărul şi Viaţa. Adevărul este Hristos, care cunoscut, eliberează de moarte şi este Viaţă veşnică pe care o dăruieşte prin Duhul Sfânt. Profeţise Zaharia că „apa cea vie va izvorî din Ierusalim” şi că va „răsări de la prima mare la ultima mare”, cuprinzând întreg pământul. Toate aveau să fie umplute cu apa cea vie a Evangheliei, Vestea cea bună, cu acela „care va bea din apa pe care i-o voi da Eu, nu va înseta niciodată”. Sf. Chiril al Alexandriei Iisus a numit apă vie darul Duhului Sfânt deoarece firea umană este uscată până în rădăcini şi stearpă de toate virtuţile, după ce omul a dat crezare cuvintelor vrăjmaşului. Ca să reînvie, el are nevoie de apa vie pe care Hristos o dăruieşte cu preţul jertfei Sale pe Cruce. Dar acum, firea umană se întoarce înapoi la frumuseţea ei dintâi şi, bând din ceea ce este de viaţă făcător, „este făcută frumoasă cu o varietate de lucruri bune şi, îmbobocind în viaţa cea virtuoasă, trimite strigăte sănătoase de iubire către Dumnezeu”.

Femeia îşi dă seama că Omul din faţa sa nu este unul ca toţi ceilalţi şi îl numeşte „Doamne”, încercând să înţeleagă tâlcul ascuns al cuvintelor care nedumeresc: „Eşti Tu mai mare decât părintele nostru Iacob?” Întrebarea era legitimă iar Hristos îi explică disociind cele două planuri – omenesc şi divin. Apa din fântâna lui Iacob era una obişnuită potolind setea pentru un timp după care revenea şi ştim că un om poate sta fără să bea apă cel mult trei zile. În Cărţile Sfinte Duhul Sfânt este numit şi “darul lui Dumnezeu” pentru a reveni subliniind „Dacă îi este sete cuiva e sete, să vină la Mine şi să bea… Cel ce crede în Mine izvoare de apă vie vor curge din pântecele lui”. Şi Evanghelistul mai are ceva de adăugat: „ Şi aceasta o spunea despre Duhul, pe care Îl vor primi cei ce vor crede în El. Duhul Sfânt este asemănat cu un izvor neîncetat împrospătat din adâncuri, este fântână şi nu o apă stătută.” Hristos îi arată femeii samarinene că apa stătută nu poate fi una a vieţii veşnice închisă între malurile ei, repede stricându-se ei şi abia izvorul, venind din străfunduri poartă în sine stropi de veşnicie.

Spunea frumos poetul Blaga: „Sapă, sapă, frate, sapă/ Până dai de stele-n apă” în timp ce filosoful găsea că omul este „o fiinţă care veşnic îşi depăşeşte creaţia şi niciodată destinul creat.” Dăruit cu Duh Sfânt, omul îşi lucrează asemănarea cu Dumnezeu dar nu poate fi Dumnezeu. Apostolul Pavel spune “Şi noi toţi am băut dintr-un singur Duh” (I Corinteni 12, 13). Nedumerirea persistă asupra locului – apa este numită darul lui Dumnezeu, care este Duhul Sfânt? Dar, precum aflăm, apă pe care o dă Hristos este Duhul Sfânt, iar într-o altă parte în Evanghelia însăşi că aceasta apă este numită Darul lui Dumnezeu. În dialogul cu femeia, i se adresează cu „Domn” şi, deloc intimidată i-a replicat că iudeii nu au nici o legătură. Urmând un fel un traseu maieutic, Iisus a zis către ea: „Dacă ai fi cunoscut darul lui Dumnezeu şi cine este cel care ţi-a zis Dă-mi să beau, tu I-ai fi cerut şi El ţi-ar fi dat apă vie.” Duhul Sfânt este asemănat cu apa dar nu asimilat cu ea. Spunea Sf. Ioan Botezătorul despre Cel care va veni după El şi va fi mai mare încât nu va fi vrednic să-i lege încălţările şi că el botează cu apă, semn al pocăinţei, iar Hristos cu Duh Sfânt. În Evanghelia lui Ioan citim că: „Dacă cuiva îi este sete, să vină la Mine şi să bea; Cel ce crede în Mine, precum zice Scriptura, izvoare de apă vie vor curge din pântecele lui. Şi Evanghelistul adaugă: „Şi aceasta o spunea despre Duhul, pe care Îl vor primi cei ce vor crede în El.” La rându-i, Apostolul Pavel spune “Şi noi toţi am băut dintr-un singur Duh”. Problema este de a stabili unde apa este numită darul lui Dumnezeu, care este Duhul Sfânt? Dar, aflăm aici că această apă este Duhul Sfânt, iar în altă parte este numită Darul lui Dumnezeu. Unul şi acelaşi Domn vorbeşte cu femeia samarineană la fântână, cerând: „ Dă-mi să beau” iar ea a răspuns că iudeii nu au nici o treabă cu samarinenii, pentru ca El să continue de parcă nu ar fi auzit:dacă ai fi cunoscut darul lui Dumnezeu şi cine este cel care ţi-a zis Dă-mi să beau, tu I-ai fi cerut şi El ţi-ar fi dat apă vie. O face în miezul zilei anume să nu mai spunem întunericului din noi lumină şi să recunoaştem că Hristos este Cel care luminează în întunericul sufletului nostru. Înţelegem că Izvorul vieţii, cerând femeii să bea, nu a făcut-o să-şi potolească setea proprie, ci să curăţească sufletul dăruind Duh Sânt, care cum spunem în Crez, de la Tatăl purcede. Singur Domnul cere ceea ce însuşi dăruieşte consfinţind, şi astfel, iubirea ca purcezătoare a înveşnicirii vieţii. De aceea El nu are nevoie de găleată, măsură a minţii mărginite, el toarnă apa în ele spre bună înţelegere a Învăţăturii Sale.

Vine ceasul şi acum este”

Femeia nu se recunoaşte înfrântă şi perseverează: Nu cumva Tu eşti mai mare decât Iacob, care ne-a dat această fântână şi el însuşi a băut din ea şi fii lui şi turmele lui? În acelaşi registru al blândeţii împărăţiei lui Dumnezeu, Hristos nu se prezintă mai mare decât Iacob, ci face o comparaţie pentru a arăta deosebire radicală: apa din fântâna lui Iacob este bună pentru această viaţă măsurată în zile şi ani, în timp ce apa dăruită de El este izvor de veşnicie. Sf. Chiril al Alexandriei consideră că aici este locul unde vorbeşte despre Duhul Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul pe care îl profeţise Isaia: Scoateţi apă cu bucurie din izvoarele mântuirii. Înaintând încă un pas pe calea înţelegerii, Hristos îi spune să vină cu bărbatul său. O face, mai întâi, pentru că Dumnezeu a făcut omul bărbat şi femeie, dar şi pentru a o determina să recunoască faptul că, deşi avusese cinci bărbaţi, cu niciunul nu a rămas, iar cel cu care trăia nu-i era soţ. N-a mustrat-o Hristos, cum nu a făcut nici altădată şi cum ar fi făcut fariseii şi nu doar ei. El pune în lumină că nu plăcerea este calea spre mântuire, ci legătura curată, binecuvântată de Dumnezeu cu prunci care să ducă mai departe neamul. Nu a mustrat-o, deci, pentru ceea ce se cuvenea, dar a apreciat sinceritatea ei, condiţie necesară a unei convorbiri ziditoare şi nu una în care să fie umilită, chiar dacă pe dreptate. Hristos arată cu limpezime dacă cineva vrea cu adevărat să înveţe pe semenul nu se cuvine a o face mustrând de la înălţimea unei zadarnice trufii, ci căutând a-l determina să ajungă singur la Adevăr. E un altfel de silogism, opus sofismelor practicate de farisei şi care izvorăşte dintr-o necuprinsă iubire pentru fiecare om spre a-l ajuta să-şi găsească rostul în iubire.

Cum adevărata binecuvântare este de la Dumnezeu, femeia aduce în dialog nevoia închinării şi, legat de aceasta, locul cuvenit unde se poate face. Asta pentru că samarinenii se închinau pe muntele Garizim (desemnând o separaţie, o sciziune), în timp ce iudeii credeau că Sionul( adică turn de veghe) este locul sălăşluirii lui Dumnezeu, legând dumnezeirea de spaţiu, ca şi cum ar fi de pe pământ. Dar, încredinţează Sf. Ap. Pavel că Domnul este Duh şi acolo unde este El e libertatea. Asemănarea omului cu Dumnezeu este prin Duh pentru că Însuşi Domnul, după ce l-a făcut cu mâinile Sale din pământ, a suflat Duh Sfânt. Duh este Domnul iar Fiul Său este Adevărul care-l face pe om liber de moarte şi pe acest temei înţelegem caracterul universal al creştinismului în virtutea căruia, sublinia Fericitul Augustin că nu a spus mântuirea nu este pentru iudei, ci mântuirea este de la iudei. Şi cum, vorba Eclesiastului, există un timp prielnic pentru orice lucru de sub cer, Hristos îi spune, invocând nevoia de credinţă: Femeie, crede-Mă că vine vremea, şi acum este, când adevăraţii închinători ai lui Dumnezeu o vor face în „Duh şi adevăr” pentru că „şi Tatăl asemenea închinători doreşte”. Origen desluşeşte o logică a unităţii dintre Duh şi Hristos: „El l-a numit pe Dumnezeu pentru ca să-L distingă de trupuri. Şi s-a numit Adevăr pentru a-L distinge de o umbră.” Duh fiind, Dumnezeu nu poate fi înţeles ca un idol care nu are viaţă ci, cum „duhul dă viaţă” este şi făcător de viaţă. Duh şi Adevăr, Dumnezeu şi Fiul său făcut om întru Duhul Sfânt. Cu îndreptăţire, despre Dumnezeu poate să vorbească cel cu inimă curată pentru care se rugacerea David: „Inimă curată zideşte întru mine şi cu duh stăpânitor mă întăreşte.” Adevărul având rostul mărginirii care trimite la nemărginire, a timpului care într-o interpretare anamorfotică l-a făcut pe Bergson să îndemne: gândeşte ca un om de acţiune şi acţionează ca un om care gândeşte. Ne închinăm lui Dumnezeu în Duh, nu în vreo formă determinată şi în adevăr, felul concret în care el se face cunoscut nouă ca noi să lucrăm asemănarea cu el în concretul timpului şi spaţiului. Pentru femeia samarineană totul nou şi de neînţeles pentru că samarinenii se opriseră doar la cărţile lui Moise, încremeniţi pe drumul care ducea spre Hristos şi, de aceea ei i-a fost dat ei să-L întâlnească. E o lecţie folositoare nouă tuturor că „este potrivit ca atunci când îl vedem pe Hristos, strălucirea slavei lui Dumnezeu, să spunem că L-am văzut prin luminarea Duhului. Prin Hristos, Chipul, suntem conduşi la Tatăl, căci El poartă pecetea asemănării Tatălui”.

Continuând şirul întrebărilor şi răspunsurilor, Hristos îi spune simplu: „Eu sunt.” Odinioară, lui Moise, Dumnezeu i-a spus „Eu sunt Cel ce sunt”, necuprinsul în care omul trăieşte cu dorul veşniciei. Hristos spune: „Eu sunt”, arătându-se femeii din Samaria într-o rotunjire a cunoaşterii desăvârşirii pe care i-a dezvăluit-o pas cu pas. Sf. Efrem Sirul descrie acest drum spre cunoaşterea lui Hristos: mai întâi că este iudeu, apoi că este un profet şi, după aceea, că El este Mesia într-un urcuş eliberator. Mai întâi L-a văzut pe cel ce era însetat de dorul mântuirii omului şi apoi ca Dumnezeu Mântuitor care spune: „Ca cineva însetat, ea L-a convins; ca iudeu, s-a retras din faţa Lui; ca învăţat L-a întrebat; ca profet, ea a fost mustrată; iar ca Mesia, ea s-a închinat Lui”. Pe tot acest drum ea a rămas constantă în dorul de Dumnezeu şi sinceritatea de a urma chemării Lui. De aceea, când s-a întors în sat şi a povestit oamenilor cele întâmplate, a fost crezută şi urmată ca un adevărat apostol. Adevărul a dat credibilitate celei ce îl vestea, care, altfel, nu ar fi fost vrednică de aceasta, pentru că Adevărul este mai presus de om. La rugămintea lor. Hristos a stat două zile iar ei au dat mărturie:”Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii”. Rugându-ne „Tatăl nostru” să avem vii cuvintele pe care Hristos le-a spus ucenicilor care îi dădeau să mănânce: „Mâncarea Mea este a face voia Celui ce M-a trimis pe Mine”. Străduindu-ne să-I urmăm cu puterea noastră dijmuită de păcatele neascultării, să facem din lucrarea ascultătoare a voirii lui Dumnezeu „pâinea noastră cea de toate zilele”. Hristos a înviat!

Elena Solunca Moise

Sursa: Ziaristi Online

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.