Hristos S-a Înălțat! De la iertare la binecuvântare. La Înălţarea Domnului - Ziua Eroilor - de Elena Solunca Moise - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Hristos S-a Înălțat! De la iertare la binecuvântare. La Înălţarea Domnului – Ziua Eroilor – de Elena Solunca Moise

Înălţarea Domnului – Ziua Eroilor, sărbătoare naţională a poporului român

17 Mai 2018

La sărbătoarea Înălțării Domnului şi Ziua Eroilor din ziua de joi, 17 mai 2018, după Sfânta Liturghie, vor fi oficiate slujbe de pomenire a eroilor nea­mului românesc în toate catedralele, bisericile, mănăsti­rile, cimitirele, troiţele şi monumentele închinate acestora din ţară şi străinătate. Apoi, la ora 12:00, clopotele bisericilor ortodoxe vor fi trase în semn de recunoştinţă faţă de eroii care s-au jertfit pentru neam, credinţă şi ţară.

În plan bisericesc, pomenirea eroilor neamului românesc la praznicul Înălţării Domnului a fost hotărâtă de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în anul 1920 şi a continuat până la instaurarea regimului comunist, în 30 decembrie 1947. După căderea regimului comunist, această tradiție a fost consfinţită prin alte două hotărâri sinodale din anii 1999 şi 2001.
Prin Legea 379/2003 privind regimul mormintelor şi operelor comemorative de război, sărbătoarea Înălţării Domnului Iisus Hristos a fost proclamată Ziua Eroilor, ca sărbătoare naţională a poporului român.

Reamintim că şi la fiecare Sfântă Liturghie sunt pomeniţi eroii, ostaşii şi luptătorii români din toate timpurile şi din toate locurile care s-au jertfit pe câmpurile de luptă, în lagăre şi în închisori pentru apărarea patriei şi a credinţei strămoşeşti, pentru întregirea neamului, libertatea şi demnitatea poporului român.

Biroul de presă al Patriarhiei Române

La Înălţarea Domnului. De la iertare la binecuvântare

de Elena Solunca Moise

De la praznicul Învierii Domnului când am înţeles şi cum fi-va învierea noastră, a tuturor şi a fiecăruia, am parcurs , începând cu duminica apostolului Toma, un drum de la iertare la binecuvântare. De început, a început cu rugăciunea lui Hristos pe cruce „Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac”, drumul a continuat cu dumineca Tomi care L-a mărturisit ca Domn şi Dumnezeu. Pe acest traseu paideic am continuat cu Duminica femeilor mironosiţe; a slăbănogului de la Vitezda care nu avea om, dar a l-a vindecat însuşi Fiul lui Dumnezeu; a femeii samarinene de la care am învăţat să ne rugăm în duh şi adevăr, pentru că „Duh este Domnul”. În sfârşit, duminica orbului din naştere în care am putea vedea întreaga omenitate de la căderea din rai, când abia a putut să-şi dea seama că este „aici”. În acest „aici” ne dăm seama că „nepricepându-ne la nici un răspuns” rămâne rugăciunea „miluieşte-ne pe noi”, mărturisindu-ne credinţa şi închinându-ne în faţa Fiului lui Dumnezeu cum a făcut-o orbul din naştere. Patruzeci de zile trecut-au, număr pe care îl găsim în Biblie de aproape o sută de ori, cu sens de libertate şi schimbare, sfârşitul unei perioade asociată cu un început nou. Desigur, numărul nu este în sine „trecere”, a cărei raţiune e mult mai înaltă, dar o ritmează aducând-o mai aproape de noi şi făcând să conştientizăm natura felultaină căci parcă anume cele văzute învăluie cele nevăzute dându-le substanţă şi aureolându-le cu o noimă din care ne hrănim sufletul însetat de veşnicie. Înainte de despărţire, Hristos a spus ucenicilor că „Îmi veţi fi mie martori în Ierusalim, în toată Iudeea şi Samaria şi până la marginile pământului”. A fost ca un legământ pe care îl face cu fiecare dintre creştini – mărturisire a adevărului pe care o facem în fiecare zi când rostim crezul şi în alte rugăciuni care sunt hrană pentru suflet şi minte. Înălţarea Domnului este relatată de Evanghelistul Marcu într-un verset în care spune cum Hristos s-a ridicat la ceruri şi stă de-a dreapta Tatălui. La rându-i, , Evanghelistul Luca, care împreună cu Cleopa L-au întâlnit în drum spre Emaus, redă Înălţarea fără să facă vreun comentariu ca şi cum sublimul ei începe şi creşte dincolo de hotarul cuvintelor. E ca şi cum, privind la cer, simţi cum respiraţia se opreşte dintr-o dat în faţa acestei taine a tainelor ce, fără să se dezvăluie, te poartă blând ca o dulce povară. S-a născut o tradiţie puternică a Bisericii trăitoare care perpetuează cuvântul dătător de viaţă. Înainte de Înălţare însă a fost cea de a doua pescuire minunată, când Apostolii, după ce noaptea întreagă nu prinseseră nimic, la îndemnul lui Hristos au aruncat mrejele şi ascultarea le-a fost răsplătită. Fireşte că, împreună cu ei, era şi Maica Domnului, mereu în preajma Fiului ei preaiubit. Apoi, împreună au stat la o cină de despărţire, iar ucenicii l-au recunoscut după frângerea pâinii zicând „Domnul este”. Cum totul trebuia plinit după lege, l-a întrebat de trei ori pe Apostolul Pertu dacă îl iubeşte. O ştia prea bine, era nevoie însă de un întreit legământ de iubire făcut în faţa tuturor, care să-l dezlege de cele trei lepădări din noaptea Răstignirii. Mai mult, tocmai,cunoscându-i inima, Hristos i-a dat să „pască oile Lui”. Credinţa dă iubirii aripi care s-o înalţe spre tăria cerurilor iar iubirea îi deschide zarea de necuprins a împărăţiei cerurilor. Fostul pescar, priceput ca puţini în a atrage peştii în mreje, devine păstorul care se îngrijeşte ca „oile Domnului” ca ele să aibă tot ce este folositor pentru a urma mai departe pe Hristos. Pentru asta au ascultat pe întâiul chemat, care i-a lucrat cuvântul cu râvnă şi pricepere, cu vrednicie şi destoinicie, cu timp şi peste timp. A fost ca o a doua Cină de taină în care le-a desluşit cum trebuiau să se împlinească „toate cele scrise despre Mine în Legea lui Moise”. Venind în întâmpinarea întristării lor, le-a spus că „nu-i va lăsa singuri”, că le va trimite Duh Mângâietor, după care i-a sfătuit să rămână în cetate până îi va „îmbrăca cu putere de sus”. În chip de rămas bun le-a zis: pacea Mea v-o las vouă”.

Pacea Mea o las vouă”

Au mers afară şi s-au îndreptat spre Betania şi acolo, stând, şi-a ridicat mâinile a binecuvântare şi s-a înălţat la cer. Ce să însemne? Ştim că este cer şi-o spunem adesea, dar nimeni nu a putut cu precizie ce anume este cerul şi suntem nevoiţi să recunoaştem că este ceva deasupra noastră. Recunoscând, Ilie Minat a spus: „O raiule, noi putem să te dobândim, dar nu putem să te înţelegem.” Ştim că cerul poate fi şi în sufletul omului după spusa „împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru”. Dar de ce am risipi taina care, aşa cum este, ne mângâie, ne întăreşte, ne luminează, deschide orizonturi nebănuite de înţelesuri din care să ne rostuim viaţa după porunca cea nouă a iubirii pe care ne-a dăruit-o Hristos? Sf. Maxim Mărturisitorul desluşeşte: „Dacă credem că Hristos s-a înălţat la cer, atunci trebuie ca şi gândurile noastre să roiască în jurul Lui. Adică, să nu-L coborâm pe Dumnezeu în măsurile noastre…ci să-L lăsăm pe Domnul Iisus Hristos mai presus de noi şi să grupeze gândurile noastre în legătură cu Domnul Iisus Hristos”. Iar ele să rodească în fapte, fără de care „credinţa este moartă” şi fără ea ne afundăm în abisul îndoielilor. Şi dacă, pentru Descartes şi urmaşii lui, îndoiala este expresia gândirii iar aceasta temei al existenţei, am putea spune că credinţa în Hristos este trăire cu El, viaţă şi înălţarea a omului iar aceasta începe cu smerenia. Pentru „tot omul care este păcătos”, „înaintemergătoarea ei este pocăinţa, fără de care nu există desăvârşire. Minunată este smerenia Fecioarei Maria care spunând îngerului „Fie mie după cuvântul tău” s-a făcut Născătoare de Dumnezeu. Mai târziu, mereu în ajutorul nostru ca proprii ei fii ne spune „Să facem tot ce spune El”. Odată, întrebat ce este desăvârşirea, Sf. Isac Sirul a spus că este o „prăpastie de smerenie”. Hristos s-a smerit luând chip de om s-a smerit deplin făcând voia Tatălui până la moarte pe cruce, ca după Înviere, să se înalţe cu trupul la cer , îndumnezeind omul.

Şi, cum priveau apostolii la cer, li s-au alăturat doi bărbaţi învestmântați în alb zicând: Bărbaţi galileeni de ce staţi privind la cer? Acest Iisus care s-a ridicat de la voi la cer, astfel va şi veni, cum L-aţi văzut urcând la cer.” Nu trebuie să ne întristăm pentru că tot ce trebuia făcut pentru mântuirea noastră a făcut El până la urcarea la cer şi ne rămâne a-L urma ştiind prea bine că şi aşa este cu noi. O spune desluşit Apostolul Petru că „Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit toate cele ce sunt spre viaţă şi spre bună cucernicie, făcându-ne să cunoaştem pe Cel ce ne-a chemat prin slava Sa şi prin puterea Sa” – slava care ne-a arătat-o şi puterea pe care o dă celor care îl ascultă. Şi aici pildă cu totul prea aleasă o avem pe Maica Domnului despre care Sf. Efrem Sirul spune nu odată că „are voirea dimpreună mergătoare cu puterea”. Domnul Hristos s-a înălţat la cer în firescul dumnezeirii Sale, pe o cale care a început cu Bunavestire când îngerul a spus fecioarei: „Binecuvântată eşti între femei şi binecuvântat este rodul pântecului tău”. Apoi tot ce a făcut a fost spre mântuirea omului, nimic mai puţin sau de prisos de putem spune cu Psalmistul: „Cât de minunate sunt lucrurile Tale Doamne, toate cu înţelepciune Le-ai făcut”. Mai mult, Hristos i-a înştiinţat mai întâi pe apostoli. Scrie Sf. Nicolae Velimirovici: „Domnul deschide mintea pentru înţelegere numai celor care doresc aceasta; El dă apa vieţii numai celor ce sunt însetaţi şi El se arată numai celor care îl caută cu dorinţă arzătoare.” De aceea cere să se propovăduiască numele Domnului şi „tot genunchiul să se plece” şi Evanghelia la „toată făptura”, la toţi oamenii fiindcă, scrie Sf. Grigorie „omul are ceva asemenea cu toată făptura. Cu piatra are aceiaşi fiinţă; cu lemnul, viaţa;cu animalele, simţurile; cu îngerii, priceperea”. Ne amintim cum îngerul i-a spus lui Iosif că El este cel care „mântui poporul său de păcatele sale”.

De la Bunavestire la Înălţare

Începutul propovăduirii este Ierusalimul, „cetatea lui Dumnezeu” şi aici a fost adusă cea mai mare jertfă nu de om, ci de însuşi Dumnezeu care L-a trimis pe Fiul Său ca tot cel ce crede să aibă viaţă veşnică; aici a strălucit Lumina Învierii deasupra mormântului rămas gol. Hristos a înviat ca Fiu al lui Dumnezeu făcut om ca omul să învie şi la „cunoştinţa adevărului să vină”. Prin Ierusalim, se mai înţelege şi mintea omului care se păstrează limpede prin pocăinţă şi smerenie spre înţelegere. Să nu uităm, fie şi o clipă, că trufia l-a pierdut pe Lucifer şi a pricinuit căderea întâilor oameni. Ei apostolii aveau misiunea de a fi martori ai lui Hristos, după măsura minţii lor şi Duhul Sfânt dat de El, să propovăduiască învăţătura. Petru spune: „Dumnezeu a înviat pe Acest Iisus. Căruia noi toţi îi suntem martori.” Fariseii au dispărut, s-a destrămat ca fumul şi glasul lor se mai aude doar ca pildă de mărturie mincinoasă. Înălţându-se, Hristos ne înalţă şi pe noi pentru că, murind pentru noi, a înviat pentru noi şi a deschis calea spre Pacea cu Dumnezeu. Va veni însă aşa cum s-a înălţat, dar „în slavă” spre judecată. Şi cu grijă iubitoare spune ucenicilor că va trimite Duhul Sfânt, că „nu vă voi lăsa orfani; voi veni la voi.” Poate fi o iubire mai cuprinzătoare? Aşa fiind, ucenicii s-au închinat şi s-au întors cu bucurie mare.” Cu bucurie începe şi se sfârşeşte petrecerea lui Hristos pe pământ, adeverire a iubirii lui ca virtutea cea mai presus de toate, care „nu cade niciodată”. Cuvine-se ca şi noi să ne înălţăm inimile şi să mulţumim Domnului cu vrednicie, îndreptându-ne tot ce gândim, grăim şi facem spre „lumina ce luminează pe tot omul ce vine în lume”. Hristos s-a înălţat!

Ziua eroilor neamului – Presăraţi pe-a lor morminte ale recunoştinţei flori

Înălţarea Domnului este şi ziua când sărbătorim eroii neamului nostru, cei care au luptat şi s-au jertfit în grele încercări pentru dreptate şi libertate. Sunt mulţi, foarte mulţi de doar Domnul îi ştie. Noi trebuie să le aducem prinosul recunoştinţei în recunoaşterea meritelor care dau demnitate istoriei noastre şi sârguinţa de a ne arăta cât mai aproape de vrednicia lor. Eroismul poporului nostru este, oarecum, atipic afirmat prioritar în lupta de apărare a pământului şi credinţei şi nu spre cucerire. Analizând creştinismul românesc, Simon Mehedinţi scria că mentalitatea noastră se caracterizează prin absenţa „pornirii spre răzbunare”. În Scrisoarea a III, Eminescu pune în gura lui Mircea cel Bătrân înţelepciunea ce a fost sfetnic bun multor domnitori: „cât suntem încă în pace, eu îţi spun. Bine-ai venit”. Urmând-i „lecţia”, aflăm că, la limita, respinge hotărât şi neînfricat închinarea la dom străin, amintind lui Baiazid „moşneagul” ce-i stătea în faţă e „nu e om de rând, ci e Domn al Ţării Româneşti: „Eu nu ţi-aş dori vreodată să ajungi să ne cunoşti,/ Nici ca Dunărea să-nece spumegând a tale obşti/ După vremuri mulţi veniră, începând cu acel oaspe/ . Ce din vechi se pomeneşte, cu Dariu a lui Istaspe/ Mulţi durară, după vremuri, peste Dunăre vreun pod/ De-au trecut cu spaima lumii şi mulţime de norod/Împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă/ Au venit şi-n ţara noastră de-au cerut pământ şi apă/ Şi nu voi ca să mă laud, nici nu voi să te-nspăimânt/ Cum veniră, se făcură toţi o apă şi-un pământ.” Când va fi depăşită negura principiului „prezentul dictează trecutul” şi cele ascunse de diferite interese ale clipei repede trecătoare, se vor descoperi toate şi vom putea recupera trecutul eroic aşa cum a fost. Ecoul lui îl descifrăm în cântece şi poveşti, în doine şi balade în datini de o nespusă bogăţie pe care încă le mai ştiu bătrânii. Într-adevăr, poporul român a fost şi este încă răbdător, simţind în adâncul cel mai adânc al sufletului sentimentul veşniciei, care încredinţa Blaga, s-a născut la sat, vatra istoriei, culturii şi filosofiei(ca iubire de înţelepciune) noastre. Cum în toate este o măsură, răbdarea se sfârşea atunci şi ea când ajunge „cuţitul la os”; la os pentru că măduva lui este hemato-formatoare, produce sânge, principiul vieţii. Aici lasă loc de manifestare eroismului „puilor de lei”: „Au fost eroi şi-or să mai fie/ ce-or frânge duşmanii cei răi/ Din coasta Daciei şi-a Romei/ În veci s-or naşte pui de lei”.

De inspiraţie profund creştină, cu substrat dacic, eroismul românesc este tolerant, înzestrat cu un optimist cu-minte, convins că toate vin sau sunt îngăduite de Dumnezeu care „nu vrea moartea păcătosului ci să se întoarcă şi să fie viu”. Nu este atât un etos resemnării, şi nici al toleranţei, cât unul al îngăduinţei ce caută ca, strâmtorându-se sau al renunţării de sine atât cât şi altul să poată trăi în bună înţelegere. Aşa ca să auzim îngerii cântând ca la Naşterea Domnului: „Slavă întru cei de sus/ Pe pământ pace/ între oameni bună voire”. Pentru toate acestea, şi încă altele multe, să ne plecăm capul a reculegere şi recunoştinţă şi înfrăţiţi prin vremi într-un singur glas cântăm: „Şi pe sacrele morminte puneţi lacrime şi flori,/ Spre a fi mai dulce somnul miilor de luptători,/ Ridicaţi pe piramida nemuriri, faima lor,/ Scrieţi în cărţile de aur cântecul nemuritor”.

Elena Solunca Moise

Ziaristi Online

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.