„Sub acest semn vei învinge”. Sf. Împăraţi asemenea apostolilor Constantin şi maica sa Elena – sau De la un imperiu păgân la un imperiu creştin. De Elena Solunca Moise. La Mulți Ani! - Ziaristi OnlineZiaristi Online

„Sub acest semn vei învinge”. Sf. Împăraţi asemenea apostolilor Constantin şi maica sa Elena – sau De la un imperiu păgân la un imperiu creştin. De Elena Solunca Moise. La Mulți Ani!

Cinstim astăzi, după tradiţie, pe Sf. Împărat Constantin şi maica sa Elena, numiţi, după faptele lor, întocmai cu apostolii. Ştim că apostolii au fost au fost cei pe care Hristos i-a chemat şi ei au răspuns, urmându-L cum au făcut-o Andrei şi Petru, Iacov şi Ioan Filip şi toţi ceilalţi, între ei şi Iuda, „fiul pierzării” şi s-a şi dat pierzării. Apostol al neamurilor a fost şi prigonitorul Saul, devenit pe drumul Damascului unul dintre cei care au urmat Mântuitorului, mărturisind adesea că lui să nu-i fie decât a se „lăuda cu Crucea lui Hristos”. Se spune, cu întemeiere că mulţi sunt cei chemaţi dar puţini aleşi iar împăratul Constantin, care după mulţi istorici merită pe deplin să fie numit „cel mare”, a fost chemat şi ales, răspunzând cu vrednicie lui Hristos care, prin vremi devălmăşite cheamă zicând: „În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea.” Cum în toate Domnul, „singurul care este Bun”, lucrează după voia Sa ziditoare şi proniatoare,aşa s-au petrecut lucrurile şi cu împăratul Constantin, care a convertit un imperiu păgân la primul imperiu creştin. Prin faptele sale întemeietoare, împăratul Constantin a dat, într-un fel propriu, creştinismului cuprinderea universalităţii. Chemarea sa la apostolie a fost una providenţială, arătând omenităţii cum înţelepciunea lui Dumnezeu şi dreptatea Sa „luminează ochii” celor aflaţi în întuneric.

Împăratul Constantin a fost consacrat ca mare şi sfânt, în special, pentru două dintre hotărârile lui care au schimbat istoria Europei şi a lumii – încetarea prigoanei împotriva creştinilor şi declararea creştinismului ca religie oficială (religia licita) în imperiu Roman. I-a urmat, spre deplinătate, transferarea capitalei imperiului de la Roma la Constantinopol, „noua Romă” cu toate consecinţele care au urmat şi au deschis calea la un dint-un imperiu păgân un imperiu creştin. Faima i-a fost atât de mare încât au fost împăraţi care se voiau numiţi „Constantin cel nou”.

Sub acest semn vei învinge”

Cel care avea să devină Împărat şi Sfânt s-a născut în jurul anului 274, în oraşul Naissus din Iugoslavia şi era fiul cel mare al lui Constantin Chlor şi Eleni şi a domnit între anii 306-337, mai întâi în partea vestică apoi în întregul Imperiu Roman. Vremurile erau vitrege şi imperiul, măcinat de interminabile lupte pentru putere, era ameninţat vu destrămarea ca de o ieşire din istorie. În acelaşi timp, după ce Nero a început persecuţia creştinilor, anii care au urmat au fost de grea încercare a credinţei celei drepte. Sunt anii care au dat istoriei poate cei mai mulţi sfinţi şi mucenici ştiuţi şi neştiuţi, jertfa lor fiind propovăduitoare a învăţăturii lui Fiului lui Dumnezeu. Acum, „venise ceasul” unei schimbări radicale a cursului vremii, iar împăratul Constantin, conducătorul ales de Dumnezeu să o facă. Era în anul 312, la Pont Milvius (Podul Vulturului), cam la 10-12 km. de Roma, Constantin, într-o luptă ce părea pierdută, l-a învins pe Maxentiu înscăunându-se pe sine ca împărat. După cum relatează Eusebiu de Cezarea şi Lactantiu, victoria lui Constantin a venit în urma unei „chemări” a Mântuitorului, care a dispus încetarea persecuţiilor creştinilor, declarând creştinismul „religia licita”. Au mai trecut ani până când, împăratul Teodosie cel Mare, care a declarat, în anul 389, creştinismul singura religie oficială. În actul istoric al lui Constantin cel Mare s-a descifrat o anumită evlavie, câtă vreme, ca şi tatăl său,se închina la Sol Invictus (Soarelui nebiruit), o zeitate de origine orientală. Nu mai puţin important şi demn de luat aminte au fost şi raţiunile politice care au condus la o asemenea hotărâre. Imperiul Roman format din atâtea popoare, fiecare cu credinţa sa, era într-un declin vizibil, iar Constantin a avut meritul de a-şi fi dat seama că unitatea atât de necesară nu se putea baza decât pe o unitate de credinţă. Deşi el se închina la Sol Invictus (Soarele nebiruit) nu a declarat supremaţia acestui cult, conştient că, astfel, ar fi rănit orgoliul mai marilor din preajmă şi tulburarea produsă ar fi fost mai dăunătoare decât cea care, şi aşa se arăta ameninţătoare.

Neîndoielnic, Constantin rămâne un om providenţial şi Eusebiu de Cezarea, la un moment dat cronicar al curţii imperiale, şi Lactantiu au aureolat evenimentul istoric cu unul supranatural consacrând odată mai mult autoritatea imperială prin o dimensiune supranaturală, pe care specialiştii în istorie nu prea au menţionat-o. Eusebiu de Cezarea relatează cum, în ajunul bătăliei de la Pons Milvius, Constantin a văzut, la amiaza mare, o cruce strălucitoare deasupra soarelui (căruia i se închina) cu însemnele: „in hoc signo vicens”, prin acest semn vei învinge. Se mai spune că, mai mult, noaptea i s-a înfăţişat Însuşi Mântuitorul spunându-i să-şi însemneze steagurile cu semnul crucii, cum a şi făcut-o. Victoria a fost definitivă şi miraculoasă, dacă ţinem seama că armata lui era alcătuită din doar 20.000 de soldaţi şi a biruit-o pe aceea a lui Maxentiu care avea nu mai puţin de 150.000 de soldaţi. Pe Arcul lui Constantin, construit la Roma este scris pentru veacuri că biruinţa a fost posibilă prin „instinctu divinitas”, prin inspiraţie divină.

În semn de recunoştinţă, în ianuarie 313, împăratul Constantin a emis binecunoscutul edict de la Milano, prin care creştinismul era recunoscut ca o religie permisă şi, mai mult, chiar recomandată tuturor. Ca protector oficial al creştinismului, Constantin cel Mare a luat o serie de măsuri în favoarea religiei până la el atât de crunt persecutată dintre care amintim unele în cel mai autentic spirit creştin: a înfiinţat primele orfelinate şi aziluri de bătrâni şi a îmbunătăţit regimul din închisori, a restituit averile confiscate de la creştini persecutaţi. A construit Biserica „Învierea Domnului” din Ierusalim şi, în anul 321, a declarat duminica sărbătoare săptămânală, zi în care şi soldaţii puteau asista la slujbele religioase. Tot el a impus un stil de viaţă simplu, sobru, lipsit de binecunoscutele excese de toate felurile desfiinţând, între altele şi desfiinţarea suitelor de doamne şi domniţe de la curtea sa. Împreună cu înlăturarea pedepselor împotriva creştinilor, au mai fost luate măsuri de scutire a preoţilor de obligaţia funcţiilor municipale, acordarea unor subvenţii, protejarea săracilor, orfanilor şi văduvelor. . Familia imperială a sprijinit material şi moral reperarea unor biserici şi construirea altora noi pe măsura importanţei dată creştinismului – la Ierusalim, Roma, Antiohia, Nicomidia ş.a. Prin toate, împăratul Constantin şi-a binemeritat atributul de adevărat protector al creştinilor.

Înţelepciunea lui Solomon şi blândeţea lui David

Recunoaşterea creştinismului ca religie oficială a fost de la început umbrită activitatea unor erezii, unele existente dinainte şi între care cea mai importantă era arianismul. Numele vine de la Arie, un preot creştin care susţinea numai natura umană a Fiului lui Dumnezeu, nefiind de aceiaşi natură cu El şi numai o creaţie a Tatălui, ce-i drept superioară tuturor celorlalte, dar subordonată Creatorului. Pentru a aduce unitatea şi pacea Bisericii, Constantin convoacă, în anul 325, Sinodul Ecumenic de la Niceea, unde influenţaţi de şi Sf. Athanasie cel Mare, cei 318 participanţi au proclamat dumnezeirea Fiului aşa cum mărturisim şi noi: „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut”. Onest în felul său, împăratul Constantin a mărturisit: „Da, acesta este adevărul. Nu sunt teolog, dar simt că aici este adevărul. Sunt convins că nu voi l-aţi făcut, ci Dumnezeu care a lucrat cu voi”. La acelaşi Sinod au fost formulate primele şapte puncte din Crez, aşa cum mărturisim şi azi, s-a încercat să se stabilească sărbătoarea Sfintei Învieri a Domnului în prima zi de duminică după echinocţiul de primăvară. Între cei care au participat la Sinod au fost Sf. Nicolae şi Sf. Spiridon a cărui minune a fost mai mult decât convingătoare. Pentru a arăta Unitatea Treimică a dumnezeirii, el a luat o cărămidă în mâna stângă, iar cu cea dreaptă a făcut deasupra semnul Crucii. Pe dată, în partea superioară a apărut o flacără, apa a curs jos, iar pământul a rămas în mâinile sfântului. Dezbaterea a luat sfârşit, Arie a fost excomunicat şi exilat. Erezia s-a perpetuat însă a generat controverse teologice pe parcursul secolelor următoare, din care dreapta credinţă a ieşit învingătoare şi bogat roditoare în întreaga literatură a Sfinţilor Părinţi. Deloc întâmplător, secolul al IV este numit secolul de aur al creştinismului.

Un an mai târziu, în 326, Împăratul Constantin a trimis o solie condusă de maica sa Elena la Ierusalim să caute Crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul. Cu rugăciune şi multă şi neodihnă, Crucea a fost găsită alături de celelalte două. Crucea Mântuitorului a fost recunoscută după minunea învierii unui tânăr care tocmai era condus spre îngropare. Într-un gest cu bogată încărcătură simbolică, episcopul Macarie a ridicat-o ca o reînnoită biruinţă în ziua de 14 septembrie. În amintirea acestei întâmplări întemeietoare, ziua de 14 septembrie este cinstită ca ziua înălţării Sfintei Cruci. Se mai spune că unele dintre cuiele din Cruce au fost topite şi folosite la casca de fier a Împăratului şi pentru frâul calului.

Cei peste treizeci de ani de domnie ai Împăratului Constantin, au fost anii unei reînnoiri în toate domeniile vieţii sociale şi politice, când şi-a afirmat măiestrie abilităţile politice şi înţelepciunea inspirată de religia creştină. Încununarea deplină a acestor transformări, care aveau să se arate de bun augur pentru întreaga istorie, a fost zidirea unei noi capitale, Constantinopol, oraşul lui Constantin, primul oraş creştin, numit şi Noua Romă, terminat la anul 330, când a fost inaugurată epoca Imperiului Bizantin care avea să ţină aproape un mileniu, până în 1453. Împăratul Constantin avea să primească botezul creştin abia pe patul de moarte, până atunci păstrându-şi titlul de „pontifex maximus”, conducător suprem al cultelor. Despre acest botez de ultimă clipă s-a scris mult şi diferit, dar şi aici am putea descifra subtile şi complexe relaţii între politică şi religie, între care se evidenţiază înţelepciunea a împăratului care justifică comparaţia cu Solomon. Mai întâi, în primele veacuri ale creştinismului, cei care doreau să se boteze (catehumenii) trebuiau să-şi însuşească învăţătura creştină, normele ei, dovedindu-se întru toate şi întru totul vrednici a-I urma lui Hristos. Specialiştii invocă şi motive diplomatice, dat fiind că mulţi aristocrați erau închinători la zei şi ar fi încercat să-i impună şi botezul creştin ar fi adus o tulburare care era departe de a fi folositoare întregului imperiu. După botez, împăratul Constantin s-a stins în ziua de 22 mai 337 care atunci parcă semnificativ a fost duminica de Rusalii, a coborârii Sfântului Duh. A fost înmormântat creştineşte la biserica Sfinţilor Apostoli din Constantinopol pe care o ctitorise spre înveşnicire.

Împăratul Constantin nu a fost un apostol în sensul deplin al cuvântului, dar prin tot ceea ce a făcut, a binemeritat ca Biserica să-l treacă, împreună cu maica sa Elena, în rândul sfinţilor, consacrându-l ca întocmai apostolilor. Tradiţia i-a atribuit înţelepciunea lui Solomon şi blândeţea lui David. Înţelepciunea despre care Solomon scria că „umblă în toate părţile, cutând pe cei vrednici de ea şi se arată prietenoasă în drumurile lor şi îi întâmpină în tot ce pun la cale”, cuvinte urmate de îndemnul „ o, regi ai popoarelor, dacă ţineţi la tronurile şi sceptrele voastre, cinstiţi înţelepciunea ca în veac să trăiţi”. Înţelepciunea şi-a alăturat blândeţea lui David care spunea într-unul dintre Psalmi: „Păzeşte nerăutatea şi caută dreptatea, că urmaşi are omul făcător de pace.” Împăratul Constantin şi maica sa Elena rămân ca începători de drum pentru tot ceea ce au făcut spre biruinţa şi propovăduirea creştinismului, inaugurând o eră nouă în istoria Europei şi a lumii.

Elena Solunca Moise

Ziaristi Online

Print Friendly, PDF & Email

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.