„Mântuieşte Bunule sufletele noastre…”. Gând de duminică – a coborârii Duhului Sfânt - de Elena Solunca Moise - Ziaristi OnlineZiaristi Online

„Mântuieşte Bunule sufletele noastre…”. Gând de duminică – a coborârii Duhului Sfânt – de Elena Solunca Moise

Începem rugăciunea cu invocarea Duhului Sfânt ca Duh al Adevărului care este pretutindeni spre a le plini pe toate, tezaurizator al bunătăţilor şi dătător al vieţii, darul cel mai de preţ. Toate sunt puse într-o relaţie de reciprocă îmbogăţire spre rodire bogată în fapte ziditoare, ştiut fiind că „toate ne sunt îngăduite, dar nu toate ne sunt de folos ”. O facem cu toată inima spre a fi curăţaţi de toată „spurcăciunea” şi spre mântuire fiindcă Sf. Ap. Pavel spune desluşit că „Domnul este Duh şi unde este Duhul Domnului, acolo este mântuirea, eliberarea de moarte.”Ca Duh de viaţă făcător, Duhul Sfânt nu are cum coexista cu moartea care este o rupere a legăturii cu Dumnezeu şi este lucrare a diavolului, care s-a pedepsit singur din trufie şi doreşte moartea omului, urându-l pentru ca el a primit darul mântuirii de la Însuşi Fiul lui Dumnezeu. În afara Duhului Sfânt, ne rămâne doar, cum spune David, a se închina la idoli care sunt făcuţi de oameni şi, gură având, nu pot vorbi, au ochi şi nu văd, urechi şi nu aud fiindcă „nu este duh în gura lor”. Unul din Sfânta Treime, Sfântul „purcede” din Tată sau, cum spuneau bunii noştri „râurează” din „a-tot-ziditorul care a făcut cerul şi pământul cu toată splendoarea lor”. Duhul Sfânt a „grăit prin prooroci”, oamenilor înzestraţi cu darul de a pătrunde până rosturile cele profunde ale existenţei şi cu puterea de a prevedea desfăşurarea lor viitoare. „Doamne văd că eşti proroc” l-a numit femeia samarineană pe Hristos după ce i-a spus despre cei cinci bărbaţi pe care îi avusese şi despre cel de al şaselea care nu-i era soţ. Altădată, când i-a întrebat pe apostoli cine spune lumea că este, aceştia au răspuns că proroc ca apoi, întrebând pe apostoli, Petru a spus că este „Fiul lui Dumnezeu”.

De la idoli la lege şi de la lege la Evanghelie

Evanghelistul Luca începe Faptele apostolilor cu pogorârea Sfântului Duh ca bun început al propovăduirii Evangheliei, petrecută a cincizecea zi după Înălţare, o coincidenţă semnificativă cu psalmul cu acelaşi număr a lui David, care ruga: „Duhul Tău cel sfânt nu-l lua de la mine”, continuând a cere „bucuria mântuirii Tale” şi „cu duh stăpânitor mă întăreşte”. Aşa fiind, David nu găsea cuvenit a mai jertfi lui Dumnezeu „arderile de tot”, ci smerenia duhului său, supunerea, ascultarea ca recunoaştere a statutului de om căzut în această lume a amestecului dintre bine şi rău. Evanghelistul Ioan scrie că „Trei sunt cele care îl mărturisesc pe Dumnezeu: Duhul, apa şi sângele”. Explică mai departe că „Vechiul Testament propovăduia deschis pe Tatăl, iar pe Fiul mai obscur. Noul Testament ne-a arătat pe Fiul şi ne-a străvedem dumnezeirea Duhului. Duhul a pătruns acum în cetate, făcând mai clară arătarea Lui”(a lui Hristos). Dedicată Sfântului Duh, cea de a cincea Cuvântare teologică a Sf. Grigorie de Nazianz scrie că două sunt schimbările din lume:trecerea de la idoli la lege şi de la aceasta la Evanghelie. Ambele presupun libera voinţă a omului, nimic neputând fi dăinuitor fără aceasta: „un fel de forţare este propriu celui care forţează, iar altul ne este propriu nouă: unul este propriu bunătăţii şi blândeţii lui Dumnezeu iar altul stăpânirii tiranice.” Hristos nu a obligat pe nimeni, cum nici nu a oprit pe nimeni să facă ceva împotriva propriei voinţe. Nu l-a oprit nici pe Iuda, şi o putea face, singur a trădat alegând a sluji lui Mamona; nu a oprit nici pe farisei să-L judece şi să-L condamne la Răstignire; nu l-a oprit nici pe Pilat. El s-a dăruit pe Sine pentru eliberarea noastră.

Pentru toate, Hristos expresia cea mai înaltă a iubirii lui Dumnezeu care L-a dat pe Fiul Său ca acela care crede în El să aibă viaţă veşnică. Mai scrie Cuvântătorul de Dumnezeu, că Hristos s-a înălţat şi că stă „de-a dreapta Tatălui”. A plecat rugându-se „Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac”. Iertarea, sublimă expresie a iubirii, ne-a împăcat cu Dumnezeu care înălţat la cer nu a lăsat omul singur,în pustietatea zilelor care „rele sunt”. Pe parcursul celor patruzeci de zile rugăciunea în comuniune a pregătit ucenicii pentru primirea Duhului Sfânt, care „e dat, e trimis, e distribuit, e charismă, e dar (suflare), făgăduinţă, mijlocire…Îl arată raportat la prima cauză, ca să arate de la cine vine şi să nu cugete trei principii împărţite în chip politeist.” Şi, ca să fie mai convingător, Grăitorul de Dumnezeu se raportează la „ochi, izvor şi râu”, care „sunt una la număr, deşi au o formă deosebită”. Ceva mai departe adaugă spre o mai cuprinzătoare înţelegere: „De la Duhul ne este naşterea din nou, e recrearea; de la recreare, cunoaşterea Celui ce ne recreează.” Această recreare este reală prin faptul că Iubirea lui Dumnezeu este iubire de Tatăl, iubire de Dumnezeu de Fiul Său Unul Născut şi Iubire Dumnezeu Duhul Sfânt ca persoană şi nu doar ca putere. De altfel, Duhul Sfânt a fost mereu prezent în viaţa Mântuitorului: „Se naşte Hristos, Duhul este premergător; se botează Hristos, Duhul este mărturisitor; este ispitit Hristos, Duhul Sfânt îl însoţeşte…se urcă la cer Hristos, Duhul Sfânt îl urmează, căci ce lucru mare şi propriu lui Dumnezeu nu-I poate fi dat Lui, afară de cel de nenaştere şi naştere.” Pentru om, „a-L iubi pe Domnul Dumnezeul Tău din toată inima şi din tot cugetul” este deodată iubire pentru Dumnezeu Tatăl, Fiu şi Sfântul Duh pentru că treimea aceasta este „nedespărţită”. Aşa se zideşte şi durează unitatea dintre Iubire şi Adevăr, pentru că nu întotdeauna omul iubeşte adevărul după cum nu întotdeauna adevărul este primit de inima omului şi cinstit ca atare. Duhul Sfânt a fost la Botez, când cerurile s-au deschis şi când în chip de porumbel s-a odihnit deasupra lui Iisus iar glasul Tatălui s-a auzit zicând: „Acesta este Fiul Meu Multiubit întru care am binevoit”. La Schimbarea la Faţă, Tatăl a întregit cele spuse dinainte: „Acesta este Fiul Meu Multiubit, pe El să-L ascultaţi.” Ultimele cuvinte ale Mântuitorului au fost „Doamne în mâinile Tale îmi dau Duhul Meu”.

Nu putem să ne rugăm decât în Duhul Sfânt

Prin coborârea Duhului Sfânt înţelegem mai deplin darul libertăţii primit de la Dumnezeu, generos exprimat în tot ceea ce înseamnă cunoaştere şi creaţie ca forme de împlinire umană; împlinire care este una specifică fiecărui om. Hristos a făcut voia Tatălui „ca tot omul să se mântuiască şi nimeni să nu piară”, făcând să răsară zorii împlinirii umane întru desăvârşire. Pentru desăvârşirea la care suntem chemaţi, Domnul ne-a dăruit talanţii spre a lucra înmulţirea lor, fiecare după ceea ce îi este propriu ca personalitate. Nu uniformitate ci diversitate, nu monotonia nivelatoare a drumului spre cine ştie ce totalitarism ci mulţimea de personalităţi proniator rânduită în comuniunea întru Hristos creând şansele ca fiecare să-şi afle propria desăvârşire. Domnul nu face clonează, El creează. Diversitatea seducătoare a omenităţii este, la rându-i, un dar care perpetuează cu sine iubirea prin care ne putem asemăna cu Dumnezeu-Iubire.

Prin Duhul Sfânt, omul îl primeşte pe Dumnezeu ca Părinte, cum scria Sf. Ap. Pavel romanilor: „Aţi primit Duhul înfierii prin care strigăm: Avua Părinte!” sau, în altă parte, „nimeni nu poate să spună Tată decât în Duhul Sfânt”. Mai presus de toate, scria un Sfânt Părinte, avem Biserica, dar de nepreţuit pentru că ea se „adapă” de la Duhul Sfânt a cărui ubicuitate este una proniatoare. O presimţea David când scria: „Unde mă voi duce de la Duhul Tău şi de la faţa Ta, unde voi fugi? De mă voi sui în cer, Tu acolo eşti. De mă voi coborî în iad, de faţă eşti…Şi am zis: Poate întunericul mă va acoperi şi se va face noapte lumina dimprejurul meu. Dar întunericul nu este întuneric la Tine şi noaptea ca ziua va lumina. Cum este întunericul ei, aşa e şi lumina ei”(s.n.) Asociem firesc coborârea Duhul Sfânt cu naşterea Bisericii în care vedem, dintr-o dată, un dar şi un dăruitor, unde putem sfinţii numele Tatălui ceresc aşa cum o face îngerii în ceruri. Părintele Dumitru Stăniloae scria că aici „tot omul ce vine pe lume”, de oriunde şi în orice vreme se poate bucura de darurile de viaţă făcătoare, o viaţă prisositoare deschisă veşniciei – întâi Sfânta Scriptură, apoi Sfânta tradiţie, Sfintele taine şi ierurgiile ca mijloace prin care se transmite harul Duhului Sfânt. Cât de departe suntem de orice formă de ideologie care, în cel mai fericit caz, proiectează o utopie liniştitoare gata să se convertească în coşmar tocmai atunci când este aplicată. Deloc întâmplător şi nici surprinzător, secularizarea a dus la o explozie a scenariilor apocaliptice, semn că povara este mereu mai greu de suportat că omul nu mai este capabil să vadă viitorul decât ca sfârşit.

Biserica, maica neamului nostru”

Sf. Ioan Gură de Aur descifrează lămuritor: „Prin Sfântul Duh ne-am izbăvit de robie, am fost chemaţi la libertate, am fost urcaţi spre înfiere, am fost plăsmuiţi din nou din nou, ca să spun aşa, am lepădat povara grea şi urât mirositoare a păcatelor…De aici îşi au obârşia şi toate celelalte cu care se împodobeşte Biserica.” Duhul Sfânt este Unul dătător de viaţă, darurile sunt mai multe şi Apostolul neamurilor le numeşte: cuvânt de înţelepciune, cuvântul cunoştinţei, credinţa sau darul vindecărilor, darul de a vorbi în limbi sau tălmăcirea limbilor şi încă altele pe care omul le lucrează în Duhul Sfânt.

Pe toate cunoscându-le, Eminescu numea Biserica „maica neamului nostru” fiindcă pe aceste meleaguri a apostolat Sf. Andrei, care i-a spus fratelui său mai mare: „Am aflat pe Mesia”. A fost o creştinare de jos în sus, de la popor care, ascultându-l pe cel numit şi apostolul lupilor, a primit Evanghelia ca pe o Veste aşteptată, ca împlinire a unui dor tainic. Nu este vorba de „ziduri” care, oricât de frumoase ar fi, rămân ziduri, ci de zidirea din interior înălţată pe credinţă şi iubire, ca început şi sfârşit al vieţii, cum propovăduiau încă părinţii apostolici: „nici un om care îşi mărturiseşte credinţa nu păcătuieşte şi niciunul care are dragoste nu urăşte”. Sau, într-un alt loc aflăm o altă exprimare a aceluiaşi adevăr: credinţa este propovăduitor spre înălţime iar dragostea cale care urcă la cer”. Şi una şi alta se împlinesc în Duhul Sfânt, mângâietor al suferinţelor şi tristeţilor şi, prin asta, dând plus de putere credinţei mărturisitoare prin iubire şi dobândind speranţă din faptele ei.

„Rugaţi-vă neîncetat” îndemna Sf. Ap. Pavel şi s-o facem nu doar pentru noi ci, mai cu osârdie pentru ceilalţi chiar şi pentru vrăjmaşi, îndemn deosebit de actual astăzi când trăim într-un război perpetuu al tuturor împotriva tuturor, când pare că, deşi ne închinăm lui Hristos, slujim zeiţei Eris, a discordiei acoperită cu vălurile ipocriziei. Cum nimic nu este nou sub soare, citim la Părinţii Apostolici şi ce se cuvine a face: Faţă de mânia lor, voi fiţi blânzi; faţă de lăudăroşenia lor, voi fiţi smeriţi; faţă de hulele lor, voi faceţi rugăciuni; faţă de rătăcirea lor, voi fiţi tari în credinţă. Suferinţa ziditoare aduce, prin Duhul Sfânt, pacea lui Hristos în vacarmul acestui timp vrăjmaş bucuriei sfinte de a fi după chipul şi a lucra cu pricepere şi râvnă asemănarea cu Dumnezeu. La Aiud, o icoană înfăţişează urcuşul duhovnicesc al deţinuţilor pentru adevăr şi dreptate, începând cu capul plecat a nefericire al celui care intră apoi suin spre fruntea în slavă a celui care a făcut din închisoare locaş al suferinţei sfinţitoare. Dacă suntem ocărâţi pentru credinţa în Hristos, scria Apostolul Petru să fim fericiţi „căci Duhul slavei şi al lui Dumnezeu Se odihneşte peste voi; de către unii El este hulit iar de voi se slăveşte”. Mare nevoie, v avem de Duhul Sfânt şi e de înţeles de ce David îl ruga pe Dumnezeu să nu-l ia de la el ca să poată primi bucuria mântuirii, liberării de rău şi de păcat – răul pe care ni-l fac ceilalţi, păcatul săvârşit de noi. La palierul cel mai înalt al rugăciunii, o aflăm pe Sfânta Fecioară care prin Duhul Sfânt s-a făcut Maica lui Hristos, întru totul păstrându-şi curăţia şi făcându-se locaş al Duhului Sfânt. Ca „om purtător de Dumnezeu” o rugăm să ne sprijine ca să fim cu adevărat creştini şi nu doar să ne numim spre făloşenie.

Măsura exactă a creştinătăţii noastre nu o dau vorbele, care când sunt departe de realitate zornăie obositor şi aerul greu de respirat şi pavează cu falsă evlavie drumul secularizării, ci faptele care nu pot fi contestate. Pentru a încheia, o rugăciune pe care spunând-o, ne alăturăm celor dinainte şi celor ce vor veni, ca să fie candelă aprinsă în zi de sărbătoare: „Mă rog bunătăţii Tale, Stăpâne, dă-mi dar de pricepere ticăloşiei mele ca să înţeleg cele bine plăcute Ţie şi mie de folos. Întăreşte-mă ca să nu fiu răpit şi dus cu cei deşerţi, să pătimesc împreună cu cei care pătimesc, să sufăr ispitele şi fără prihănire şi fără să lucrez voile Tale. Amin”. Iar dacă cine ştie ce duh hain – „al trândăvirii, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert” – vor a ne copleşi, să-l alungăm cu Sfântul semn al Crucii să mărturisim ca un ideal împreună cu medicul –mărturisitor isihast Vasile Voiculescu: „Inima se roagă nesimţit, fără cuvinte/ Fără gânduri, neştiind ce-i hodina, / Arde numai ca o candelă cuminte/ A cărei singură rostire e lumina.”

Elena Solunca Moise

Ziaristi Online

Print Friendly, PDF & Email

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.