Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel - Întâi stătătorii Bisericii. Drumul spre împărăţia cerurilor din interiorul nostru. La Mulți Ani! - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel – Întâi stătătorii Bisericii. Drumul spre împărăţia cerurilor din interiorul nostru. La Mulți Ani!

Drumul spre împărăţia cerurilor din interiorul nostru

de Elena Solunca Moise

Astăzi cinstim într-o asociere binecuvântată, pe Sf. Apostoli Petru şi Pavel. Petru, întâiul chemat, înţelegând să se lepede de sine şi să urmeze lui Hristos, lăsându-şi familia şi casa, meseria de pescar pentru a-L urma pe Hristos necondiţionat. Întâiul chemat între apostoli, pescar fiind, se va face păstor al sufletelor care caută mântuire. Sf. Ap. Pavel, cetăţean roman, fariseu, un om învăţat, beneficiind de educaţia celebrului pe acea vreme Gamaliel. Cunoscător al Vechiului Testament şi cu o cultură vastă, ce i-a permis să facă înţeleasă învăţătura creştină mai multor neamuri, Pavel mai este supranumit apostol al neamurilor. Pe când Sfântul Pavel străbătea toate părţile Apusului şi dăruia tuturor lumina sfintei credinţe şi-a văzut mai înainte sfârşitul său mucenicesc. Atunci, Sfântul Apostol s-a întors în Roma de unde a scris lui Timotei, ucenicul său, următoarele: „Eu de-acum mă jertfesc şi vremea despărţirii mele s-a apropiat. Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit. De acum mi s-a gătit cununa dreptăţii, pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea, El, Dreptul Judecător, şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce au iubit arătarea Lui”.

Despre moartea lor martirică a scris Nichifor Calist în cea de a doua carte a Istoriei sale. Condamnaţi la moarte mucenicească, apostolii Petru şi Pavel au murit în aceiaşi zi – primul răstignit, al doilea, fiind cetăţean roman, a fost condamnat la moarte prin decapitare şi tradiţia spune că atunci a curs lapte şi miere. Mai aflăm ceva deosebit de important. Aceea că, încredinţează însuşi Mântuitorul, Împărăţia cerurilor, sau a lui Dumnezeu, este înlăuntrul nostru; este un dar de nespus de preţios şi aşa ar trebui să-l primim şi să-l facem roditor. Sf. Ap. Pavel atrage atenţia: „Căci împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare sau băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt”, după care îndemnul: „Drept aceea să urmărim cele ale păcii şi ale zidirii unuia către altul”. Apoi, nu e loc de îndoială, „toate celelalte ni se vor adăuga” spre demnitatea şi bucuria de a trăi.

În chip semnificativ, astăzi dăm prinos de cinstire Sf. Apostoli Petru şi Pavel – primul care a răspuns chemării lui Hristos necondiţionat; al doilea, aprig prigonitor al creştinilor căruia Hristos i s-a făcut cunoscut schimbându-i radical sensul şi rostul vieţii. Din prigonitor al Celui ce a biruit moartea, Pavel a devenit „apostolul neamurilor” care L-a urmat pe Hristos, a propovăduit şi a învăţat cum să urmăm Mântuitorului – lepădându-ne de noi, luându-ne crucea şi urmându-L pe cel care ne îndeamnă: Fiţi desăvârşiţi cum Tatăl vostru cel ceresc, desăvârşit este”.

Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă şi celor smeriţi le dă har

Primul care L-a văzut şi recunoscut pe Hristos a fost Andrei şi, fratele mai mic fiind, a mers degrab să-l înştiinţeze pe Petru zicând: Am găsit pe Mesia. Mai apoi, când după o noapte în care Petru nu prinsese nici un peşte, Hristos i-a zis să mâne „mai la adânc”, iar ucenicul pocăinţei făcând ascultare, a fost răsplătit cu asupra de măsură. Ucenic al Sf. Ioan Botezătorul, propovăduitorul pocăinţei,Sf. Ap. Petru, cutremurat de minune, a spus recunoscându-şi păcătoşenia a spus: „Doamne, ieşi de la mine că sunt om păcătos.” Hristos i-a răspuns cu vorbe încurajatoare să nu se teamă că, de atunci înainte, avea să fie pescar de oameni, îndemnându-i spre dreapta credinţă, numindu-se pe „apostol al lui Iisus Hristos”. Aşa a fost vestindu-L pe Hristos cu credinţă tare: „Apropiaţi-vă de El, piatra cea vie de oameni, într-adevăr, neluată în seamă, dar la Dumnezeu aleasă şi de mare preţ şi cel ce crede în El nu se va ruşina.” În smerenia Lui, Fiul lui Dumnezeu s-a făcut Fiu al Omului şi a fost cunoscut de cei a căror inimă era curăţită de pocăinţa pe care o propovăduia Sf. Ioan Înaintemergătorul: „pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor.” Foarte posibil că atunci când Domnul Hristos a fost botezat în Iordan, Petru a auzit glasul Părintelui Ceresc vestind: „Acesta este Fiul Meu mult dorit întru care am binevoit.” Pescuirea minunată pecetluia bunul început al drumului apostolic pe care Sf. Petru s-a învrednicit a merge neabătut. Un drum al Adevărului şi Vieţii, nu lipsit de poticniri trecute cu ajutorul lui Hristos care ne-a scos din întunericul mormântului spre lumina veşniciei şi ne-a lăsat moştenire Pacea Sa. De la el reţinem mai ales pentru zilele , când totul se vinde şi cumpără, că pentru a ajunge la sufletele oamenilor este nevoie ca propovăduirea lui Hristos să fie făcută „cu voie bună, nu pentru câştig urât, ci din dragoste”(s.n.) Cu adevărat, doar atunci credinţa, ca o manifestare a iubirii, face totul posibil pentru că „nu cade niciodată. Când Hristos a întrebat pe ucenicii cine spun ei că este, unii au răspuns fie Ilie, fie unul dintre prooroci. Răspunsul Sf. Petru, inspirat de Duhul Sfânt a fost ferm: Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu. De aceea, el rămâne pentru de-a pururi piatra pe care s-a înălţat Biserica, iar viaţa sa ne atrage luarea aminte asupra încercărilor pe care creştinul le întâmpină spre a-şi proba şi afirma credinţa. A spus Hristos: „În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea”. Cu viaţa şi activitatea sa, cu cele două scrisori, Sf. Ap. Petru oferă o adevărată carte a înţelepciunii creştine confruntată cu sumedenie de întâmplări prin care omul iese biruitor cu ajutorul lui Hristos. De altfel, Mântuitorul i-a spus cum „s-a rugat să nu cadă din credinţă”. A fost doar la un pas în noaptea cea întunecată a Răstignirii când Petru s-a lepădat de trei ori de Hristos. Atunci, aducându-şi aminte că Hristos spusese de cele trei lepădări a „plâns cu amar”. Să reţinem însă că a făcut-o în noapte Răstignirii, anticipând lepădările noastre vinovate din noaptea păcatelor pentru care avem nevoie de lacrimi de pocăinţă. După Înviere, când Hristos s-a arătat femeilor mironosiţe a trimis cuvânt apostolilor, subliniind „şi lui Petru”. A făcut-o fiindcă, prin lepădare nu mai putea fi printre ei, dar a rămas împreună din iubirea pentru Hristos ce face şi din lacrimile de pocăinţă bucurie, una a eliberării.. La cea de a doua pescuire minunată, Hristos l-a întrebat pe Petru dacă Îl iubeşte. Nu odată, ci de trei ori ca întreita lepădare să fie anulată de întreitul legământ al iubirii. Acum, îi spune să „pască oile Mele”, să fie adică un păstor bun după pilda sa şi spunea: „Păstorul cel bun îşi pune viaţa pentru oile Sale”, Păstorul cel Bun este Hristos despre care David spunea că „la loc cu păşune îl va duce, că de va şi umbla în mijlocul morţii nu se va teme de rele”. Nu au cum a se teme după spusa lui David: „Toiagul Tău şi varga Ta, acestea m-au mângâiat. Gătita-ai masă înaintea mea împotriva celor care mă necăjesc.”

Un asemenea păstor a fost Apostolul Petru lăsându-ne pilda vieţii sfinte sale şi două scrisori a căror învăţătură este culeasă cu înţelepciune sfântă din trăirile sale. Adresându-se ucenicilor de atunci şi de astăzi că „Mai presus de toate, ţineţi din răsputeri la dragostea dintre voi pentru că dragostea acoperă multe păcate”. Pocăinţa deschide drum ascultării şi aceasta iubirii ca împreună-fiire spre înveşnicirea omului. Şi tot din trăirile lui duhovniceşti ( şi nu spre a-şi arăta superioritate) scria: „Fiţi treji. Privegheaţi. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită.” Ispite sunt numeroase şi de multe feluri, dar asta nu descurajează pe creştinul adevărat pentru că „Domnul poate să scape din ispită pe cel credincios, iar pe cei nedrepţi să-i păstreze ca să fie pedepsiţi în ziua judecăţii.” Tot ce gândim, vorbim şi făptuim s-o facem având ca memento judecata din urmă fiindcă acum este un timp al milei şi spune Hristos: „Milă voiesc iar nu jertfă”, pentru că din milă ne putem îndrepta, şi nu din jertfă unor animale. Şi ne întoarcem la David care spunea: „Jertfă n-ai vrut, dar trup mi-ai întocmit” şi de aceea „jertfa bine plăcută lui Dumnezeu este duhul umilit” iar „inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi”. Recunoaştem în aceste cuvinte însuşi Apostolul Petru care a făcut din smerenie o condiţie a demnităţii omului de a fi făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Îi pregătise Hristos spunând cum „în lume necazuri veţi avea” dar tocmai de aceea e nevoie de îndrăzneală să-L urmăm căci a biruit lumea. A rămâne rob căderii în păcat este a-ţi pierde libertate pentru a te supune păcatului şi puterea de a-l înfrunta, urmând calea dreptăţii. Cei care nu fac astfel se fac prizonieri ai răului până într-acolo încât: „mai bine era pentru ei să nu fi cunoscut calea dreptăţii, decât după ce au cunoscut-o, să se întoarcă de la porunca sfântă dată lor”.

„Primum inter pares”, Apostolul Petru a propovăduit Evanghelia Împărăţiei în Antiohia, Pont şi Galiţia. Personalitatea sa deosebit de complexă, cu aspecte contradictorii este semnificativă pentru om ca fiinţă paradoxală, care îmbină aspecte contradictorii rânduite întru sfinţenie prin lepădarea de sine, asumarea crucii şi statornica urmare a lui Hristos. Lepădarea de Hristos în noaptea Răstignirii a fost recuperată de viaţa apostolică şi sfârşitul martiric ale Sf. Ap. Însumându-le pe toate, Apostolul Petru asigură că „Domnul nu întârzie cu făgăduinţa Sa,după cum socotesc unii că e cu întârziere, ci îndelung rabdă pentru voi,nevrând să piară cineva, ci toţi să vină la pocăinţă”. Sub vremi mereu, ne plângem că nu le mai putem suporta şi nu odată cedăm acelei „învoieli la păcat” furându-ne singuri agoniseala.

În vreme de încercare să ne amintim că Domnul Dumnezeu e mereu înainte şi răbdarea lui e desăvârşită, că nu pedepseşte, ci aşteptă mult iubitor şi îndelung răbdător să ne întoarcem la pocăinţă. Îndelunga Lui răbdare este suverană pentru mântuirea fiecăruia şi a tuturor căci, mai mult decât orice doreşte „ca tot omul să se mântuiască şi nimeni să nu piară”. Prin toate trecând cu ajutorul Domnului, Apostolul Petru a lăsat un model al biruitorului lumii prin Hristos pe care L-a mărturisit cu viaţa sa. Iubirea de Dumnezeu şi de semeni a dat unitate diversităţii trăsăturilor sale de personalitate surprinsă de Bartolomeu Anania: „mistic şi om de acţiune, teolog şi misionar, întemeietor şi organizator, păstor şi catihet, polemist redutabil şi orator înflăcărat, dialectician şi liric. Mai presus de toate Părinte”. „Fiu al ascultării” a devenit temei al Bisericii, Însuşi Hristos făcându-se ascultător până la Răstignire”. Pentru aceea şi-a apropiat, cum scria Antim Ivireanul,„oameni fără arme şi nedichisiţi, săraci de avuţie, proşti de învăţătură, slabi de post, blânzi pentru nerăutate, au înălţat nu steaguri de oaste, ci numai Crucea, semnul păcii … şi fără sânge, fără vătămare, calcă şi supun toată păgânătatea, biruiesc iadul, sting înşelăciunea, calcă şi supun toată păgânătatea, biruiesc iadul, sting înşelăciunea, izgonesc minciuna, întind numele lui Hristos şi credinţa cât este de întins pământul şi lumea.”

„Nu eu trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine”

Într-o aceiaşi zi pleca spre Domnul şi Sf. Ap. Pavel, „cel mic” între apostoli şi el,care a început într-un fel propriu, tot ca fiu al ascultării. Nu însă al ascultării de Dumnezeu ci de oamenii care au făcut până şi din Dumnezeu un idol. Dumnezeu nu doreşte o asemenea închinare, cum nici considerarea lui ca idol, între idolii care nu au viaţă. Aparţinând elitei conducătoare, fariseu vestit, Pavel prigonea râvnitor şi sârguitor pe creştini convins că adevărul credinţei este de partea lui. O tradiţie spune că atunci când a fost martirizat întâiul mucenic şi arhidiacon Ştefan, Pavel stătea ceva mai departe păzindu-i hainele. Poate rugăciunea întâiului martir „Părinte, iartă-le lor şi păcatul acesta” a fost ascultată de Domnul îndurărilor şi nu peste mult timp prigonitorul s-a convertit devenind apostol fidel plătind cu moartea sa credinţa în Hristos. Nu s-a întâmplat chiar atunci şi râvnitor peste măsură persecuta pe creştini cu o fervoare ce o întrecea cu mult pe a altora. S-a făcut ca, odată, fiind pe drum spre Damasc unde urma să ucidă creştinii, Hristos i s-a arătat întrebând: „Saule, Saule, de ce mă prigoneşti” şi adăugând „Greu îţi este să dai cu piciorul în ţepuşă”. E greu să prigoneşti Adevărul şi să ucizi pe cei care cred în El.

În „”Faptele Apostolilor” aflăm cum a orbit, recăpătându-şi vederea abia după ce a fost botezat de preotul Anania vederea – vederea cea biologică şi a duhovnicească. Saul a devenit Paul, recunoscând că a fost chemat „nu de la oameni, nici prin vreun om, ci prin Iisus Hristos şi prin Dumnezeu Tatăl” spre a-i fi „ vas ales să poarte numele lui Iisus înaintea neamurilor”. Fericitul Augustin scria: „din lup, miel, din persecutor înfocat un vestitor neobosit al Evangheliei, învăţător şi apostol al popoarelor”. A predicat învăţătura creştină cu râvnă şi pricepere, cu timp şi peste timp într-o dăruire de sine dusă până la uitarea de sine – o uitare de sine pentru regăsirea de sine în Hristos cum singur o spune: „M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine”. Cutremurătoare cuvinte şi pline de Adevărul care ne face liberi prin iubirea lui Dumnezeu. Oare câţi dintre noi, numindu-ne cam fălos „drept măritori creştini”, putem rosti cu sinceritatea inimii aceste cuvinte fără să fim nevoiţi să ne plecăm capul. Ecou lor l-am putea descifra în ceasul tainic al rugăciunii, când cu mintea cuvios îngenunchiată în căuşul inimii cerem: „Doamne, Iisuse Hristoase miluieşte-mă pe mine păcătosul”, „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu ajută-ne să ne mântuim”.

După botez, Saul, ”cel dorit”, a devenit Apostolul Pavel, „cel mic” şi „vas ales”, începându-şi propovăduirea în sinagogi. Avea să afle curând că i se pregătea şi prigonitorul ajuns prigonit părăseşte oraşul, coborând zidul într-un coş. Pleacă spre Arabia unde se dedică insistent studiului şi meditaţiei îndelungate asupra creştinismului. Au urmat cele trei călătorii misionare prin întreaga Asie, Spania, Bretania şi Italia unde a înfiinţat comunităţi creştine, a hirotonit diaconi, preoţi, episcopi. Pe drept cuvânt, Sf. Ioan Gură de Aur l-a numit inspirat „fereastra prin care lumea păgână l-a văzut pe Hristos”. A călătorit mult, a înfruntat primejdii, a fost arestat, lovit cu pietre, a suportat necazuri şi privaţiuni dar, prin toate s-au arătat a fi spre întărirea credinţei şi iubirii recunoscând smerit: „Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume!”

A lăsat moştenire 14 epistole, un adevărat „testament spiritual” din care doritorii află cum putem şi noi cei de astăzi să facem „drepte căile Domnului”, renunţând la cele ale rătăcirii, urii şi prigoanei spre o împreună vieţuire. Aşa este – suntem mereu liberi să alegem din toate cele îngăduite însă înţeleptul Apostol îndeamnă să luăm aminte că nu toate sunt folositoare şi nici ziditoare. Cu adevărat mare este Dumnezeu care a făcut dintr-un prigonitor a făcut un apostol şi unul al neamurilor pe care le-a adus la dreapta credinţă. Dumnezeu l-a ajutat să-şi convertească ura înverşunată în iubire jertfelnică. Iubirea unuia pentru altul este o datorie, pentru că întâi şi mereu Hristos ne iubeşte: „Nimănui cu nimic să nu fiţi datori decât cu iubirea unuia faţă de altul fiindcă cel ce-l iubeşte pe altul a plinit lega.” Legea dată de cel ce Însuşi este Iubire – „Dumnezeu este iubire”. Cum s-o înţelegem astăzi când avem doar o Cartă a drepturilor omului unde nu e vorba de nicio datorie. Unde sunt doar drepturi fără datorii, acolo sigur este terenul cel mai propice de încălcare a lor. A fi datori să ne iubim aproapele sună ciudat astăzi când omul se arată a fi mai degrabă, cum spunea Dostoievski, „animalul care are privilegiul de a blestema” semănând în jur ură şi moarte. Este drumul secularizării pe care sacralizăm profanul, făcându-l idol şi închinându-ne lui fariseic, şi profanizând (nu profanând) sacrul. La capătul acestui drum creşte imperiul derizoriului ca o ameninţare perpetuă pe care scriitorul sud-american îl descrie amănunţit într-o lucrare de referinţă.

Nu! Omul, făptura iubirii lui Dumnezeu are privilegiul şi datoria de a iubi pentru că, mai întâi şi pentru veşnicie Dumnezeu îl iubeşte,pentru că în fiecare este viu chipul Creatorului. Datoria de a ne iubi aproapele este, în acelaşi timp, o binecuvântare şi condiţie a libertăţii. Sf. Augustin spunea: „Iubeşte şi fă ce vrei” şi se face că atunci când iubeşti ai o singură dorinţă – să faci bine celuilalt, exact cum a făcut Hristos vindecând boli, îndreptând slăbănogi, înviind morţi, înmulţind pâinile. Şi, mai presus de toate, Răstignindu-se şi, pe cruce să se roage: „Părinte, iartă-le lor cp nu ştiu ce fac”. Suntem datori cu iubire şi, subtil psiholog, Sf. Ap. Pavel arată şi cum ca nu cumva să ne lepădăm de vorbe prin fapte: dragostea rabdă, este binevoitoare( voieşte doar binele), nu invidiază, nu se trufeşte, se poartă cu înţeleaptă cuviinţă, nu se mânie, nu gândeşte răul, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr, suferă şi rabdă, crede toate, nădăjduieşte – atribute care o fac să nu cadă şi să se deschidă spre nesfârşire. Cunoaşterea, la care ţinem atât de mult , spune Apostolul, „se va sfârşi” şi, într-un fel, suntem puşi mereu în faţa limitelor pe care le trecem pentru a întâlni tot altele şi altele. Descoperim mereu cum suntem trăitori între hotarele neiertătoare ale timpului în care ne regăsim, prizonieri ai vremelniciei, fugari ca într-o oglindă, un soi de „ghicitură” trimiţând spre altele. Desăvârşirea, pecete a unităţii e dată de iubire, spre care suntem chemaţi de Hristos şi „voi cunoaşte pe deplin precum am fost cunoscut şi eu”. Din cele trei virtuţi – credinţa, nădejdea, dragoste – dragostea este cea mai mare, este cheia de boltă a umanităţii şi, în cele din urmă, singura şansă ca viitorul să ne arate faţa lui în lumina vieţii. Faptul că acum asistăm la o explozie a scenariilor apocaliptice arată că am izgonit din suflete iubirea de Dumnezeu şi aproapele, înlocuind-o cu interese nu odată meschine. Am întronat în inimă întronând iubirea de sine şi închinându-ne propriului „ego” ca unui mormânt de unde nu mai auzim glasul Mântuitorului: Pacea Mea o las vouă.

Întâi şi mai presus de toate, suntem mereu datori cu iubire lui Dumnezeu, care ne-a făcut şi ne-a zidit după chipul Său şi pe Fiul Său l-a dat jertfă ca noi să dobândim viaţă fără sfârşit; datori cu iubire suntem semenilor, chiar şi vrăjmaşilor, în care să descoperim chipul lui Dumnezeu prin care Îl recunoaştem ca „Tatăl nostru”. Sf. Ioan Gură de Aur, rugându-se pentru vrăjmaşi, adăuga că „nu ei sunt de vină, ci eu care nu păzesc legea Ta”. Cât de mult ne-am schimba viaţa noastră dacă, în zorii fiecărei zile, ne-am aminti că suntem datori cu iubire iar seara ne-am cerceta dacă am achitat măcar o parte, cât de mică, din iubirea revărsată asupră-ne de Ziditorul şi Făcătorul nostru. Şi, paradoxal, am vedea cum plătindu-ne datoria de a iubi devenim mai bogaţi, prin ea unindu-ne cu Hristos, Domnul Vieţii şi Dăruitorul Păcii. Credinţa, măsurată prin fapte bune, este temeiul iubirii iar speranţa corolarul ei şi să observăm că cei care urăsc şi disprețuiesc fac mai des depresii. În icoane; Sf. Ap. Pavel este înfăţişat purtând sabia cu trimitere la subţirimea duhovnicească dar şi la sabia cu care a fost decapitat. Ceea ce îi uneşte întru de-a pururi în lucrarea voii lui Dumnezeu este iubirea, legătură a desăvârşirii – pentru Ap. Petru, ea „acoperă sumedenie de păcate” şi pentru Apostolul Pavel, „nu cade niciodată”.

Celor dăruiţi la Botez cu numele lor binecuvântate, urări de viaţă lungă cu sănătate şi spor în lucrarea cea bună ca, prin ani, chipul dinafară trecându-se, cel din interior să se înnoiască.

Elena Solunca Moise

Ziaristi Online

Print Friendly, PDF & Email

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.