Pătimirile Academicianului Dimitrie Vatamaniuc (25 septembrie 1920, Sucevița - 4 iulie 2018, București). "Eminescu a avut o concepţie profund creştină în toată opera sa" - Un interviu inedit despre viața și moartea lui Eminescu și soarta operei sale sub comuniști și postmoderniști (II) - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Pătimirile Academicianului Dimitrie Vatamaniuc (25 septembrie 1920, Sucevița – 4 iulie 2018, București). “Eminescu a avut o concepţie profund creştină în toată opera sa” – Un interviu inedit despre viața și moartea lui Eminescu și soarta operei sale sub comuniști și postmoderniști (II)

Foto: Cristina Nichitus Roncea

Singurătatea Academicianului Dimitrie Vatamaniuc

Publicăm mai jos, In Memoriam editorul principal al Operei lui Mihai Eminescu, partea a doua, inedită online, a materialului realizat de doamna Maria Stanciu Singuratatea Academicianului Dimitrie Vatamaniuc. Un interviu tulburator despre viata si moartea lui Eminescu si soarta operei sale sub comunisti si postmodernisti:

Plecarea dintre noi a distinsului eminescolog, academicianul Dimitrie Vatamaniuc, în 4 iulie 2018, la patriarhala vârstă de 98 de ani, ne-a dat ghes să completăm, pentru Ziariști Online, interviul pe care l-am consemnat în ianuarie 2012 despre dificultățile și bucuriile publicării „Operei Integrale Eminescu”, ediția 2011.

În rândurile care urmează, aducem în atenție o completare a interviului din 2012, pe care am realizat-o cu ocazia unui al doilea interviu cu eminescologul Dimitrie Vatamaniuc, în iulie 2013, când am consemnat și unele aspectele legate de pătimirile celor doi mari iubitori de țară și de neam, gazetarul Mihai Eminescu și eminescologul Dimitrie Vatamaniuc…

Reamintim că editarea „Operei Integrale Eminescu” a început în 1972, la un an de la moartea lui Perpessicius, când Alexandru Oprea – pe atunci, directorul Muzeului Literaturii Române, instituţie fondată de Perpessicius, şi director al Revistei „Manuscriptum” – întemeiată tot de Perpessicius – a considerat că era de datoria sa să ducă mai departe cercetarea operei eminesciene. În acest context, a fost stabilit un colectiv redacțional din care făceau parte Petru Creţia şi alte două colege, doamnele Anca Costa-Foru și Eugenia Oprescu.

Foto: Maria Stanciu

[Fragment din prima parte] Maria Stanciu: Domnule academician Dimitrie Vatamaniuc, care a fost motivul pentru care a fost interzisă tipărirea volumului X – Publicistică?

Academician Dimitrie Vatamaniuc: – Acest volum are două studii fundamentale; unul era studiul în chestiunea evreiască şi un alt studiu despre Basarabia. Cu chestiunea evreiască era aşa şi aşa, fiindcă Eminescu face aici un studiu statistic; se ocupă de numărul evreilor de la noi care lucrau în comerţ, câţi erau în ţară… Însă, deranja foarte tare studiul cu Basarabia, nu aveam voie să vorbim despre acest subiect.

– Motivele nu sunt greu de intuit…

– Aveam interdicţie, era ordin peste tot să nu se vorbească de Basarabia. Şi asta a durat mult. Era interzis să apară în presă ceva despre Basarabia. Basarabia era cedată ruşilor şi era o temă încheiată, iar acest volum nu trebuia să apară! Atunci, eu am făcut demersuri şi aşa a ajuns volumul X la Ştefan Andrei, care era secretar la Comitetul Central între cele două cabinete, al lui Nicolae Ceauşescu şi al Elenei Ceauşescu. În acest context, Ştefan Andrei mi-a spus că dacă „era la un singur cabinet, încă mai încercam, dar aşa, să merg la ambele cabinete, nu pot să fac nimic. Deci, nu mai insista asupra acestei chestiuni”, mi s-a recomandat.

– Şi totuşi, volumul X s-a tipărit înainte de evenimentele din 22 decembrie 1989, printr-un act de eroism, am spune…

– În cursul anului 1989, s-a întâmplat un lucru foarte interesant. Cercetători din Basarabia au venit la mine, chiar acasă, şi m-au rugat, zice… „Haideţi, să ne daţi şi nouă studiul lui Eminescu cu Basarabia că ne trebuie! Noi avem acum o oarecare libertate, ne-am despărţit într-un fel de ruşi şi trebuie să-l publicăm, că ne-ar servi foarte mult”. Eu le-am spus că nu le dau nimic, pentru că dacă „eu vă dau acest volum nu vom mai reuşi în veci să tipărim volumul X”. Volum care aştepta din anul 1983!…Şi ce au făcut ei, ce au dres… S-au dus în tipografie, la Bucureşti, au tratat… creştineşte cu tipografii şi au scos un număr de exemplare din volumul X, cu publicistica lui Eminescu. Şi în drum spre Chişinău iarăşi au revenit la mine, acasă… [O altă versiune, AICI]

– În câte exemplare a fost tipărit atunci volumul X?

– Cred că în o sută douăzeci de exemplare. Că au ajuns cu volumul X la Chişinău nu-i nicio problemă, dar au mai făcut o „greşeală” foarte mare, pentru acea vreme, anume, au trimis un volum şi la Paris, în Franţa. Cartea a căzut în mâna lui Virgil Ierunca de la Radio „Europa Liberă”, care a făcut o emisiune de o oră, în care se spunea despre acest volum că a apărut în România lui Ceauşescu… „Şi iată că în România se pot tipări şi lucrări şi opere fundamentale în care nu se vorbeşte de Ceauşescu şi nu se aduce nicio laudă regimului comunist”. Într-adevăr, nu veţi găsi nicio laudă adusă regimului comunist, de asemenea, nu veţi găsi în toată ediţia nicio laudă la adresa lui Ceauşescu. Dar…

– Dar?!…

– Reacţia a fost că am intrat într-o cercetare foarte severă; m-au pus să dau raport despre legăturile mele cu „Europa Liberă”! În sfârşit, m-am descurcat, cum m-am descurcat, dar soarta acestui volum era încă o dată pecetluită. Înainte cu câteva luni de evenimentele din decembrie 1989 se hotărâse să nu mai apară deloc, iar exemplarele care se tipăriseră să fie trimise fără discuţie la topit… Însă, Dumnezeu a avut oamenii Lui care au avut mare grijă ca volumul X să nu dispară. De altfel, a şi fost distribuit în librării chiar în zilele revoluţiei din 1989…

Interviul inedit online: Revizionismul maghiar din ziua de astăzi îl continuă pe cel de ieri…

Foto: Maria Stanciu

– Domnule academician Dimitrie Vatamaniuc, nu era pentru prima dată când vă confruntaţi cu obtuzitatea regimului comunist. Vi se trage de pe când eraţi la Cluj, în vremea studenţiei, unde aţi luat parte la mişcarea Societăţii „Junimea” a studenţilor bucovineni români, reconstituită ca o expresie împotriva regimului comunist care se instalaseră în 6 august 1945. Nu ştim mare lucru despre acele evenimente, deşi ele şi-au pus amprenta asupra vieţii multor intelectuali de la noi, mucenici ai închisorilor comuniste. Domnia Voastră aţi avut de tras şi în vremea fostului regim din cauza acestui trecut frumos şi plin de curaj la vremuri de cumpănă pentru România…

– Acea mişcare studenţească din anul 1946, de la Cluj, a fost condusă de tânărul Valeriu Anania (1926-2005), viitorul Mitropolit Bartolomeu al Clujului, pe atunci, student la Medicină în anul II. Vrednicul de pomenire a fost conducătorul mișcărilor studențești de la Cluj, începând cu 1 iunie 1946, însă primul protest spontan la care am participat a fost în 24 ianuarie 1946. Ce se întâmpla?

Autorităţile comuniste declaraseră ziua de 24 ianuarie zi de sărbătoare legală. Atunci se împlinea un an de la instalarea guvernului Petru Groza. În mod spontan, atunci noi, studenţii, ne-am adunat în holul Universităţii din Cluj şi am ieşit în stradă. Am protestat faţă de atitudinea antiromânească a celor aflaţi la conducere. Am fost indignaţi că pe sedile Partidului Comunist Român și al Partidului Social Democrat-Lothar Rădăceanu erau arborate steaguri ale Ungariei Mari. Atunci, mai mulţi studenţi au urcat şi au dat jos steagurile, au devastat sediile celor două partide, după care ne-am întors în cămine. Atunci au început primele arestări. Manifestaţia din 24 ianuarie 1946 a marcat momentul începutului mişcării de protest care a durat luni bune. Protestele noastre au fost pe fondul pregătirii viitorului Tratat de Pace de la Paris. Pe de altă parte, conducătorii maghiari din mai multe zone, inclusiv cei din Cluj, pregăteau revenirea armatei ungare şi întâmpinarea ei pe sub Arcul de Triumf. Numai că hotărârea luată la Paris, în 7 mai 1946, și revenirea Transilvaniei acasă, la România, unde îi era locul, fu pentru maghiari o mare deziluzie ce-i va urmări până-n zilele noastre. De altfel, revizionismul maghiar din ziua de astăzi îl continuă pe cel de ieri…

– Tema Transilvaniei, şi nu numai, este ca un fir roşu în activitatea Domniei Voastre, preocupare pe care a experiat-o şi Eminescu. Atunci, în primăvara românească din 1946, cum a fost întâmpinată smulgerea Transilvaniei din ghearele austro-ungarilor şi revenirea ei la România?

– După aprecierile poliţiştilor vremii eram vreo 5000 de studenţi şi am mărşăluit pe străzile Clujului. În faţa Catedralei Ortodoxe am îngenunchiat și am cântat „Hristos a înviat”! Au vorbit protopopul Laurenţiu Curea, care va înceta curând din viaţă, Episcopul Nicolae Colan şi Episcopul Iuliu Hossu. Am defilat prin tot oraşul şi am cântat cântece patriotice… La statuia lui Matei Corvin au vorbit mulţi studenţi de la Medicină, iar A. E. Baconsky s-a urcat pe statuie. Aceasta fusese o avanpremieră pentru parada militară din 10 mai 1946. De această dată, am mutat şi organizat manifestaţiile la Mănăştur, comună învecinată Clujului, unde era Facultatea de Agronomie. Atunci, studenţii au strigat ”Patria”, ”Regele” şi mai multe lozinci anticomuniste. După fiecare acţiune anticomunistă, erau arestaţi studenţii… De la aceste manifestaţii i s-au tras condamnările vrednicului de pomenire – Mitropolitul Bartolomeu Anania. Drept urmare a atitudinii şi a revendicărilor noastre, autorităţile vremii de la Cluj ne-au închis cantinele, căminele, tot. Și pe acest fond, comitetul de grevă, în frunte cu părintele Valeriu Anania, s-a retras la Mănăştur, comuna din vecinătate, acolo am fost şi eu până când au dat decretul de încetare a grevei studenţeşti; am încetat protestele pentru că nu mai aveam nici un mijloc de trai…

”Noi, zicea Anania, eram dansul aerian al neamului pe deasupra unei păduri de năpârci…”

– În convorbirile Domniei Voastre cu Constantin Hrehor, aduceţi o lumină nouă, inedită, în legătură cu atitudinea lui Lucreţiu Pătrăşcanu, exponent al fostului Partid Comunist, ministru al Justiţiei, care a fost trimis la Cluj – „după eşecul lui Teohari Georgescu”, ministru la Interne – să discute cu studenţii. Mărturisiţi în convorbirile Dumneavoastră că – luat cu asalt şi cu „fluierături” – Pătrăşcanu spune cuvinte memorabile, care nu se regăsesc în raportul Poliţiei din Cluj din acea vreme.

– Da, pe fondul pretenţiilor reprezentanţilor maghiari, Lucreţiu Pătrăşcanu – la întâlnirea cu studenţii clujeni din 8 iunie 1946 – a avut o atitudine profund românească, subliniind că „nimeni nu are dreptul să pună în discuţie graniţele noastre. Transilvania a aparţinut şi va aparţine României. Acţiunea guvernului maghiar, revizionismul de azi îl continuă pe cel de ieri. A cere revizuirea frontierelor este un amestec în treburile noastre interne… Populaţia maghiară are un regim de drept cum nu are nicio naţionalitate dintr-un stat burghez… Am închis ochii şi din puţinul nostru am hrănit sute de mii de oameni (din Ungaria). Retrocedarea bunurilor este un act de minimă dreptate. Nicio milă pentru cei ce pun în joc unitatea statului. În numele Partidului Comunist mă ridic împotriva schimbărilor de frontieră…”

Însă tot Pătrăşcanu, la următoarele două întâlniri cu studenţii din aceeaşi zi (întâlniri despre care nu se prea ştie), în prezenţa lui Valeriu Anania, ne-a cerut să încetăm greva, fiindcă „guvernul nu era de mămăligă şi că are mijloace să pună capăt manifestării…”

– Care a fost reacţia studenţilor?

– De ripostă: „Nici noi nu suntem de mămăligă, dar nici comunişti nu suntem!”, a venit replica studenţilor. Atunci, Pătrăşcanu veni cu corecţia sa: „Mai întâi sunt român şi apoi comunist!”

– Pentru cei care doresc să afle mai multe, pot găsi aceste mărturii trăite de domnia Voastră în volumul „Convorbiri sub scara cu îngeri”, apărut în 2010. Cum a caracterizat acel eveniment vrednicul Mitropolit Valeriu Anania?…

– Noi credeam că prin implicarea noastră puteam opri mersul evenimentelor. ”Noi, zicea vrednicul Mitropolit Valeriu Anania, eram dansul aerian al neamului pe deasupra unei păduri de năpârci…”

– Privind înapoi fără mânie, a fost necesară acea grevă?

– A fost necesară. Au făcut şi alţii revolte mai târziu în Polonia, Ungaria. De acelea se ţine seama, dar de asta nu. Dar, aceasta a fost dorința noastră de a ne opune instalării comunismului în ţara noastră şi aceasta a fost prima încercare de acest fel de la noi. Acesta a fost crezul nostru şi credința noastră. Noi am mers până unde s-a putut, dar comunismul s-a instalat cu sprijin dinafară şi pe noi ne-au îndepărtat…

– Dumneavoastră aţi scăpat ca prin urechile acului de arestări…

– Da, pentru că după ce am fost asiguraţi că n-o să ni se întâmple nimic, între timp ne-am susţinut şi examenele, fiindcă profesorii țineau cu noi, eu am plecat la mine în Bucovina, la Suceviţa. Nu mai aveam nicio raţiune să rămân. Ne-au pus câte un vagon special la trenurile principale şi aşa am plecat, iar din iunie și până în noiembrie 1946 nu am fost în Cluj. În acest răstimp s-au făcut mai multe arestări, între care și cea a lui Valeriu Anania1. De aici i s-au tras toate arestările care au urmat…

Călinescu sublinia ca Eminescu “a prevăzut reîntregirea patriei, de la 1 Decembrie 1918”

– Să revenim! Aţi cercetat câteva decenii publicistica lui Eminescu şi, cu siguranţă, sunteţi singurul cercetător contemporan care cunoaşteţi cel mai bine activitatea de gazetar a „Luceafărului Poeziei Româneşti”. Aţi avut misiunea de a stabili paternitatea textelor semnate de Gazetar în diferite cotidiane, publicate în cea de-a doua jumătate a veacului al XIX-lea. Cum aţi procedat la identificarea textelor lui Mihai Eminescu, mai ales că la „Timpul” semnau vârfuri precum Slavici, Caragiale, Maiorescu?

– Împreună cu colegele mele de cercetare, doamnele Anca Costa-Foru şi Eugenia Oprescu, am mers întâi la textele din manuscrisele eminesciene, pe care le-am comparat cu cele apărute în diferite ediţii (de ziare) tipărite. Am comparat conţinutul de pe manuscris şi textul ce s-a publicat… Apoi am analizat textele stilistic, am folosit tot ce ne-a stat la îndemână în această problemă pentru a recupera întreaga operă eminesciană. De altfel, spuneam că una dintre întrebările pe care academicianul Alexandru Graur mi-a adresat-o când se punea problema apariţiei volumului IX, Publicistică, a fost „dacă îmi asum responsabilitatea pentru paternitatea textelor din amintitul volum”? Fireşte că îmi asum această responsabilitate… Pe de altă parte, acolo unde nu am fost siguri că autorul unor articole este Eminescu, am adăugat în fiecare volum un capitol cu „Texte incerte”…

– Un text jurnalistic are şi o altă cheie – stilul acelui gazetar. „Le style est l’homme meme”, spune Comte de Buffon. Sub aspect stilistic care au fost elementele care au primat în clarificarea stilului publicistic eminescian?

– Când examinăm publicistica lui Eminescu la ziarul „Timpul”, ţinem seama de concepţia social-politică a poetului şi de întreaga desfăşurare a activităţii gazetăreşti. Privim opera în ansamblul ei şi din punct de vedere stilistic, fiindcă nu există o graniţă pur delimitată între activitatea de la „Curierul de Iaşi” şi cea de la „Timpul”.

– Cum se documenta Eminescu? Ce preocupări are gazetarul Eminescu pentru studierea unor aspecte ştiinţifice?

– Documentarea este una temeinică, bazată pe comunicatele, documentele, adeseori, extrasele din alte publicaţii ale vremii cu care Mihai Eminescu polemiza. S-a ocupat de unele aspecte ştiinţifice ale vremii, pe altele le-a intuit. Are multe traduceri privind teoria culturii şi a vieţii sociale, istoria naţională, istoria universală, economia politică, dreptul. S-a ocupat de fizică, în primul rând, de matematică, astronomie, de biologie, dar nu pentru a face profesie din ele, deşi el a intuit de la început anumite direcţii, valabile şi astăzi. El s-a ocupat de ştiinţe din aspiraţiile lui pentru universalitate. Aceste texte creează impresia specializării în fiecare din aceste domenii și sunt invocate în demonstrarea originalităţii gândirii poetului, nemaiîntâlnită la predecesorii şi contemporanii săi. George Călinescu protestează împotriva unei asemenea orientări în exegeza eminesciană şi zice că „Eminescu e cel mai mare filozof, cel mai mare învăţat. El a formulat cu mult înaintea fizicii moderne teoria relativităţii, a cunoscut pe clasici ca nimeni altul, a relevat omenirii filosofia asiatică. El este profet. A prevăzut prăbuşirea sistemului monetar şi reîntregirea patriei, de la 1 Decembrie 1918. Cel mai inocent cuvânt al paginilor lui e umflat de simboluri ca o rodie coaptă”. Pentru  a scrie, Eminescu a mers la sursă şi a dat o traducere valabilă şi astăzi. Important pentru noi este că Eminescu a avut simţ de gazetar şi a intuit exact direcţiile de dezvoltare ale societăţii, de ieri şi de astăzi. Publicistica sa se întemeiază pe o bază ştiinţifică solidă şi împreună cu expunerea strălucită, încă nedepăşită, rezultă durabilitatea în timp şi permanenta ei actualitate.

– Domnule academician Vatamaniuc, în paginile cotidianului „Timpul”, apar pseudonime precum: „Fantasio”, „Cenzor”, „Nemessis”. Din cercetările domniei Voastre, Eminescu a apelat la vreunul dintre aceste pseudonime?

– După toate cercetările pe care spuneam că le-am făcut nu reiese nici stilistic, nici pe bază de manuscris că ele aparţin lui Mihai Eminescu, cu excepția lui Fantasio, cu care semnează trei articole, Babele au trecut, Un răspuns d-lui C.A. Rosetti şi Al doilea răspuns d-lui C.A. Rosetti, toate din 1882. Singurul pseudonim cert pe care îl putem atribui lui Eminescu este cel din perioada anterioară gazetăriei de la „Timpul”, unde Eminescu semnează cu pseudonimul „Varro”. Sunt 16 articole şi documente şi ele datează din vremea pregătirii Serbării de la Putna, din august 1871 (Întâlnirea a fost programată pentru 1870, dar s-a amânat cu un an). Şi mai sunt câteva – la revenirea în activitatea publicistică – apărute în „România liberă” şi în „Fântâna Blanduziei”. Oricum, aceste articole ocupă un loc neînsemnat.

– O caracteristică a presei de la sfârşitul veacului al XIX-lea era aceea că articolele nu aveau titluri. Cum aţi procedat în această privinţă?

– Nici un text al lui Eminescu nu are titlu. Editorii dinaintea noastră au dat titlurile lor, titlurile care au crezut ei că s-ar cuveni şi că sunt importante. Eu nu zic că nu este importantă această abordare, însă intrăm pe un teren în care chestiunile sentimentale sau de altă natură joacă un rol foarte important. Aşa se face că de la o ediţie la alta, acelaşi text poartă alt titlu. Eu am făcut următorul lucru; am luat ca titlu sintagma iniţială din textul lui Eminescu. Aşa am procedat la toate textele de publicistică. Sigur, uneori sintagma din titlu nu este relevantă, dar ea aparţine lui Eminescu. În acest mod eu am acoperire, nu am distorsionat mesajul din textul publicistic, nu am mers pe sentimentalisme, eu am mers pe… material.

– Cel care îngrijeşte şi editează opera unui înaintaş de talia lui Eminescu, ce datorii are faţă de opera înaintaşului său?

– În general, cercetătorul, fie scriitor, poet, gazetar – indiferent cum se numeşte – trebuie să manifeste o atitudine de respect şi de dragoste faţă de fiecare cuvânt pe care îl aşterne el pe hârtie. Când însă doreşti să refaci din arhive şi din manuscrise profilul înaintaşului tău, Eminescu în cazul de faţă, responsabilitatea este una foarte mare. Eu cu responsabilitate şi cu multă dragoste am făcut acest fapt, împreună cu echipa de cercetători…

Familia lui Eminescu vine din Transilvania

Bisericuta Familiei Eminescu la 1909

– Ştim că aţi mers pe teren, pe urmele familiei Poetului. Ca să înlăturăm speculaţiile, de unde îşi trage rădăcinile familia lui Mihai Eminescu?

– Eu nu am stat doar în arhive, ci am fost pe teren pentru fiecare etapă a documentării, dacă s-a impus acest fapt. A existat întotdeauna această idee că Eminescu ar fi din Ucraina. Ei, bine, familia lui Eminescu vine din Transilvania şi în acest scop m-am dus la Blaj şi în Vad şi la Făgăraș, unde sunt urmaşi ai acestei familii până astăzi şi unde am cercetat toată arhiva. Şi am găsit acolo familia Eminovici. Pentru mine a fost un prim argument că această familie vine din Transilvania. Aici, din această familie mai este o ramură şi-n comuna Lupu, lângă Blaj. Am mers și-n comuna Lupu, dar aceasta a dispărut fără urmași din 1877. Apoi am găsit o altă familie la Răşinari, unde ştiam de Goga; am mers şi acolo. Fireşte, lucrul pe teren te pune şi în faţa altor informaţii inedite. La Lupu am găsit informaţii despre familia poetului interbelic Aron Cotruş, născut acolo. Străbunii îndepărtaţi ai lui Eminescu au emigrat din Transilvania în Moldova şi şi-au întemeiat familia, în Călineştii lui Cuparencu, așezare întemeiată de emigranţii transilvăneni. Eminescu nu-şi cunoaște bunicii, fiindcă au murit în epidemia de holeră la 1844. Tatăl lui Eminescu a fost administratorul al unei moşii şi şi-a întocmit gospodăria la Ipoteşti, iar Mihai s-a născut la Botoşani. După aceste cercetări am adunat informaţiile și am scris cartea „Eminescu şi Transilvania” (1995), unde demonstrez acestea.

– Domnule academician Dimitrie Vatamaniuc, Mitropolitul Antonie Plămădeală al Ardealului, mergând după „paşii Luceafărului”, avansează ideea că Eminescu ar fi dorit să se călugărească, fapt pe care îl precizează şi Maiorescu în însemnările sale la ziua de 23 iunie 1883. Pe de altă parte, Tudor Arghezi îl numeşte „Sfântul preacurat al ghiersului românesc”… Din această perspectivă, care rămâne încă deschisă cercetării, ce ne puteţi spune despre învelişul creştin al creaţiei eminesciene?

– Este foarte simplu. Eminescu a avut o concepţie profund creştină în toată opera sa, lirică, publicistică, filozofică, ştiinţifică. El nu a fost un practicant care să meargă frecvent la Biserică, dar stăpânea foarte bine învăţătura Biserici Ortodoxe, în care s-a născut. El a avut o concepţie creştină, pe lângă celelalte cunoştinţe temeinice pe care le-a avut în istorie, artă, cultură, filozofie. Acestea se văd şi din opera poetică şi din publicistica eminesciană.

Eminescu a răsturnat un guvern chiar cu puțin înainte de a muri

Inmormantarea lui Eminescu

– El este un Martir al publicisticii româneşti, un „Crucificat”, cum spune tot Tudor Arghezi…

– Da. L-au cam pedepsit politicienii de atunci, pentru toate afacerile pe care Eminescu le-a demascat; pentru toate planurile pe care le-a demontat, pentru guvernul pe care l-a răsturnat, chiar cu puţin înainte de a muri. Eminescu a fost un gazetar foarte conştient de poziția lui, iar conduita lui a fost rectilinie. El rămâne un model de verticalitate peste timp, peste veacuri.

– Eminescu este cel mai mare romantic al nostru, este „sumă lirică de voievozi”, spune Petre Ţuţea. Între altele, aţi cercetat şi operele lui Lucian Blaga, ale lui Tudor Arghezi. Cine îl urmează pe Eminescu în ierarhia valorilor culturale şi identitare?

– Într-adevăr, m-am ocupat şi de Blaga şi de Arghezi. Din punctul meu de vedere Arghezi.

– Ce vă place la Arghezi?

– Totul îmi place la Arghezi. Odată, îmi place avântul acesta al lui. Apoi, Arghezi spune lucrurilor pe nume şi cuvintele lui sunt pe înţelesul acestui popor. Blaga e pe deasupra realităţilor, e altceva. Blaga este mai accesibil pentru occidentali, dar Arghezi este mai pe firea noastră, pe sufletul românesc…

– Să fi contat faptul că Arghezi a fost şi călugăr şi poezia sa îşi trage seva din cuvintele însufleţite ale Sfintei Scripturi?

– Fireşte că este important filonul creştin în formarea unui om, mai ales a unui scriitor. Cred că înainte de toate, indiferent ce facem – poezie, artă, chiar şi ştiinţe exacte – noi trebuie să ne situăm în spiritualitatea noastră, altfel rămânem necunoscuţi.

– Ce mai rămâne de făcut în privinţa operei eminesciene?

– Rămâne pentru editorul de la anul 3000 recitirea manuscriselor eminesciene fiindcă sunt părţi care nu au putut fi transcrise și întocmirea ediţiilor „ne-varietur” pentru marii scriitori. Ediţia xeroxată a Caietelor lui Eminescu a fost realizată nu de multă vreme, sub egida Academiei Române, la iniţiativa şi cu susţinerea academicianului Eugen Simion. În acest fel a fost salvată o moştenire unică și singulară în cultura românească, ameninţată de o pierdere ireparabilă. Aşa cum am mai spus, salvarea manuscriselor în ediţia xeroxată a Caietelor lui Eminescu are dublă calitate: înlătură fabulaţiile şi speculaţiile unor inşi nevizaţi şi, în acelaşi timp, reprezintă instrumentul de bază în pregătirea ediţiei „ne-varietur” a scrierilor eminesciene, aşa cum se practică şi în alte ţări, pentru scriitorii lor cei mari. Consider că nu ar fi rău să fie înființată o Fundație Eminescu care să patroneze un Institut Eminescu, un spațiu care să adune încet-încet arhiva Eminescu. Ar fi un gest firesc şi am demonstra că-i dăm lui Eminescu locul cuvenit de „Luceafăr” nemuritor între atâtea stele câte are literatura română…

A consemnat,

Maria Stanciu

Interviul, care apare pentru prima oară ca text online, a fost publicat integral în Buletinul Fundației Urechia, al Bibliotecii Județene „V. A. Urechia” – Galați, în 2013

1 Vrednicul de pomenire Mitropolitul Valeriu Anania mărturisește în memoriile sale, asemenea academicianului Dimitrie Vatamaniuc, faptul că „în acel Cluj al primăverii lui 1946, nu comunismul era preocuparea vieții academice, ci problema ungurească, problemă veche și reînnoită acum, când stăpânirea maghiară fusese alungată din nordul Ardealului”. În ”Memorii”, Valeriu Anania, Editura Polirom, 2008, pg. 112.

Sursa: Ziaristi Online

Vedeți și:

Fotografii de Cristina Nichituș Roncea din proiectul “București, de ce îl iubești. Foto-interviuri cu personalități ale Capitalei”, pentru care academicianul ne-a rugat să-i consemnăm aceste spuse:

“Bucuraţi-vă de Bucureşti – aici puteţi călca pe urmele paşilor lui Eminescu! Bucureştiul este un oraş martir fie şi numai pentru că aici a suferit şi de aici a plecat la Ceruri Mihai Eminescu.”

La 98 de ani, eminescologul bucovinean, rudă apropiată cu partizanul anticomunist Gavril Vatamaniuc, scria biografia unui alt mare martir al neamului românesc, pentru care s-a zbatut și Eminescu: Ciprian Porumbescu.

Sursa: Roncea.Ro

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.