Credinţa întemeiată pe iubire şi, la rându-i, temei speranţei. Vindecarea a doi orbi şi un mut - Gând de Duminică de Elena Solunca Moise - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Credinţa întemeiată pe iubire şi, la rându-i, temei speranţei. Vindecarea a doi orbi şi un mut – Gând de Duminică de Elena Solunca Moise

A plecat Hristos înconjurat de numeroase mulţimi care aduceau slavă lui Dumnezeu, Cel care a dă oamenilor putere de a vindeca. Credinţa le era mare, dar nu până într-acolo încât să vadă în Hristos Fiul Omului pe Hristos Fiul lui Dumnezeu. Pe drum, l-a întâlnit pe Matei, vameşul care îşi făcea ale sale iar Hristos, văzându-l, i-a spus simplu„vino după Mine”. Matei a lăsat totul l-a urmat fără a se uita înapoi şi fără să rostească un cuvânt. S-a lepădat de sine, a renunţat la tot ce-l lega de această lume dintr-o dată, văzând într-o străfulgerare a inimii că Hristos este Mântuitorul. Au mers împreună spre casa vameşului şi Iisus a spus celor care îl urmau cârcotind cum că se însoţeşte cu un vameş: „Milă voiesc iar nu jertfă; că n-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă.” Milă dorea pentru că jertfă S-a adus pe Sine pentru toţi. Spusese încă David că Domnul nu doreşte „arderile de tot”, ci „duhul umilit, inima înfrântă şi smerită”. Aşa s-a smerit Hristos având inima înfrântă doar de negrăita Sa iubire pentru omul cel căzut.

Ca vameş, Matei era dispreţuit, această îndeletnicire , şi atunci ca şi astăzi, predispunând la sumedenie de nereguli blamabile. Cum ele cereau judecată severă, Hristos spune, contrariind, că voieşte milă şi iubire dăruitoare fiecare are nevoie iar Matei a dovedit că avea nevoie de mântuire şi că nimic din tot ceea ce avea nu era de valoare; nu-i aducea pacea spre care tot omul tânjeşte. Judecata va fi la sfârşit, când Hristos va veni întru slava Sa , acum dăruindu-ne „vreme de pocăinţă şi timp de întoarcere”. Mai apoi,milă a avut Hristos chiar şi pentru unul din mai marii cetăţii care l-a rugat să vină la casa lui deoarece fiica îi era pe moarte. S-a dus şi învierea fiicei lui Iair este una dintre cele trei minuni, dimpreună cu învierea fiului văduvei din Nain şi a lui Lazăr. Tot milă a avut şi pentru femeia cu, scurgere de sânge care, tăinuitu-și doar s-a atins de El şi s-a „oprit scurgerea sângelui ei”. Apoi, când ruşinată, a fost nevoită să recunoască în faţa tuturor motivul,, Hristos numind-o „fiică”, i-a spus cu aceiaşi blândeţe protectoare: Îndrăzneşte, „credinţa ta te-a mântuit”. Adică, mai mult decât vindecarea pentru era vorba de viaţă, ea putând oricând muri prin anemiere; a eliberat-o de spectrul morţii care o pândea de 12 ani. Credinţa care, alături de iubire şi speranţă reprezintă triada virtuţilor creştine rămâne o necunoscută a fiinţei umane. S-au făcut numeroase cercetări, dar rezultatele nu sunt convingătoare. Mai mult, un psiholog american spune că a reperat un „centru” al credinţei pe creier, poate nu întâmplător la porumbei. Oricum, taina învăluie această virtute fiind de la Dumnezeu, dimensiune a chipului Ziditorului după care am fost făcuţi şi legătură de nedezlegat. Dumnezeu Însuţi crede în om şi făptuieşte tot cea ca omul are nevoie ca această legătură să fie a veşniciei şi plineşte voia celui care îl ascultă lucrător. Semnificativ, copila înviată avea tot 12 ani, numărul puterii divine (suma cifrelor este trei, perfecţiunea).

Cum era de aşteptat, vestea s-a răspândit în tot ţinutul pentru că nimeni până atunci nu pomenise ca vreun om să facă asemenea minuni care, izvorâte din iubire întăreau credinţa şi sporeau speranţa. Hristos spune smerit, ca şi altădată, „să nu spună la nimeni” dar faptele vorbeau ele însele sine. Când, mai târziu, Sf. Ioan Înaintemergătorul,în închisoare fiind, a trimis vorbă să se ştie dacă Hristos este Cel aşteptat, Mântuitorul le-a zis să spună ceea ce singuri vedeau – orbii văd, surzii aud, slăbănogii sunt dezlegaţi de slăbănogeala lor, săracilor li se binevesteşte. Pe primul plan sunt faptele care spun totul despre om – de ce sunt făcute, cum şi în ce scop. Când Sf. Ap. Andrei făcea sănătoşi pe cei bolnavi şi era întrebat dacă voia ceva spunea: „pe tine pentru Hristos” în al cărui nume făcea sănătoşi pe ce suferinzi.

A plecat de acolo şi, iată, că doi orbi se ţineau după El zicând: „miluiește-ne Fiul lui David” iar El, văzându-le perseverenţa, i-a întrebat: „Credeţi că pot eu să fac lucrul acesta?” Întrebarea era în felul ei o provocare fiindcă, şi dacă auziseră de minunile făcute, ei, orbi fiind, nu aveau cum să vadă în El pe Fiul lui David. Aşa e, doar că orbirea lor era doar una trupească, L-au văzut cu ochii credinţei, definită de Sf. Ap. Pavel ca „încredinţarea celor nevăzute”. Sf. Ap. Pavel era poate cel mai potrivit a rosti aceste cuvinte, căci nici el nu văzuse în Iisus pe Fiul lui Dumnezeu, prigonindu-L şi ucigând pe cei care îl urmau. E drept, o făcea din credinţă, dar nu în Adevărul care eliberează, ci în cea veche, nefiind capabil, nici el, să vadă în Hristos pe Fiul lui Dumnezeu. Şi el a orbit, apoi, recăpătând vederea, a primit botezul devenind Apostol al neamurilor. Nu credinţa în sine este putere care este dată de Cel în care crezi. Să ne amintim de Sf. Ilie care rugându-se lui Dumnezeu Cel Viu a închis şi deschis cerurile în timp ce rugătorii la idolul Baal au rămas de ruşine. Însufleţit de credinţa în Hristos, prigonitorul Pavel, animat de Iubirea cu care Hristos ne înconjoară, a ajuns să mărturisească: „Trăiesc, dar Hristos trăieşte în mine”. O, Doamne, rugămu-te ajută să dobândim fiecare dintre noi credinţă puternică în Dumnezeu-Iubire ca să putem mărturisi cu Pavel că Hristos trăieşte în fiecare dintre noi.

Orbirea celor cu… „vederea învăluită”

Orbirea celor doi ţinea de însăşi firea umană şi nu se precizează dacă era din naştere sau dobândită iar vindecarea era o revenire la un mod de a fi întru asemănarea după chipul tainic al lui Dumnezeu din sufletele lor. De-a lungul anilor, s-au dat multe interpretări, cum cei doi ar semnifica iudeii şi neamurile care trăiau „în întunericul şi umbra morţii” şi cărora le-a răsărit Lumina cea adevărată. Ei presimţeau câtă vreme L-au numit Fiu al lui David. Era acea „vedere învăluită” de care avea să vorbească mai târziu Sf. Ap, Pavel: „până şi în ziua de acum cine citeşte Vechiul Testament, rămâne cu acelaşi văl, care nu se ridică şi este desfiinţat de Hristos.” Rămâne la Isaia care a cuprins Noul Testament în Vechiul Testament ca profeţie. Acum profeţia era împlinită, dar ei nu aveau cum să conştientizeze decât prin prezenţa lui Hristos. E prima oară când Mântuitorul întreabă direct: „Credeţi că pot face Eu asta?” şi răspunsul e în acelaşi ton: ”Da, Doamne”. Dacă s-ar fi îndoit şi nu şi-ar fi mărturisit credinţa, minunea nu ar fi fost posibilă. Hristos s-a atins de ochii lor şi s-au vindecat pe dată. Fără lumina credinţei prin care l-au recunoscut pe Hristos ca Fiu al lui David nu şi-ar fi dobândit vederea. Vindecarea a urmat mărturisirii credinţei. Femeia cu scurgere de sânge nu a fost aidoma – ea s-a atins doar de haina Mântuitorului şi s-a vindecat. Hristos a şi întrebat cine a făcut-o pentru că a simţit cum a ieşit din El o putere. Importanţa pipăitului se datorează faptului că simţul tactil este întâiul care se dezvoltă la om şi este prima dovadă a iubirii înainte de a fi mărturisită altfel. O face firesc pruncul pentru care, îndată după naştere, atinge sânul mamei. Indiferent de vârstă, că e prunc, sau tânăr, sau matur sau bătrân, atingerea declanşează o mulţime de emoţii care stimulează sau liniştesc omul Să ne amintim de apostolul Toma care nu voia să creadă Învierea Domnului până nu va vedea şi „pune mâna” rănile Răstignirii şi, doar văzându-le a exclamat: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” De altfel, se vorbeşte de o adevărată cultură e atingerii în funcţie de specificitatea fiecărei culturi. De această dată, atingerea femeii cu hemoragie de atâta amar de vreme era ca un strigăt de ajutor aproape disperat spre Cel care singurul care îl putea da – Fiul lui Dumnezeu făcut Fiu al Omului şi venit ca tot omul care crede în El să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină.

Redarea vederii celor doi orbi s-au împlinit toate proorocirile căci s-a văzut că Acela pe care îl rugau să-i vindece era descendent din neamul lui David şi că lumina dată ochilor era şi una a inimii căci, spunând, Doamne, îl recunoşteau ca Fiu al lui Dumnezeu. Tămăduirea celor doi orbi ne mai arată că este datorată credinţei, ea este premergătoare şi nu urmează vindecării. Vederea le-a fost redată pentru că au crezut, dar li se cere, surprinzător, să nu spună la nimeni. Nu era încă plinirea vremii care urma după Răstignire, Înviere, Ridicare la Cer şi Coborârea Sfântului Duh peste apostoli. Şi atunci a făcut-o ca să arate că este Fiu al Omului. După ce toate au fost plinite, lor le-a revenit misiunea propovăduirii Evangheliei. Până atunci, o făcea, cum spune Evanghelistul Matei Hristos, care propovăduia Evanghelia şi făptuia binele, vindeca toată boala. Sf. Ioan Gură de Aur, consideră că această poruncă a tăcerii, pe care a dat-o Hristos de mai multe ori, arată smerenia Fiului lui Dumnezeu pe care urmându-L trebuie, la rându-ne, să ne-o însuşim. Cu atât mai mult cu cât noi o facem cu ajutorul lui Dumnezeu, singurul căruia i se cuvine recunoştinţa, închinăciunea şi slava. Cum în toate Hristos e înaintea noastră – pildă şi ajutător – acum ne arată, încă odată, că slujirea semenului e lucrarea asemănării cu Dumnezeu de la care avem toate cele necesare. Pentru omul contemporan mai ales, Hristos învaţă că nu trebuie să aşteptăm laude sau recompensă, fugind de ceea ce e trecător spre dobândi ceea ce e netrecător. Lauda este trecătoare, mai trecătoare decât omul şi ne întrebăm câţi oare au fost dintre cei care la intrarea în Ierusalim strigau „Osana” iar când să aleagă pe cine să elibereze au făcut-o pentru tâlharul Baraba. Când Pilat a întrebat ce să facă cu Hristos s-au dezlănţuit: „Răstigneşte-L, Răstigneşte-L”. Hristos a suportat ca să ne deschidă calea spre veşnicie şi ne-a arătat că demn de a fi râvnită este doar „împărăţia cerurilor”. Mereu înaintea noastră Fiul lui Omului şi a Lui Dumnezeu îndeamnă: „Fiţi buni cum Tatăl Vostru Bun este”. Binele fiind semnul inconfundabil al desăvârşirii.

Vestirea cea bună şi făptuirea binelui, dimensiunile desăvârşirii

Orbii nu au dat ascultare poruncii – binecuvântată nesupunere – şi au devenit propovăduitori ai lui Hristos şi binevestitori. A plecat Hristos mai departe, ducând vestirea cea bună unită cu făptuirea binelui împreună dând puterea fără seamăn a cuvântului pe care nu o aveau flecarii farisei. Pe drum, i-au adus un om mut, având demon care îi legase limba, organul vorbirii ce aruncă punţi ale comunicării între oameni. I-au adus fiindcă nu era în stare să vină singur. De altfel demonul îl însingura astfel pe bietul om şi ştim că Dumnezeu spusese de la început „că nu e bine ca omul să fie singur”. El nu avea cum să-L roage pe Hristos, demonul legându-i limba , cum nu putea nici să-i roage pe ceilalţi pentru că demonul, odată cu limba, îi încătuşase şi sufletul tăindu-i astfel orice posibilitate de scăpare. De aceea, spre deosebire de orbi, Hristos nu i-a cerut credinţă, ci l-a vindecat pur şi simplu, căci „fiind scos demonul , mutul a grăit”. În faţa unei asemenea minuni, mulţimile au spus: „Niciodată nu s-a arătat aşa ceva în Israel”. Hristos a fost aşezat în faţa tuturor, a celor de atunci şi, subliniază Sf. Ioan Gură de Aur, că nu doar a celor din acea vreme, ci a tuturor oamenilor din toate vremurile care trecuseră până atunci şi a celor care au urmat. Nu atât pentru că vindecat, o mai făceau şi doctorii, ci pentru că vindeca pe dată (prin cuvânt sau atingere) numeroase boli, multe fără leac. Mai mult, izgonea şi demonii, care L-au şi recunoscut: „Ce ai cu noi Fiul lui Dumnezeu. Ai venit aici ca să ne chinuiești înainte de vreme?”.

Doar farisei au rămas consecvenţi, ba mai mult, s-au înfuriat mai rău zicând spre auzul tuturor: „Cu domnul demonilor scoate demonii.” Ca şi de alte ori, ei aveau să se prindă în cuvintele lor pentru simplul motiv că demonii nu se abat asupra celor care le lucrează voia. Apoi, Hristos nu doar alunga demonii, ci vindeca „toată boala şi suferinţa din popor”, curăţa pe bolnavi de lepră, punea pe propriile picioare pe cei paralizaţi şi, mai mult, învia morţii. Mergea pretutindeni, nu ocolea nici mai mic sat şi, pretutindeni, iar în sinagogi propovăduia împărăţia cerurilor aşa cum vestise Sf. Ioan Înaintemergătorul. Să recunoaştem că nimic din toate acestea nu intra în voia demonului, cum nu este nici în puterea lor – nici până atunci şi nici apoi. Însă, fariseii erau cuprinşi de invidie, păcat capital ce poate fi vindecat doar prin dragoste pentru Dumnezeu şi cel de aproape. Dar fariseii, plini de ei înşişi îşi centrau dragostea asupra lor înşişi, semănând în jur dispreţ şi ură, cam cum o fac şi astăzi. Mai mult, cum s-a spus, în ciuda pretenţiilor că sunt ştiutori, ei arată, că, dimpotrivă, sunt departe de ştiinţă şi spunea elocvent Leonardo da Vinci: „Înfumuratul trebuie suspectat că nu posedă destulă ştiinţă. Adevărata ştiinţă îl face pe om modest. Spicele goale îşi îndreaptă capetele în sus, trufaşe, în timp ce spicele pline se apleacă la pământ, mama lor. Orgoliu şi ignoranţa dau naştere urii, invidiei, răutăţii aşa cum cunoaşterea şi înţelegerea dau naştere iubirii şi creaţiei. Cu cât cunoşti mai bine, cu atât iubeşti mai mult.” O arată în chip desăvârşit Hristos care Răstignit pe Cruce s-a rugat: „Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac.”

Nici acum nu a rostit un cuvânt de parcă nu auzise , fiindcă nu pentru asta venise vanghelistul Luca scrie că „Iisus străbătea cetăţile şi satele”, învăţând în sinagogile lor, ci „propovăduind Evanghelia împărăţiei şi vindecând toată boala şi neputinţa în popor.” Răsplătea răul cu binele, învăţând că voia ce bună a Tatălui, şi arătând bunăvoinţă celor care-L huleau. Era vremea când Vechiul Legământ care consfinţea legea talionului, „ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte” trebuia înlocuit pentru vecie de Legea Iubirii: „Aţi auzit că s-a zis: „Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte”/ Eu însă vă spun vouă: „Nu vă împotriviţi celui rău; iar cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-l pe celălalt…Aţi auzit că s-a zis „să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău…Eu zic însă vouă: iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc…ca să fiţi fiii Tatălui vostru cel din ceruri, că El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi…Fiţi dar desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este.”

Când cuvântul dobândeşte putere multă

Înţelegem prea bine de ce cuvântul Său era cu putere multă. Chiar cu asupra de măsură, căci până şi celor care căutau a-L prinde în cuvânt le răspunde cu aceiaşi nedezminţită blândeţe şi smerenie a inimii. El ne arată că dacă cineva făptuieşte binele doar spre laudă şi slavă, n-o face cu adevărat şi se aseamănă cu „păgânii”. Sf. Grigorie de Nazianz întăreşte aceste cuvinte spunând că binele trebuie făcut bine într-o unitate monolitică a scopului cu mijloacele. Altfel, scopul nu explică şi, mai ales, nu justifică mijloacele. O sigură dată, Hristos şi-a ieşit din firea-i blândă – când a făcut un adevărat rechizitoriu fariseilor şi cărturarilor. A făcut-o spre pildă celor care, ca să folosim expresia Sf. Ap. Pavel, cu gura laudă pe Domnul şi cu fapta se leapădă. Când însă împrejurările o impun, Hristos renunţă la blândeţea şi smerenia Sa şi foloseşte un ton imperativ: „Vai vouă cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că închideţi împărăţia cerurilor înaintea oamenilor, că voi nu intraţi şi nici cei ce vor să intre nu-i lăsaţi…Vai vouă călăuze oarbe. Că mâncaţi casele văduvelor şi cu făţărnicie vă rugaţi îndelung; pentru asta mai multă osândă veţi avea…Vai vouă, călăuze oarbe care ziceţi „Cel ce se va jura pe templu nu este cu nimic legat, dar cel ce se va jura pe aurul templului este legat” Cu adevărat sunt orbi toţi cei ce, având ochii sănătoşi, sunt orbiţi de dragostea de bani ca Iuda. Slava se cuvine doar lui Dumnezeu pentru că este numai a Lui. O şi spunem pe pământ şi noi ca îngerii: „Slavă întru cei de sus, pe pământ pace întru oameni bunăvoire”. Celor care pe pământ se doresc slăviţi, scriitorul Aldous Huxley le spune că veştmintelor bogate, aurite, pline de tot felul de pietre preţioase goale de semnificaţie, erau justificate în evul mediu, când domnea întunericul şi preotul trebuia să fie văzut de toţi enoriaşii. Podoaba cea mai preţioasă şi demnă de creştin este „inima înfrântă şi smerită” însoţită de fapta bună, văzută de Cel care ne îndeamnă s-o facem şi nu de ochii lumii. Oare noi când aducem slavă lui Dumnezeu, chiar în toată vremea, dar, nelepădându-ne de sine slujim lui Mamona nu ne asemănăm fariseilor? În ţara noastră, „firitisirea” a devenit un fel de sport naţional practicat cu asupra de măsură pentru fiecare dintre primii de pe ştatul de salarii. Apoi, când cel firitisit întoarce spatele grăim de rău şi punem la cale făptuirea lui. Oare aşa nu facem voia şi slujim lui Mamona asemenea fariseilor? E o întrebare gravă de a cărei răspuns – în fapte nu în vorbe „ce din coadă au să sune” dat de fiecare, depinde ieşirea din criza de care. Şi oare, lamentându-ne la tot pasul nu ne vădim neputinţa dată de vinovăţie. Înţelepciunea străbunilor vorbea de păcatul „învoielii la păcat” făptuit în nenumărate chipuri care de care mai perfide.

Evanghelia de astăzi ne pune în faţa sufletului o oglindă în care, stăruind, să ne privim judecător pe noi înşine căutând a vedea, mai întâi„bârna din ochii proprii” ca să putem scoate mai uşor „paiul din ochiul” fratelui. Sf. Ioan Gură de Aur face un pas mai departe zicând că ar trebui să oprim şi pe alţii să ne laude.” Asta sună ciudat pentru noi cei care cumpărăm cu laude servicii care se cuvin, dar mai ales nu se cuvin. Hristos ne arată cum propovăduirea Evangheliei trebuie însoţită de fapte pe măsură, fără de care, amintindu-l Sf. Ignatie, ne întrebăm, retoric fireşte, dacă nu cumva doar ne numim creştini nu şi suntem. Observa Sf. Grigorie de Nazianz că orice cuvânt, poate fi contrazis de alt cuvânt, dar nu există cuvânt care să contrazică fapta. Cât despre binele cu care uneori ne grăbim a ne lăuda şi, eventual, a aştepta recompense, el nu „e bine dacă nu e făcut bine”. Restul rămâne a fi „chimval răsunător”. Sau, parafrazându-l pe Kant, fără fapte, credinţa este goală şi fără cuvinte, fapta este oarbă căci fapta este o laudă adusă cuvântului întru slava lui Dumnezeu.

Recunoscători unul altuia pentru ajutor, datori suntem a aduce lui Dumnezeu nostru slava cuvântului simţitor şi binelui întemeiat pe dragostea de Dumnezeu şi semeni. Vestirea (Evanghelia), propovăduirea Binelui şi făptuirea lui neîntârziată sunt cele două mari dimensiuni fiinţiale ale creştinului fără de care, oricât de mult şi bogat s-ar numi, rămâne afară şi nu va fi în stare să primească recunoscător cuvintele Mântuitorului: „Pacea Mea v-o las vouă!” Căutând prin cărţi din vremi trecut am aflat rugau străbunii de se făceau auziţi de Domnul-Dumnezeu, am aflat o rugăciune a Sf. Vasile cel Mare şi azi de folos pentru minte şi suflet: „Părinte preabunule, Cel ce de-a pururi eşti şi dăinuieşti, Cel cu desăvârşire fără de început, mai înainte de toţi vecii şi Care tot veşnică ai Fiinţa, nici începând, nici încetând. Cel ce cu fiinţa eşti cu totul neînţeles, cu mărimea necuprins, şi cu bunătatea nemărginit. Adâncul cel izvorâtor al puterii şi înţelepciunii.” Îngenunchindu-ne inima cerem: „Miluieşte-mă şi îndreptează calea sufletului meu şi calea vieţii mele spre voia Ta…fă-mă desăvârşit spre tot lucrul cel bun al bunei plăcerii Tale şi aşa mă slobozeşte din ticălosul meu trup.” Aşa să ne ajute Dumnezeu şi Maica Preasfântă.

Elena Solunca Moise

Ziaristi Online

Print Friendly, PDF & Email

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.