Cronica unei morți anunţate prin CNSAS. Magda Ursache despre Cazul Cezar Ivănescu și Malefica Dosariadă: "Celebrele simulatoare de la mitingul ceauşist, devenit anticeauşist, par a se fi mutat la CNSAS, odată cu arhivele Secu" - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Cronica unei morți anunţate prin CNSAS. Magda Ursache despre Cazul Cezar Ivănescu și Malefica Dosariadă: „Celebrele simulatoare de la mitingul ceauşist, devenit anticeauşist, par a se fi mutat la CNSAS, odată cu arhivele Secu”

Cezar Ivănescu de Ion Cucu

O moarte anunţată prin CNSAS

de Magda Ursache

De la denunţ la enunţ nu-i decât o biată literă. Am supravieţuit în Republica Socialistă a Dosarelor (RSR), existenţa şi textistenţa ne-au fost trecute prin filtrele Securităţii. Larii – secularii –casei ne supravegheau prin pâlnia telefonului, la universitate şi acasă pereţii erau microfonizaţi. Profesorul Titus Raveica ştia ce ştia când îl trăgea pe culoar pe Petru Ursache, să-i şoptilească la ureche câte ceva. Eram “obiective”, teme de “lucrare” pentru amici de familie şi neamici. N. Creţu, cu notele lui info, i-a distrus cariera lui Petru; deşi n-are stil, făcea exerciţii de stil; l-a denunţat cu silă propria-i fiică, în corespondenţa cu Aurel Dumitraşcu, publicată de Adrian Alui Gheorghe.Sufeream de suspiciune ca de-o boală de ficat ; la sfârşit de regim , devenisem tehnocraţi în arta suspiciunii. Cea mai sigură cale de apărare era să-i suspectezi pe toţi, să-i ocoleşti pe toţi.

Citesc în presă că CNSAS deţine 18 kilometri de dosare făcute de Securitatea poporului. “Securiţica”, aşa cum o alinta în derâdere Cezar Ivănescu, dicta : eşec social dacă nu informezi, succes, laude în plen de şedinţă PCR, avansări prin glisare, dacă informezi. Erai acoperit,n-aveai nevoie de acoperire bibliografică pentru a avansa. Richard Valter, şeful Catedrei de romanistică din Filologia cuzană, a fost făcut conferenţiar cu o recenzie în “Flacăra Iaşului”, lipsindu-i cele trei cărţi în specialitate. Avea dosar bun, muncitoresc. Petru Ursache a acuzat de-a surda lipsa de criterii în avansări. Se înşela , exista un criteriu suprem : stelele de pe umeri. Trei cărţi obligatorii ? Ba trei stele.Ia să nu fi semnat Angajamentul !Dacă semnai forţat de împrejurări, ca-n cazul lui Cezar Ivănescu, şi nu dădeai curs ( sau – grozăvie! – te deconspirai) era şi mai rău.

Celor care n-au trăit în statul poliţienesc toate astea li se par prozeme : că erai urmărit pentru că împrumutai o carte de la Biblioteca franceză,că ascultai Europa liberă în bucătărie şi vecinul “ziarist” stătea la aţă, lângă calorifer, gata să te înregistreze. L-am auzit, în tramvaiul de Baza 3, personaj predilect al romanelor mele, pe un băieţel întrebându-l uluit pe alt băieţel . Învăţătorul le spusese că nu era voie să asculţi radio : “Cum n-aveau voie să asculte radio? De ce nu era voie?”

Moştenire a Codului Penal din timpul ocupaţiei sovietice (încheiată în 1958) : era ilegal să scoţi din ţară un manuscris , să-l multiplici la maşina de scris ca să-l distribui, să citeşti şi să citezi cărţi interzise,fapte pedepsite cu puşcărie grea în stalinism, când puteai lua 25 de ani de temniţă dacă rosteai un cuvânt ostil regimului la coada pentru pâine, dacă spuneai vreun banc politic ori dacă trimiteai o scrisoare unui prieten din Vest.

Într-un excelent roman de Călin Ciobotari, prea puţin comentat de critica de la Center, un general plictisit se dă singur în urmărirea subordonaţilor, ordonă să i se controleze corespondenţa, deşi nu scria nimănui scrisori, cere să i se monteze microfoane în locuinţă. Probabil că s-ar fi autoturnat la Securitate, ba chiar şi-ar fi arhivat personal turnătorelile, să nu se piardă cumva ( Şşşt,Generalul visează…, Ed. Polirom, 2007).

Dosarele erau pe măsura socialismului multilateral dezvoltat : volume după volume; totul era fluid ca apa, adică se putea turna. Cine ştie dacă “elementele necorespunzătoare” n-au fost date şi postum în urmărire,vezi notele blasfemiatorii după moartea lui Pamfil Şeicaru, Doinaş, Marino, Negoiţescu, Balotă…Iar secii (şi nu la mintea lor parşivă şi puţină se gândea Luca Piţu atunci când îi numea astfel ) ne ocărăsc, ca gazetari cu grade confidenţiale, pentru ţinerea de minte a răului.”Lasă- i, Magda, ce-a fost a fost!”, mi-a spus un ins, trecut prin multe urmăriri operative.Nu, nu-i posibil să nu reacţionezi câtă vreme fiii Securităţii au retezat ca- n codru destine, fără scânteie de omenie. Familii întregi au avut de suferit, până la rangul al treilea de rudenie şi mai departe încă.

Memoria selectivă câştigă teren faţă de cea integrală.Unii au fost de-culpabilizaţi, li s-au aflat scuze, ca lui Sorin Antohi, slab de înger dar curajos în spovedania că a turnat ,dar …n-a trădat.Li s-au căutat şi găsit circumstanţe atenuante: frică juvenilă de bătaie, şantaj cu exmatricularea din învăţământ, presiune psihică. O fi fost cazul Marei Nicoară, de elevă Dona Alba, care îl turna copios pe Dan Culcer, mentorul ei, chipurile? Numai că refuzul de a colabora l-a ucis pe elevul Mădălin, fiul lui Alexandru Tacu.

Notele unora, cică, au fost benigne, ba chiar dădeau informări pozitive ; ale altora erau scrise cu talent .Delaţiune ca formă de ficţiune au încercat mulţi. Or, estetica primează în non –moralia sau post-moralia, cum vreţi a-i spune, nu etica. Doar că nedreptatea acuzei l-a doborât pe Cezar Ivănescu. Vinovăţia sa a fost prescriptibilă şi prescrisă. Postum! Însă cine ştie dacă falsificatorii de biografeme, maeştri în aria calomniei, nu mai sunt crezuţi pe ici-colo.

Anchetatorii şi complicii lor uitaseră de ce-l băteau, până l-au omorât, pe Gheorghe Ursu. Lui Babu i-au găsit la percheziţie 19 dolari.Şi mie şi lui Petru ne era teamă de diversiune. N-am scăpat. Securezele din catedră m-au reclamat că am cumpărat de la Shopul Hotelului Traian două săpunuri Lux. Ce? Săpunul Cheia nu era bun? Am fost chemată la Securitatea de pe strada Triumfului pentru asta. Cazul s-a închis greu, după şedinţă demascatoare în plenul colectivului de predarea limbii române studenţilor străini. Şi ce colectiv! Versul lui Alecsandri se potriveşte bine cu ce se întâmpla acolo : “Atuncea colonelul dă mâna cu sergentul…”

Urmăritul Luca Piţu , un “dimpotrivnic” de felul lui Cezar Ivănescu , mi-a dat (xeroxată) bună parte, dar rea, din dossierul lui.Colegii, mai ales colegele de catedră sesizaseră organele, iar organele l-au pus sub urmărire informativă : a fost scos din Universitatea “Al.I. Cuza”, atunci aflată sub rectorul matematician Viorel Barbu, şi arestat la domiciliu. Luca îşi cumpăra pâine şi spanac la borcan (că altceva nu se prea găsea în alimentare ), cu agenţii pe urme.Or fi având spor la pensie,dat fiind faptul că îi obliga să asculte Europa Liberă prin uşa garsonierei din Tătăraşi, dând tare aparatul de radio? Ce i s-ar fi întâmplat dacă nu cădea regimul în acel Decembrie nici nu vreau să-mi imaginez. Agenta informatrice “Carmen”, care a avut tupeul să mârţâie că Piţu o calomniază, raporta că Luca îi preda studenţilor pe “reacţionarul” Eugen Ionescu, pe “pornograful” Apollinaire, pe homosexualul” Artaud,”promotor al violenţei”.Aşadar , pe cale de consecinţă, ar fi fost şi el reacţionar, pornograf (la percheziţia bibliotecii i s-au găsit “cărţi cu conţinut obscen” ), poate şi gay. Cu siguranţă, violent. Caracterizare confirmată de un “Victor” victorios, pe care Luca (obiectiv “Popa”) îl înjurase în catedră : “Ascultă, paştele mătii de securist, nu vrei să te linişteşti? Să ştii că dacă mai faci ceva împotriva mea îţi zdrobesc mutra”.

Luca era declarat legionaroid pentru că purta o taşcă din Bucovina genitorilor. Dar nu acuză, în zilele noastre, domnul Alexandru Florian ,director “Elie Wiesel”, pe cei care îmbracă haine tradiţionale? Cică aceia care poartă costum naţional fără a fi ţărani înseamnă că ar fi simpatizanţii Gărzii. Şi ar trebui traşi pe dreapta, n’aşa? Mihai Ursachi a intrat în vizor Secu pentru sumanul negru botoşănean. Poate şi pentru cizmele de guard austriac, asortate cu cravaşa. Bătrânul meu se folosea şi el de un suman maro de mire, din Bosanci, donat apoi Muzeului ieşean de Etnografie.Subversivi mai erau tustrei!

Informatorii “amici” îţi intrau în casă să-ţi controleze biblioteca şi să raporteze ce citeai. O “Raluca”(nume de cod; de ce n-or fi desecretizate numele informatorilor?; trebuie să le respectăm, oare, intimitatea,conform noii integrări ideologice , numite corectitudine politică?; m-am săturat de doctrina asta) turna ce subliniase Luca într-o revistă franceză, în Sala profesorilor de la BCU. Cu verde! Carioca era verde, ca şi cămaşa poetului Ion Barbu.

La Casa Academiei de la Mănăstirea Neamţ, mi s-a percheziţionat camera în care lucram la Universitatea care ucide. Percheziţiile erau secrete sau cu consimţământul (ce frumos e acest cuvânt!) celui urmărit. Eram în livada casei lui Visarion Puiu când a sosit gradatul.Mi-a cerut voie să intre, ca să constate dacă se vede de la fereastra camerei mele drumul spre cabana de vânătoare a Ceauşescului.Am consimţit. A stat mult peste o oră înăuntru şi, la plecare, mi-a spus cu respect: “Ştiţi,m-am uitat în cărţile de pe masă. Le am şi eu.” Nu erau din cele prohibite, aveau sigla bibliotecii mai toate. Noi, Petru şi cu mine, l-am bănuit pe monahul –paznic, dar stareţul, arhimandritul Efrem,ne-a scos din eroare: “Nu, nu Costande,v-a turnat ci unul de-al dumniavoastre.” Fireşte că ştiu ce sursă ne-a vizitat acolo,doar era în usage du monde să fii ţinut în bătaia notei informative de cei cu urechea de calibrul 8.

Cartea străină era principalul duşman al Securităţii. Lui Luca Piţu boţârlanii (şef peste trupă: lt. col. Boţârlan Mihail) i-au arestat cărţi, reviste, dactilograme proprii, caiete (nouă cu arc, 5 format şcolar, 5 supracopertate cu plastic), un jurnal de însemnări intime, multe ilustrate din Vest, cu sau fără ştampila poştei, în data de 12. 05.1983. Selectez din lista volumelor ridicate : Renée Girard , Des choses cacheés depuis la fondation du monde, Lyotard, Économie libidinale, Bernard Henri Lévy, La barbarie a visage humain, Toynbee, Le monde et l’ Occident, Revel, Les idées de notre temps, Foucault, Surveiller et punir. Cele mai multe erau de Cioran : Ecartélement, Histoire et utopie, Sillogisme de l’amertume, Le mauvaise demiurge,La chute dans le temps, The temptation to Exist, De l’inconnvenient d’etre né, Schimbarea la faţă a României. Luca ştia: când l-au percheziţionat pe Sergiu Al. George,un securist s-a chinuit să scrie după dictarea soţiei sale ASIROBABILONIENII. N-a reuşit şi s-a lăsat păgubaş. Aşa că Piţu a scris el lista. Era olografă. I-am recunoscut scrisul.

Ultimul vieţaş dintre marii unionişti a fost chestionat de Securitate intens după ce a ieşit de la Gherla, în 1961. O sursă îl întreba ce citeşte. Răspundea că doctorul, fiind grav bolnav, îi recomandase să nu citească. Nimic? Nimic. Nici ziare. Tăcea la toate provocările, pentru că deprinsese apărarea prin tăcere.

Cezar Ivănescu, insurgent de cursă lungă (cât o viaţă de om, oprită barbar de un medic ignorant) a “beneficiat” de urmărire continuă. A intrat în vizor de la 18 ani, în context ’58, al retragerii Armatei Roşii din RPR. Mi-e greu să cred că a fost urmărit doar din ’59 până în ’87, de vreme ce, postsocialist, i s-a aplicat soluţia finală: Ia să i se umble la CNSAS lu’ cezaru’ ăsta! Să-l dăm de ruşine că a colaborat cu noi. Faptul că sarcina a fost permanentă şi urmărirea calificată, cum scria într-un Plan de măsuri din 20 sept. ’73, crede şi Ioana Diaconescu, editoarea documentelor inedite, aflate în Arhiva CNSAS (v. Poezia ca act de insurgenţă. Cezar Ivănescu în arhivele Securităţii, Ed. Junimea, 2017 ).

Când era la liceul din Bârlad, Cezar a fost cât pe ce să fie arestat, din frondă adolescentină.A mers în cimitir noaptea, la mormîntul lui Tutoveanu, să recite poezii. Era împreună cu alţi patru membri ai Cenaclului “George Tutoveanu”, printre care Alexandru Tacu (deţinut politic eliberat în ’55; făcuse Jilava şi Poarta Albă). Au coborât într-un cavou, să cânte Deşteaptăte , române! , fără a ţine cont că se făcea puşcărie grea pentru asta. Dumitru Ivănescu tatăl, agent veterinar într-un GAC,dar şi fost sublocotenent al regiunii de Securitate Bârlad, a reuşit să-l scape de exmatriculare.”Tata Rasia” avusese în grijă “educaţia sănătoasă” a fiului , cu cureaua, însă Cezar nu se lăsa modelat şi moderat. Avea “apucături naţionaliste”, ca şi Mihai Ursachi, elev la Botoşani.

Dar să-l las pe Petru Ursache să povestească un episod din viaţa sa la Liceul Naţional:

Eram elev intern la Liceul Naţional din Iaşi ,în 1948, anul reformelor dezastruoase care au transformat România într-o colonie.Pe atunci, numai pe vagoanele de tren i se mai citea numele,mai exact Romînia , cu î din i, cum ceruse Graur. Lingvistica era şi ea “armă de luptă”. Cuvântul patrie era interzis; internaţionaliştii proletari n-aveau patrie. A fi patriot însemna, pentru ei, să iubeşti Uniunea Sovietică şi pe marele ei conducător, Stalin. Serile, ne obligau să vedem filme sovietice,de război; rulau chiar într-unul dintre dormitoare, proiectate pe un perete acoperit cu un cearşaf. După o asemenea vizionare, care ne încrâncena (pe noi ,fiii de ţărani veniţi din diferite părţi ale Moldovei, ba şi pe câţiva basarabeni refugiaţi),nişte elevi din clasele mari au început să cânte Doina. O auzeam prima oară.Imediat, dintr-o sală din apropiere, a venit răspuns : o voce plăcut modulată, recitând. A urmat vânzoleală cumplită.Tinerii aceia inimoşi n-au mai terminat anul şcolar şi nici n-au mai fost văzuţi multă vreme. Din când în când, îl mai întâlnesc pe unul dintre ei (G..), pensionar, membru al Asociaţiei Deţinuţilor Politici-Iaşi. Despre colegul şi prietenul meu Adrian Onofrei n-am mai aflat nimic, niciodată.” (Studiu introductiv la Mihai Eminescu, Doina, ediţie îngrijtă de Magda Ursache şi Petru Ursache,Ed. Timpul, Iaşi, 2000 ).

Malefica Dosariadă

Organa lucra cu influenţarea pozitivă, adică şantaja, hărţuia, ameninţa, dacă mergeai pe calea riscantă a refuzului cârdăşiei. Pactizai ca Alexandru Ivasiuc, deveneai şef al Editurii Cartea Românească, secretar USR, director al Casei de filme 1… Nu pactizai? Suportai dubla cenzură : a DSS (Direcţia Securităţii Statului ) şi a DGPT. După aşa-zisa desfiinţare a cenzurii, a fost şi mai rău: frica şefilor de reviste şi de edituri, de a pierde scaunul, a crescut. Iar ideologii –nu puţini – de Partid erau cu ochii în paişpe să nu fie „rotaţi”. Cum se făceau rotările ştim : pentru unii,din brânză în smântână. Al. Balaci,vicepreşedinte la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste (înlocuit cu Ion Dodu Bălan ), a fost transferat la Accademia di Romania de la Roma., iar Dumitru Trancă, tot de la CCES, a fost dus la Externe,sub Ştefan Andrei.

Cezar Ivănescu aştepta cu anii să-i apară o carte. După Rod I a venit Rod III, pentru că Rod II a fost respins în ’69 . Abia în ’79 avea să apară cu La Baaad, însumînd 520 de pagini de poezie înaltă. Cu o haită (cuvîntul său) de informatori în siaj, a ieşit, după întunecatul iulie 1971,de la revista „Argeş”. Ura poezia conjuncturală şi nu pregeta s-o declare.În ’76,un „Argus” (scriitor, presupun) îl toarnă.Când Dumitru M. Ion le cere pentru „Viaţa militară” (unde îşi făcea stagiul sub arme ) poezie de partid, Ion Nicolescu, Paul Tutungiu, Dumitru Stancu acceptă ; Cezar se opune decis indicaţiilor : „Mai lăsaţi chestiile astea neserioase şi compromiţătoare pentru că o astfel de poezie vă compromite.” Versificatorii pe teme date l-au contrazis. Greu de găsit structuri inflexibile printre poeţi. Vasile Militaru, care promisese că „în poeziile mele niciodată nu va rima poporul cu tractorul”, murise închis la Ocnele Mari. Mustrat de confraţi, notează informatorul ( şi nu-l cred), Cezar „s-a retras discret” , cu capul plecat..Dar nu avea dreptate? Adevărata poezie patriotică se scrie greu, cel mai greu. Din sursa „Gheorghiu” aflu că, în an ’77, Cezar Ivănescu acuza public acel „fals naţionalism şi fals patriotism”, „umflate deopotrivă la maximum, fără ca încărcătura să aibă altceva decât aer”.

Când se vorbea de autofinanţarea revistelor de cultură, Ivănescu ricana : cum poate poezia de partid să fie rentabilă financiar? Cum să se vândă revistele când nu poţi scrie ce vrei, când poezia partidnică umple până la refuz coloanele şi , pe cale de consecinţă, primeşte refuzul cititorilor? Un iaşiot autofinanţist făcea sicrie ca să plătească salarii, într-o „ unitate de cultură”. Un fel de sicrie de hârtie de Letea erau şi numerele omagiale de ianuarie ale revistelor literare.

Urmărirea lui Cezar, ca „Ivanov” în DUI, începe în noiembrie ’73 şi continuă în ’75, când era redactor la „Argeş”.Cum relaţiile cu străinătatea erau atent monitorizate, căpitanul Ion Munteanu notifica ( în 25 septembrie ’75) faptul că „Ivanov”şi-a recunoscut vina de- a avea legături cu diplomaţi belgieni şi francezi : „A furnizat o declaraţie amplă privind activitatea lui Tănase Virgil, legătură apropiată a lui D. Ţepeneag şi Paul Goma” (Poezia ca act de insurgenţă. Cezar Ivănescu în arhivele Securităţii, în editarea Ioanei Diaconescu,. Junimea , 2017, p. 167 ). Tănase era obiectiv „Tomis”, iar Goma – obiectiv „Bărbosu”. Numai că poetul (precizare: Ioana Diaconescu) i-a spus tot lui Virgil Tănase.Eu aş fi vrut să citesc şi olograf „ampla” informare; altfel, nu putem decât să dăm crezare căpitanului care trebuia să probeze mai marelui în grad că-i conştiincios şi mereu pe fază.

Interceptările telefonice, sustragerile de scrisori au continuat mai avan. Provocările curgeau şi ele, exasperându-l. Sunt ştiute conflictele violente cu colegii (Matei Gavril Albastru, Aurel Dragoş Munteanu) şi luptele cu Nicolae Dragoş Răcănel, trecut de la „Scânteia” la „Luceafărul”,unde Cezar lucra cu jumătate de normă.

Contestatarul, recalcitrantul,diversionistul înfierbântat Cezar Ivănescu ar fi spus, după informatorul „Gheorghiu”, prezent şi în DUI Dorin Tudoran, tenace în a alcătui note de filaj : „cu verbul nu poţi să faci nimic ; „sigura soluţie e ciomagul” (2 dec. 1976).

Cât se temeau ca Ivănescu să nu trimită manuscrise la Paris, pentru revista lui Virgil Ierunca,”Limite”, adevărată forţare a limitei.Sau şi mai rău, vreo bandă înregistrată pentru Europa Liberă. O „Nicoletă” informa (an 1985) că Ivănescu asculta postul împreună cu Dan Laurenţiu şi cu Gh. Suciu, în care timp beau vârtos şi se îmbătau cleşte. Iată de ce mi se pare greu de crezut că , în ’83, maiorul Traian Ciubotă ( în a cărui sarcină se afla şi Dorin Tudoran, „Tudorache” pentru Secu) propunea să fie scos de sub supraveghere fiind „cuminţit”; „cam năbădăios, însă doar guraliv”.În ’84, lui Cezar Ivănescu i se aprobase plecarea în RFG.. De ce? Pentru că era „pretabil la acţiuni de dezordine”. Nu mai aveau nevoie de încă un caz Goma, de încă un caz Ţepeneag, de încă un caz Virgil Tănase, de încă un caz Dorin Tudoran. Sursa „Remus” informase despre ameninţarea poetului: „Totul se va sfârşi cu sânge, nimic nu va conta, preţul va fi însăşi viaţa mea .”

În iunie ’86, făcea greva foamei la domiciliu, pentru „democratizarea conducerii USR”. După o săptămână de înfometare voită, se sprijinea în baston. „Nou-nouţ”, cum ironiza sursa.Iată de ce tare-aş vrea să ştiu cine- or fi fost sursele „Marian” şi „Zaharia”, cu sarcina de a-l tempera . Mai ales „Zaharia”, „ faţă de care obiectivul are încredere” (Notă de măsuri,din ’85). Voi afla?

Luca Piţu îi identifică fără dubiu pe informatori şi nu-i tace. Le dă toate numele. Ca Petruţei Spânu, colegă de catedră, care , postsocialist, a devenit membră USR şi a luat Premiul „Irina Mavrodin” pentru traducere; de tradus, tradusese destul (il traduttore tradito) pentru operativii neştiutori de franceză, care-l zmintiseră din bătaie pe fratele Alexandru al Irinei Mavrodin, mort de foarte tânăr după acest tratament.Am cerut şi eu să se elimine culpabilii din Uniune,iar juriile să ţină cont de prestaţia turnătorilor. Mi s-a spus că am căpătat şi un tic : să deconstruim amnezia.

Nu , Cezar Ivănescu n-a fost nici cuminţit, nici convertit în ’87, anul încetării urmăririi ( închidere de DUI). „Securiţica” a încercat recrutarea şi nu i-a ieşit, a vrut să-l facă rezident ori gazda casei de întâlniri şi nu i-a mers. Cezar a rămas acelaşi dur comentator a tot ce se întâmpla în jur, dădea în clocot faţă de activiştii cu palmele umflate de aplauze în MAN, lipsiţi de repere morale. Poate că devenise ceva mai precaut. Ştiind că „Numele poetului”, cenaclul său bilunar, de vineri,de la 5, colcăia de surse, le dăduse participanţilor o legitimaţie. Se adunau cam 70 , de la 17 la 40 de ani. În şedinţe, îi apela pe presupuşii informatori să nu informeze „deformat”.Cum să n-o fi făcut? Francheţea, onoarea, solidarizarea între scriitori erau valori pierdute, mai ales în ultimul deceniu al ceauşeştilor şi ceauşiştilor. ”Martin” scria , în 17 nov. ’81: „aşa-zisa intransigenţă a lui Cezar Ivănescu nu este aşa de mare, el întreţinând relaţii relativ civilizate cu acei autori pe care îi bârfeşte în absenţă.” Un turnător abject informa că lua de la cenaclişti ţigări, mâncare, băutură…Ca, până la urmă, cenaclul să fie interzis în ’87, deşi membrii credincioşi mai veneau la Casa Scânteii,unde Cezar îi aştepta. Subversiv,desigur.

Ca un preţ al tăcerii, Mary lucra la Editura Ştiinţifică ; primiseră casa cu doi nuci (fostul proprietar : Victor Eftimiu), iar Cezar mai spera să fie angajat la CR . Marin Preda încercase,dar organele de „sus” n-au dat aprobare.De ce nu s-ar fi moderat, se întreba – sancta simplicitas -o sursă, dacă îi apăreau cărţi, ieşea peste hotare, avea şi casă, şi slujbă ? Tot în ’87, familia Ivănescu îi înfiase pe copiii lui Petru Aruştei, rămaşi fără tată. Totuşi, Cezar Ivănescu nu se lăsa îmblânzit,iar Puterii comuniste îi era cam teamă să-l toace în malaxor şi să-l preformeze. Pentru reprezentanţii ei, Cezar manifesta un dispreţ absolut. Pe Miu Dobrescu , propag activ, strungar la bază,îl întreba, în plen de şedinţă, „dacă mai ştie ceva logică din liceu”.Care liceu? Cât despre secretarul CC-PCR cu probleme de propagandă, tot strungar la bază, Petru Enache, o , era stresat la maximum de vreme ce îşi propusese să-l citească pe Cioran (la Bucureşti , a plecat cu Fondul Cioran de la BCU, rămas nerecuperat), ceea ce i-o fi grăbit sfârşitul, în ’87.Şi zic şi eu, ca I. L..Caragiale : „Îi urăsc , mă!”

Transferul din arhiva DSS la CNSAS a fost făcut de SRI şi SIE . În alte cuvinte, servicile au dat ce-au vrut,de unde şi neîncrederea în hârtiile CNSAS. Asta am spus Petru şi cu mine, când am auzit de acuza de colabo. Nu credeţi decât în note olografe, în N.O., nu în N D. , note dactilografiate cu maşinile de scris ale Securităţii, le-am zis celor care i-au cam întors atunci spatele sau au tăcut, în loc să-l apere. Am fost siguri, Petru şi cu mine, că Departamentul D, cu D de la Dezinformare, va acţiona cu toate mijloacele şi aşa a şi fost.Asta s-a vrut : să-i ascultăm nu pe mărturisitori,ci pe securiştii care spun că laptele-i negru.

După ieşirea din subterana socialistă, Securitatea a înregistrat noi victorii, provocând , prin CNSAS, urâte scandaluri morale, ca să fie demonetizată existenţa noastră în demnitate.Echipa de zgomote a tras rafale peste rafale în scriitori de respect,cum îi numeşte Goma, în frunte cu însuşi Goma, acuzat de obsesie maladivă : Securitatea. Liberi sub comunişti au fost puţini dintre scriitori.Goma şi mai cine? Radu Petrescu, Steinhardt, Dimov, Mazilescu, Turcea, Grigurcu, Bujor Nedelcovici, Marcel Petrişor, Ileana Mălăncioiu, Blandiana, Dorin Tudoran , Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu, Vasile Gogea, Ion Lazu, Radu Ulmeanu, Dan Culcer, Aurel Dumitraşcu, Emil Brumaru şi mă refer doar la cei cunoscuţi din proximitate. Opozanţii reali au fost împinşi în linia a doua, prima fiind ocupată de opozanţi închipuiţi. Dezideratul de dizident al scriitorului de partid comunist e de un curaj de-a dreptul ridicol, dar uite că ţine. Minele antipersonalitate s-au plantat contra vârfurilor vieţii culturale. Contra lui Noica, de pildă, „asigurat operativ” toată viaţa (mă cutremur când aflu câţi acoperiţi –descoperiţi l-au vizitat la Păltiniş ).

Celebrele simulatoare de la mitingul ceauşist, devenit anticeauşist, par a se fi mutat la CNSAS, odată cu arhivele Secu. Or, adevărul integral, după atâtea informări eronate, după atâta intoxicare, e greu de restabilit. CNSAS supralicitează un neadevăr, îl retrage,dar ceva tot rămâne.

Ion Iliescu a cerut pe dată adeverinţă de la CNSAS, de necolaborare cu Secu.I s-o fi dat şi lui Brucan una ?Profetologul şi-a găsit surprinzător de repede dosarul, salvat –spune povestea –din incendiul de la Berevoieşti.Nu-i istoria cea mai frumoasă poveste?

Persoanele de sprijin, categorie inferioară , cea superioară fiind informatorii şi rezidenţii ( mai mult decât informatori) s-au dovedit cu toţii de nădejde în a-i „opera” pe adevăraţii rezistenţi. Despre războiul rezidenţi versus rezistenţi am tot scris.

Ce făcea Pleşiţă, corespondenţă cu scopul de a dezinforma, s-a amplificat cu sistemă în presa postdecembrie. La Europa Liberă, se trimiteau scrisori, dar şi la persoane particulare, că Dorin Tudoran nu era rebel , ci îndrumat anume de Securitate să plece în Vest, pentru a penetra postul de radio,dar şi organizaţiile emigraţiei.Pentru mulţi ,n-a contat nici demisia sa din PCR, în ’83, nici greva foamei de 40 de zile,din iulie’85. Nu numai Tudoran ar fi avut sarcină să dezbine exilul, dar şi N. Breban, dar şi Virgil Tănase ,”om al Securităţii”.

Pasivitatea scriitorilor la strângerea şurubului ţine de „firescul comunist”.La şedinţa ,din 6 mai 1980, a Consiliului de conducere a Uniunii Scriitorilor, Dorin Tudoran a acuzat : „noi vorbim cam din genunchi”cu PCR- ul . Iar „Neagoe” a şi făcut o notă că afirmaţia „poate servi politica de destabilizare în Balcani” (murise Tito). În numele tuturor celor cenzuraţi , pentru libertatea de creaţie literară, Tudoran cerea capul lui Eugen Florescu, şeful Secţiei de presă a CC. Inşi precari etic îi răstălmăceau spusele : şi „Rosetti”, şi „Bratu”, şi „Gheorghiu”, şi „Sorin Grigoriu”, ba chiar se turnau între ei , ca „Gheorghiu” pe „Neagoe”. Iar Dan Zamfirescu- „Neagoe” a făcut o suspectă mea culpa în „Lumea Magazin”, că ar fi informat Securitatea din „considerente patriotice”, aceleaşi cu ale istoricului Dan Amedeo Zamfirescu: înainte de plecare, se lăsa prelucrat contrainformativ, dar se ducea la colocvii internaţionale, să-şi apere ţărişoara.

În iunie 1980, generalii locotenenţi N. Pleşiţă şi Iulian Vlad au ordonat „neutralizarea urgentă” a grupării Dorin Tudoran , Dan Cristea şi Dan Laurenţiu, Dinescu şi Robescu, A. D. Mun teanu, Sânziana Pop. Ordinul îi viza şi pe N. Manolescu, Dana Dumitriu, Eugen Simion, Al. Raicu (dar n-a fost devoalat Raicu, în 2010, de CNSAS , ca „Mircea Pop”?),Valeriu Cristea , Traian Coşovei, Denisa Comănescu…

Vrajba dintre diverse grupări de scriitori i-a ajutat pe securişti să-i hingherească pe protestatari. Cezar Ivănescu lupta cu clănţăii ideologici N. Dragoş şi Dan Fruntelată, dar de pe altă baricadă decât cea a lui Dorin Tudoran şi Mircea Dinescu. Deşi starea de spirit atinsese punctul de fierbere, nu se uneau. În 12 sept. ’80, „Sorin Grigoriu” (cred că din redacţia revistei „Luceafărul”, că prea ştia în amănunt bătaia Neacşu –Ivănescu şi Tudoran – Dinescu) informa, spre a-i da posibilitate lui Victor Achim să concluzioneze : „Toţi redactorii au un foarte scăzut nivel politic.” La proces, Cezar Ivănescu a fost parte Neacşu, în câştig ; amendat –Dorin Tudoran. Şi pentru că scriitorii erau dezbinaţi, faptele reale puteau fi date ca nereale şi invers : „urechea te minte şi ochiul te-nşeală”. Dorin Tudoran n-a avut altă soluţie decât emigrarea ; Cezar Ivănescu a scăpat de minerii care aproape l-au omorât în 14 iunie ’90.A parat cu brăţara de cupru o lovitură letală de bâtă, în moalele capului.Din Balconul „Baricadei”, îi sfidase pe mineri cu figa, gest pe care – l făcea profesorul nostru din Universitatea „Al .I. Cuza”, celebrul bizutor Ştefan Cuciureanu.A scăpat cu viaţă de mineri, nu şi de servicii. Atâtor confirmaţi în serie de CNSAS ( ca informatori) dezinformarea nu le-a provocat moartea. Lui Mircea Iorgulescu şi lui Cezar,da, le-a provocat-o.

În universitatea cuzană, rectorul D. Oprea a promis o curăţenie pascală a funcţiilor de şefi de catedre,de decani, de prorectori …N-a precizat : la paştele cailor. Sperietoarea de ciori colaboraţioniste ( o declaraţie scrisă că n-ai semnat Angajamentul) nu a funcţionat . Înlocuitorii de profesori au rămas la post(uri). Erudiţii au fost puşi la colţ ; secii (şi caracterial, şi bibliografic) şi-au văzut de carieră şi de plecări abroad. După Gheorghe Grigurcu, o carieră fără piedici, fără obstacole e suspectă. Luca Piţu le era tuturor suspect, ca-n versul lui Topârceanu.S-a dus acasă, la Focşangeles, alegând să plece din lumea lor, a „cumetrialităţii universecuritare”, a „potlogăriilor academice”. L-dat pe râzătoare pe micul marele ştab andriesc Ţuc (supranumit de el Ţucal ), a creat o droaie de „cajvaneme şi cajvantlâcuri” (mulţumesc , Gabriel Mardare!), în Breviarul nebuniilor curente (Ed. Ideea europeană, 1997), în Temele deocheate ale timpului nostru (Paralela 45, 2002) şi-n altele,şi-n altele…

Cum era garantat nu dreptul de a citi , ci dreptul de a nu citi anume titluri, colegii „ cu microfon secureic în izmene” aveau ce scrie despre un lector periculos, care-şi petrecea timpul cercetând Fondul S (secret) al bibliotecilor, cerând cărţi de la librăriile free din Vest. Cum spuneam , Luca le-a pixuat numele, neomiţând pe nimeni : de la „marinele ionesco- mureşane” la „petruţele spânuţe”, de la „papa Stol” şi „carboava” la Su-lik Pop. „O, tempora, o humores,o mores,o res!”

Lecţia de verticalitate se înghite cu noduri sau nu se înghite deloc. Sigur că Luca Piţu a trăit periculos din cauza acestor turnători pe care suntem sfătuiţi teatral –patetic să nu-i urâm ( că ura nu-i creştinească ) şi să fim toleranţi cu păcatele lor. Toleranţă? Paul Claudel zicea că se practică în anume case. Universitatea, prin cei cu 4 ochi şi 4 urechi, a fost cât pe ce să-l trimită pe Luca în închisoare: infracţiunea de propagandă antisocialistă era aspru pedepsită prin art. 166, alin. 2 al Codului Penal. Într-un Raport de martie ’81, scria negru pe alb că Luca Piţu „ a desfăşurat, sub influenţa cetăţenilor străini, activităţi care contravin legilor ţării”, iar lupta pe unde scurte nu convenea defel Securităţii.

Ca să creeze suspiciuni, coloneii dădeau informaţii „ la derută”, în discuţii particulare. Neîncrederea în celălalt e „operă” Secu.Vorba lui Mihai Botez ( ca urmărit, „Badea”) : „ Ei au această posibilitate de a crea suspiciune şi să te compromită, să facă dintr-un sfânt un drac.” Re-repet : poate că n-ar fi avut securiştii atâta succes în întreprinderea asta, dacă obştea n-ar fi fost împărţită pe grupuri (de interese). O grupare scriitoricească unită, coerentă, în jurul luiGoma? Sau când Nicolae Dragoş ( pentru „laude pre versuri tocmite” la Ceauşescu) a luat, în locul lui Dorin Tudoran, premiul deja jurizat pentru Mic tratat de glorie, în ’73 ? Gloria a fost a lui N. Dragoş, n-a protestat nimeni , stima noastră şi mândria! Fără suspiciunea cea de toate zilele, Dorin Tudoran n-ar mai fi fost suspectat că a fost fabricat ca disident , pentru a acţiona cu misie în Occident. Chiar la Europa Liberă a fost privit cu oarece suspiciune, după ce s-a lansat zvonul că a trimis o serie de texte acolo numai pentru a-şi construi „rolul de persecutat”. Cezar Ivănescu însuşi a greşit când ( în 12 XI, 1982) a fost de părere că există „complicităţi” între Tudoran , conducerea Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti şi „unele oficine străine”. Dar îi putem crede pe cei doi maiori, Dragotă şi Ciubotă sau pe sursa lor, „Marin”? Ca urmare, glisând din suspiciune în suspiciune, se vorbeşte puţin spre deloc despre rezistenţa morală şi intelectuală a scriitorilor,iar H. -R.Patapievici poate generaliza : „Canalie de facto, românul este un colaboraţionist bovarizat de ipocrizia aspiraţiei la disidenţă. ”

De câte ori nu mi s-a întâmplat să aud la telefon : „Ia mai lasă-mă cu Goma al tău, cu Breban al tău, cu Ivăneştii tăi (Cezar şi Mircea ), cu Bujor Nedelcovici al tău, cu Piţu al tău, cu Ion Zubaşcu al tău…” Observaţi că fac parte din grupări relativ diferite. Doar Goma, şi acum persona non grata, a dat mărturie pro Breban în urâta înscenare că ar fi colaborat cu Pleşiţă, deşi a avut mijloace „T” la domiciliu mereu, şi-n anii ’80 : ascultau tot ce se discuta. Sau, poate, Pleşiţă însuşi era pus sub interceptare telefonică.

Şi ce simplu ar fi fost – repet, că trebuie – să aplicăm Legea Gauk! Permitea nemţilor să-şi consulte dosarul STASI, dar şi pe cele ale forurilor, factorilor de conducere. La noi, cuvântul de ordine a fost să nu lustrăm.Apoi au venit pledoariile cu tentă creştină : să aşteptăm căinţa. Dar obrazele de toval au ruşine? Ne e ruşine nouă de atâta neruşinare!

Sigur că amnezia a fost dorită şi voită, dirijată şi controlată.Erau necesare minţi lavate. Ion Iliescu susţinea, în presă, că „aşa-zişii anticomunişti post factum sunt neo-stalinişti”. În 1957, Ilici epura studenţi; după ’90, era gata să epureze politicieni din partidele istorice, rămânând ce-a fost : comunist. Iar Emil Constantinescu (eroare din oroare) l-a decorat pe fostul comandant al penitenciarului Sighet, Vasile Ciolpan. Cât a trăit, pe torţionar nu l-a întrebat nimeni unde a fost îngropat Iuliu Maniu. Supoziţia lui Marian Oprea?Artizanul Unirii a fost înhumat undeva, pe malul Tisei şi apa i-a luat oasele. Cruciata gândirii corect –politice, doamna Sandra Pralong, consilieră sub Iohannis, i-a acuzat la televizor de stalinism pe… antistalinişti. E un leit-motiv ăsta, stalinist ori neostalinist, la fel ca „descendent legionar” sau neolegionar.

Parte din papagalii vechi , profesori de claxoane socialist –ştiinţifice, şi-au continuat „beţiile cu Marx”, susţinând că socialismul trebuia construit , ba chiar re-construit. Oratorii, retorii sau numai limbuţii up-dataţi la noua doxă par a fi re-orientatul Vladimir Pastia şi di-Baciu,di la Ieş’.

Eroarea cunoaşte căi sigure de perpetuare, iar incorectitudinea faţă de ce-a fost înseamnă incorectitudine faţă de ce este. Acuza care te băga după gratii, delict de opinie,s-a menţinut în varii forme, „acoperiţii” societăţii civile, specializaţi în distorsionarea informaţiei, trecându-şi notele informative în coloanele gazetelor. S-a uitat huiduiala ziarului „Azi” la adresa disidenţilor reali, a exilaţilor fără voie, care n-au mâncat salam cu soia în RSR? Turnătorii, turnătorii, o vremea când eram copii…, ca să-l parafrazez pe Emil Brumaru, opozant autentic.

Nebănuit de repede, relaţia scriitor –memorie s-a bulversat din cauza „amintirilor deghizate” de cei care vor să li se uite cedările. Organele de partid(e) s-au amestecat iarăşi în probleme de creaţie literară, ajutate de intelectuali oficiali / oficioşi, categorisiţi genii de grup, despre care Cezar Ivănescu spunea că-s destui ca să nu-i calci, când mergi pe stradă, pe bătături.

„Mă simt în securitate”, ricana Petru Ursache, după ce- a fost chemat la decănie de Dumitru Irimia, să fie mustrat că, în ziarul „24 de ore”, scrisese despre „gradele deloc didactice” din MAI Cuza. În celula bucătăriei noastre, Petru se arăta continuu excedat de ce se întâmpla. Mai întîi, cabala mediocrilor dezlănţuită contra lui Mihai Drăgan, până la moartea eminescologului. Apoi, aceeaşi cabală aranjând alegerea unor şefi de catedră la Literatură română ca I. Sîrbu, universitar cu o singură cărţulie proletcultistă , despre Un om între oameni de Camil Petrescu, şi N. Creţu , un ins care nu fusese în stare să scrie cărţile necesare trecerii de la conferenţiar la profesor.A ieşit la pensie conferenţiar.

„După voci importante în cercetare, Al. Dima şi Const. Ciopraga, să ne conducă Sîrbu şi Creţu?” Avansarea lui Luca Piţu avea să fie oprită de o legiune, pe numărate, de persoane info ; da, Luca s-a pensionat la cerere, dar a fost şicanat până la refuz.

Petru mi-a spus mâhnit .„Magda , ar fi trebuit să urmez sfatul Herthei Perez : să spun ca ei până plecam în Vest şi să fac ca mine.”

Nu, tu n-ai fi putut face asta, i-am răspuns : Petru Ursache nu le-ar fi cântat securiştilor în strune. N-ar fi făcut orice pentru un paşaport.

Să mai precizez că nici Mihai Drăgan, nici Luca Piţu, nici Petru Ursache nu se aflau pe lista persoanelor de sprijin pentru Secu, publicată de „România liberă” după ’90 ?

„O memorie integrală l-ar face pe Vladimir Tismăneanu să se scuipe singur în oglindă”

Erau peste tot: : informatori de bancă şcolară de la geam, informatori de cantină studentină, de cenaclu, de serviciu şi de vacanţă, de bloc şi de scară de bloc. Parafrazând un cântec de brigadă : Trec rânduri – rânduri turnători… Direcţia o trasase generalul de provenienţă NKVD, Pantelimon Bodnarenko, alias Pantiuşa, diminutiv de la Pintilie, care lărmuia într-o plenară : „ Orice om are o sculă şi de scula ei (sic!) se îngrijeşte.La Securitate –scula noastră sunt informatorii.” Iar în ’71, Ceauşescu l-a reabilitat pe Pantiuşa, aşadar a aprobat sumbrul experiment Piteşti. Care Pantiuşa îşi sorbea vodka (în traducere liberă : apşoara) în linişte, în Cartierul Primăverii, ascultând Europa Liberă. Teohari Georgescu , ministru de Interne în anii Patimilor după Piteşti, a fost şi el reabilitat de Ceauşescu; la fel Nicolschi, comandant suprem Secu până-n anii ’60-’62. A primit pensie grasă de la stat. Nici nu i-a trecut prin cap lui Ceauşescu să-i aducă pe banca acuzării pe capii acelui laboratoire concentrationnaire (Virgil Ierunca) din închisoarea Piteşti, funcţionând cu toate motoarele terorii între decembrie ’ 48 şi august ’53. Locotenentul Marina, nume făcut, după Goma, din Mahrer sau Mayer ; şi nu-i nici o ofensă rasială aici ) şi-a băut berea pe o terasă din Bucureşti, lungă vreme.N-au păţit nimic, în anii socialismului, nici Petrache Goiciu,comandantul penitenciarului Gherla, nici Dumitrescu, director la Piteşti, pe care-l desfătau torturile urmărite ore-n şir prin vizeta puşcăriei. Zbirul Leonte Răutu, călăul culturii române, a fost pensionat în ’81, iar fiica Lena şi ginerele Andrei Coler (sau Koller) au emigrat în SUA. Legal. Doar colonelul Zeller s-a autopedepsit, trăgându-şi un glonţ în cap, după căderea Anei Pauker, într-un cimitir ortodox. Iar acest vârf al ororii, al sadismului şi cinismului, experimentul Piteşti, lipseşte din cartea lui Vladimir Tismăneanu, raportor prim în Procesul comunismului, Arheologia terorii . Carte ajunsă la a câta ediţie oare?

De altfel, destăinuirile halucinante ale celor „reeducaţi” ca „elemente declasate”, de la elevi şi studenţi la vârstnici bătuţi cu saci de nisip până-n moarte (la Gherla, scrie Dumitru Bacu, „ s-a bătut numai de dragul de a se bate” ), trecuţi prin bolgiile carcerare, sunt ocolite : descrierea supliciilor , a torturilor înjositoare e greu de suportat de cei cu gust estetic subţire, deşi tăcerea e un tribut adus celei mai rele utopii : comunismul.

Ce-a fost cel mai îngrozitor acolo ? Celula a încetat să fie loc al solidarizării umane: băteai ca să nu fii bătut, turnai ca să nu fii turnat, torturai ca să nu fii torturat, victima identificându-se cu agresorul. Conştiinţa era zdrobită dacă, pentru un colţ de pâine în plus, inventai vicii pe care nu le aveai, îţi demascai părinţii, mărturiseai că ţi-ai violat sora….”Subsemnatul, bandit, îmi demasc mama.”Şi astfel de autoacuzări absurde erau folosite ca probe în procesele Tribunalului poporului.

După ’64, tartorii Securităţii au devenit persuasivi : au spălat creiere fără lovituri cu bâta în cap, în cap , în cap , au perfectat „creator” denunţul reciproc.

La revista „Cronica”, ştiam bine pe ce lume literară trăiam.Adjuncţii se interturnau, N. Barbu turna dramatic şi teatral, Corneliu Sturzu turna poetic şi patetic, în numele „discursului îndrăgostit” de „nea Nicu”, de unde şi izbânzile sociale: bun să fie redactor şef adjunct la „Cronica” , între ’65 şi ’68, bun să fie director la Teatrul Naţional,unde s-a lansat lozinca Trăiască Ceauşescu, trăiască şi poporul ( sau cam aşa ceva), apoi redactor şef adjunct la Editura Junimea, între ’72 şi ’79, redactor şef la „Convorbiri literare”… (şi-i mulţumesc Ioanei Diaconescu pentru nota subsolică din vol. Poezia ca act de insurgenţă. Cezar Ivănescu în arhivele Securităţii,Ed. Junimea, 2017 ). Pot să-mi închipui că bădia Leon era în întrecere stahanovistă cu Zaharia Sângeorzan, având acces la N. Steinhardt. Or, Steinhardt a fost înconjurat de cca. 70 de turnători, de la intervievanţi la purtători de camilafcă, factori poştali, prieteni-scriitori. Într-o predică –diatribă din Dăruind vei dobândi, monahul Nicolae considera „dintre mişeleştile păcate cel mai scîrbavnic” nu altul decât „păcatul turnătoriei”.

Am avut parte de ancheta Securităţii pentru o greşeală de tipar pe care n-am comis-o, considerată gravă greşeală politică ; nu şi corectoarea revistei, care mai corectează şi acum, Krupskaia, cum o poreclise tehnoredactorul Valer Mitru , pensionat ca să i se facă facă loc unui oarecare Vasiliu, scos din redacţie în acel Decembrie, ca informator. Cum ştia Leonţâcă (patent Mihai Ursachi) să- i contracareze pe cei aflaţi în delict de opinie, mai rar cineva. Dar poetul inelului cu enigmă n-a avut în grijă ascensiunea socială, nu s-a supus îndoctrinării – clarificării – verificării. A nu semna angajamentul cu Securitatea însemna să devii „parazit” al societăţii, adică şomer. Cel nedevotat cauzei a plătit la greu. A fost „operat” temeinic (operator: decanul Vasile Arvinte) de un post meritat la Catedra de Germană; i s-a refuzat apoi un post de redactor la „Convorbiri literare”.Pe urme, a avut mereu diverşi căpitani, colonei, chiar fete de colonei.Uneia i-a cerut, ca dovadă că are suflet neprihănit, să-i aducă pistolul tatălui. Şi blonda desăvârşită i l-a adus, punându-i la dispoziţie şi cei 30 de bani purtaţi la jartieră.

Spune Ioana Diaconescu decis că, faţă de înflăcăratul Cezar Ivănescu, Ursachi era „temperament placid” (notă repetată : „extrem placid”, „subtil- cinic şi molcom”). Nici pe departe.Era tăios ca o spadă de Toledo şi nu şi-a ţinut-o la brâu, ci a folosit-o.N-a făcut pactul cu diavolul, a refuzat orice tranzacţie, întrezărind cât de lungă e puntea.Abia au aşteptat să-l aresteze pentru încercarea de a traversa înot Dunărea, în ’61, şi să-l bage în Fort 13. Leonte îl presa să scrie „poezie ocazională”, ca să nu i se zică poezie de partid, prefăcându-se a nu şti că, la Colocviul de la Iaşi, din ’ 78, unde s- a pus acut problema versificărilor submediocre pe teme indicate de „sus”, Mihai Ursachi citise Colocviu despre funie în casa spânzuratului. Placid? Poate că Cezar Ivănescu era Leu, dar Ursachi a fost în stare să-şi schimbe şi data naşterii, de la 20 februarie la 17, ca, trecut într-o zodie nouă, de la Peşti la Vărsător,  să influenţeze, pesemne, astrele.

În studenţia lui Cezar Ivănescu, se cam încheiase „perioada sângeroasă” a Securităţii, când torţionarii omorau din bătaie la fel de uşor cum îşi tăiau unghiile; când anti şi necomuniştii erau călcaţi cu cizmele pe stern până mureau; când ţăranilor înstăriţi le scoteau dinţii de aur cu patentul (ca tatălui „chiabur” al lui Vladimir Streinu) ; când creştinii erau „botezaţi” cu capul în tinetă. „Nu contează nici mână, nici picior, nici chiar capul, informaţii să iasă”, hotărâse Nicolschi. Metoda ciomăgeală, până declari ce vrea anchetatorul să declari, nu se mai folosea atât de intens.Locotenent –colonel Augustin Albon nu mai omora cu lopata deţinuţi la Canal, nu-i mai călca în copitele calului alb : „Cu gamela să săpaţi Canalul, bandiţilor.”Ajunsese, după ce executase 2-3 ani de Jilava, şeful croitorilor. Iar „Împăratul” Mişu Dulgheru, de la Direcţia Anchete din MAI, fusese scos în rezervă ca simplu soldat şi-i supraveghea la ICAB pe gunoieri. Asta până să se repatrieze în Israel.

După „metoda convingerii şi a liberului consimţământ”, elementului instigator, negativist, defetist i se luau declaraţii prin presiune : „Recrutarea se poate realiza şi pe bază de date compromiţătoare”, sta scris în Regulamentul Securităţii. „Elementul” nu mai era lichidat, ci urmărit şi pedepsit dacă nu se lăsa recrutat. Într-un Raport din 1961, se preciza şi cât timp trebuia să dureze recrutarea lui Cezar Ivănescu : 5 ore (a durat numai 4). Cezar, student în anul al doilea la Filologie,- avea 20 de ani -,a fost luat sub escortă under cover din faţa amfiteatrului , lucrat să semneze şi să-şi schimbe numele în „Damaschin Ştefan”. N-a fost chip să se opună: a fost inclus între informatori. Altă soluţie n-a avut decât să se deconspire, ceea ce însemna scoaterea din lot. A făcut-o faţă de trei studenţi, în tramvai. Public. L-a auzit femeia de serviciu, informatoare. În perioada stalinistă, pe vremea neîndurătoarei Janeta Benditer, Nadia, şefa femeilor de serviciu, avea drept de veto în Senatul Universităţii „Al.I.Cuza”.

Într-un an, Cezar a dat doar două note informative, „fără interes” pentru ofiţer. Interesul era să-şi fi turnat colegii de facultate ori de cenaclu „Ion Creangă”, pe Gheorghe Lupu sau pe Dan Laurenţiu.Dacă l-ar fi turnat, Dan Laurenţiu, pe care l-am urmat la Secţia de poezie a „Cronicii”, nu mi-ar fi cerut să scriu despre Rod, cartea de debut din ’68, care a fost şi data debutului meu literar. În ’63, Ivănescu a devenit urmăritul „Ivanov”.

Ca şi Cezar , Petru a fost luat de un agent tot din uşa amfiteatrului (”îmi prinsese mâna-n cleşte”) şi dus la sediul Secu din Casa Dosoftei. Te-au bătut?,l-am întrebat. N-a răspuns. Văzuse un film sovietic şi-i scrisese unui prieten , după Koneţ filma, ce prost fusese. Scrisoare interceptată. Cu Bătrânu meu n-a ţinut munca de şantaj şi racolare pentru a intra în reţea. Numele agentului l-am uitat, dar Petru mi-l arăta făcând cruci apostolice în drum spre Biserica „4o de sfinţi”, din Copou. ”Uite-l! S-a decis să trăiască teandric”, l-a râs Bătrânu.

În 1969, Cezar Ivănescu primea, în fine, un post de redactor la revista „Argeş”, adus de Gh. Tomozei. A rămas acolo până în ’72. Demisia şi-a dat-o ca protest la Tezele din ’71, ale „revoluţiei culturale” care voia reintroducerea realismului socialist.. Ţucălarii PCR, activiştii urâţi şi proşti (ca la noi , la Ieş, coborâţi de pe tractor sau veniţi de la coada vacii, îmbrăcaţi corespunzător cu cămăşi rabattu ori în costume de un gri sceptic ) îi vânau pe cei ostili noii orânduieli.După ’71, se introdusese sistemul jumătăţilor de normă, ca să fie mai uşor de controlat cei angajaţi astfel. Linia de filaj se întărea , tentativele de racolare se înteţeau. Câţi nu şi-au găsit prietenii în DUI (ca Dan C. Mihăilescu pe Artur Silvestri–Topor, ca Andrei Bodiu pe Carol Sebastian – nume de cod : Max) .

„Ai văzut, Mirceo, ce mulţi scriitori au turnat?”,se minuna Stelian Tănase.”Folosiţi surse din conducerea redacţiilor şi a Uniunii Scriitorilor”, venea ordinul din 10 X 1978, de la ministerul de Interne UM 0800 Bucureşti (v..Eu, fiul lor. Dosar de Securitate Dorin Tudoran, Ed. Polirom, 2010, p. 82).

O re-repet : îmi place să mă gândesc că breasla noastră a dat un număr mare de disidenţi, nu de gornişti (în Raport asupra singurătăţii de Augustin Buzura, Geoană apare ca Goarnă), avându-i în vizor pe recalcitranţi, rebeli, refuznici. Cezar Ivănescu şi confraţii erau controlaţi de securistul USR, Victor Achim, îmbrăcat la patru ace, în costum la două rânduri, cu revere late. Cezar, „Ivanov” în DUI , nemulţumea , ca şi anturajul său „duşmănos” : Goma, Virgil Tănase, Mazilescu, Ţepeneag. În Documentul nr. 23, cu data 15.10.1973, din volumul alcătuit de Ioana Diaconescu, cineva informează (am spus informează? ; de dezinformare era vorba! ) despre prietenia cu Goma, ”ciudată” în opinia sursei (scriitor –prieten?). Cezar era indignat de felul cum era sau nu publicat . Purta cu sine un dosar cu articole respinse de „România literară”.

Întreb din nou : de ce nu se desecretizează numele informatorilor?Aş vrea să ştiu cine-i sursa „Ruxandra” a căpitanului Victor Achim. Se poate întrezări, de vreme ce îi cunoaştem pe participanţii la petrecerea dată de Valeriu Cristea , în 8 decembrie 1973 : Raicu şi Sonia Larian, Georgeta şi Gabriel Dimisianu, Sorin Titel cu Raia, Augustin Buzura. Aş vrea să ştiu şi cine-i sursa „Fălticeanu”, în cunoaşterea faptului că volumul Rod II fusese oprit în redacţie, deşi avea referat favorabil de la Al. Paleologu , lectorul de carte. Dar sursa „Pandelescu” ? Se cunoştea bine cu N. Breban, dacă l-a invitat pe acest „Pandelescu” acasă, la o vodkă, Cezar vorbind acolo fără reţinere despre un memoriu de 20 de pagini (spre amuzamentul lui Breban, care ştia cum merg lucrurile cu astfel de memorii provocând doar un vârtej de hârtii) şi despre un altul , proiectat să aibă 80 de pagini , alcătuit de Ţepeneag, Goma, Tănase şi el. Dacă se bucura de amiciţia lui N. Breban, îl presupun –ghici, ciupercă- pe Florin Chiriţescu, redactor la Ed. Eminescu şi care tradusese Eco, Numele trandafirului. Cât despre sursa iaşiotă căreia Cezar îi ceruse să dea o variantă la Corbul lui Poe, pentru o antologie (de 15 variante în română) a lui Mihai Ungheanu, n-am îndoială că e chiar Pascu: Sandu Pascu îl turna pe Alexandru Pascu , pas cu pascu.

Cum să nu tune şi să fulgere Dom Cezar contra „lingăilor” din posturi, contra DGPT (Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor), coordonator Dumitru Popescu şi Dumnezeu ? Din cauza surselor oficiale şi surselor informative, prezente la masă şi-n pat, la chefurile de la madam’ Candrea, unde se spuneau multe, Direcţia I (ce nume de simfonie!) elabora un Plan de măsuri, ordonat de ministrul de Interne, Emil Bobu.

Cenzorii ştiau, datorită sculelor perfecţionate (Cezar avea repartizată o divizie), nu numai ce spuneai ,dar şi ce voiai să spui.Iar neiubirea de confraţi e sentiment comun(itar). Cei buni aveau şi cei mai mulţi pizmaşi. Ca Nicolae Breban. În ’71, fusese exclus de trei ori, ca la brigadă : din Biroul USR, din Comitetul de partid al USR, din CC-PCR. Şi tocmai cel exclus, cu Dosar de Urmărire Informativă, a fost acuzat de colaborare cu Pleşiţă şi somat să se revizuiască moral. Pentru ce? Pentru disidenţă sau pentru ce? Breban activist? Când îl ardea Titus Popovici , născut pe funcţii PCR, într-o plenară din 28-29 iunie ‚’77, că propagă fascismul,violenţa, pornografia?

Şi Cezar Ivănescu , într-un Referat din ’75, era acuzat că ar „împinge poezia până la cultul falusului.” Era şi morbid! Cenzurii nu-i plăcea faţa morţii, nu-i plăcea nici folosirea verbului a ucide. Iar Cezar instiga, ameninţa, punând în alertă Securitatea (percheziţii secrete, violarea corespondenţei) că-şi va trimite clandestin poemele în Franţa. Sursa „Gheorghiu” raporta că se arăta convins că va pleca în Occident , că se va întoarce bogat de acolo şi că-i va servi pe toţi cu ţigări americane. Îmbarcat în luntrea îngustă a speranţei în schimbare şi revenit în ţară, Mihai Ursachi a găsit că pe scena mare a României se juca piesa Democraţia originală, cu casa închisă.A constatat restauraţia securicomunistă, securistalinistă chiar . Secilor le-a crescut piele nouă. Năpârcile pot face asta. S-au bazat pe neţinere de minte şi pe neinformare. Castrarea memoriei s-a executat în formă continuată, ca să se instaleze temeinic uitarea şi iertarea selectivă. Se fac devoalări „pe sărite”, ca şi compromiteri „pe sărite”. Din Eu, fiul lor, am aflat că existau „metode combinative de compromitere” (v. Ghid pentru cititorul de cursă lungă), preluate postsocialist şi perfecţionate de „mereu reînnoite lichele”, aşa cum le cântă şi le descântă Radu Ulmeanu. Scrie Dorin Tudoran : „O memorie integrală l-ar face pe Vladimir Tismăneanu să se scuipe singur în oglindă.” Numai el? Ar trebui să se ferească de oglinzi şi Virgil Măgureanu, care a anunţat în presă că , la revoluţie sau ce-o fi fost, au dispărut din arhivele Secu 39.000 de dosare. L-a confirmat generalul Spiroiu, ministrul Armatei : „Armata e cu noi!”

Cleptocraţia DIE – SIE s-a rebrandizat. Cerul capitalismului carpatin e plin de stelele de pe epoleţi. Şi nu numai în capitalişti s-au rebrandizat ei, ci şi în justiţiari, în directori de gazete şi de canale TV. S-au creat posturi pentru impostori. Informatorii s-au reciclat în diplomaţi, ca la noi, la Ieş’, numitul Andrei Hoişie, întors de la Viena cu pantalonii în bernă.

Autoculpabilizaţi, puţini. Doar un Mitropolit s-a scuzat pentru colaborare cu Secu şi un boier, Alexandru Paleologu. Domnul Bălăceanu –Stolnici a scos coarne boiereşti în direct la televizor, fără a pomeni că ar fi comis o întovărăşire la crimă posibilă : schiţa de interior a Ieruncilor, predată Securităţii, cu indicaţii inginereşti exacte. Măcar Eugen Uricaru şi-a retras candidatura de la şefia USR, în 2005, după ce CNSAS l-a certificat ca „Udrea”.

Şi pentru că nu s-a aplicat cum trebuia legea Gauck, pentru a fi informaţi corect, onest şi fără rest, s- a lăsat loc pentru felurite devoalări cu cheie politică. Mona Muscă nu era numai Mona, ci şi „Dana”. Oficeriul Lăcătiş s-o fi amuzat că Modana lui, cu ceva muscuţe pe conştiinţă, a pledat pentru Legea Lustraţiei , în Parlament.

Calea s-a deschis pentru orice fel de afirmaţii: Dan Zamfirescu –„Neagoe” demonstra la televizor consecinţele benefice pentru prieteni ale fraternizării sale cu Secu, în timp ce Goma era acuzat că a costat serviciile franceze 300.000 de franci. I-aş fi replicat că şi Mihai Ursachi i-a costat pe l.o. (lucrători operativi) ceva cheltuieli, dar nu s-a lăsat instrumentalizat. Un zvon vehiculat prin 2001 era că poetul a fost propus de România pentru Nobel. Poveste!Cum să fie propus dacă nu intrase în atenţia Puterii ?

Presa spune că efectivul ascultătorilor e mai mare acum decât în vremi ceauşii. Aşadar, în sereitate ne putem simţi în securitate. Ce mai vrem?

(va urma)

Magda Ursache

Sursa: Ziaristi Online

Continuarea la Dosariada care ucide – de Magda Ursache. In Memoriam Cezar Ivănescu (6 august 1941 – 24 aprilie 2008) și Petru Ursache (15 mai 1931 – 7 august 2013)

Print Friendly, PDF & Email

1 comment

  1. Pingback: Dosariada care ucide - de Magda Ursache. In Memoriam Cezar Ivănescu (6 august 1941 - 24 aprilie 2008) și Petru Ursache (15 mai 1931 - 7 august 2013) - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.