Piatra pe care n-au luat-o în seamă ziditorii. Pilda lucrătorilor răi - Gând de duminică de Elena Solunca Moise - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Piatra pe care n-au luat-o în seamă ziditorii. Pilda lucrătorilor răi – Gând de duminică de Elena Solunca Moise

de Elena Solunca Moise

Sfârşim anul bisericesc şi ne pregătim pentru un altul, încercând a pune un bun început, făcând o recapitulare, căutând recunoscători spre cele primite de la Domnul, spre cele ce am făcut cu darurile de la „Cel ce a făcut cerul şi pământul” ca să măsurăm chibzuit roadele faptelor noastre. O facem, sau s-ar cuveni a o face, neuitând nici măcar o clipă că, fără fapte, credinţa este moartă, că este trebuincios şi folositor a aduce prinos de recunoştinţă pentru cele primite, a ne pocăi pentru ce am greşit spre a fi îngăduită speranţa de mai bine. Nu mai puţin folositoare este şi pentru a înţelege că secularizarea de care se vorbeşte ca de un „hazard natural” este „zămislită” interiorul nostru. Sg. Ignatie Teoforul atrăgea atenţia că una este să te numeşti creştin şi alta să fii creştin. Sf. Ap. Pavel spunea spre luare aminte că se întâmplă să-l lăudăm pe Domnul cu gura dar, nu odată, ne lepădăm cu fapta. Se mai face că, adesea, căutăm sârguincios o motivaţie, învinovăţind pe cei din jur sau inventând pretexte şi ascunzându-ne de noi înşine sau faţă de semeni pentru că de Dumnezeu nu o putem face. Alteori, ne recunoaştem „păcătoşi”, dar o facem într-un automatism verbal la fel de nociv pentru că nu gândim îndreptarea. Între timp, criza se adânceşte, se înmulţesc şi se diversifică formele de manifestare şi am ajuns, cum spunea Psalmistul, că „se laudă păcătosul cu poftele sale şi cel ce face nedreptate pe sine se binecuvântează”.

Pentru toţi, Evanghelia de azi pune în faţă pilda lucrătorilor răi, a celor care de lucrat, ce-i drept, o fac, dar nu aşa cum se cuvine. Lucrarea poruncilor este necesară, dar cum spun logicienii, nu şi suficientă, că mai este nevoie să avem în vedere încă ceva – anume cum o facem. Ne amintim că, atunci când îngerul Gavriil a adus vestea ce bună a întrupării Fiului lui Dumnezeu, Fecioara Maria a întrebat: cum va fi aceasta, căci, logodită doar cu dreptul Iosif nu avea să ştie „cum” s-ar putea întâmpla. Dar, mai înainte, de ce răi? De lucrat, se înţelege că au făcut-o însă nu au fost recunoscători, nici o clipă faţă de Dumnezeu de la care au primit toate cele necesare. „Ce voi răsplăti Domnului pentru câte mi-a dat mie?” se întreba David pentru a răspunde: „Paharul mântuirii voi lua şi numele Domnului voi chema. Făgăduinţele mele le voi împlini în faţa poporului meu”. Or, tocmai aici lucrătorii îşi arată, dintru început, răutatea căci, primind de la Domnul toate cele de care aveau nevoie, nu au găsit cu cale să rostească un cuvânt de mulţumire. Au desconsiderat cu bună ştiinţă că nimic din ce are omul nu este al său, că toate câte aveau erau de la Dumnezeu, Cel care pe toate le-a făcut cu înţelepciune. Aşa s-au arătat voitori de nedreptate de care s-au lipit, făcându-se nevrednici de toate cele primite.

Tot ce avem este din darul lui Dumnezeu

Bunul Dumnezeu a purtat de grijă lucrătorilor încă din prima clipă şi, scrie Sf. Ioan Gură de Aur, că tot de atunci a fost vădită şi răutatea ucigaşă a lucrătorilor. Gândul pizmaş otrăveşte dintru început inima, o face vulnerabilă la tot răul şi slăbeşte puterea de ne împotrivi şi a face bine. Via semnifică această viaţă primită spre înveşnicire cum dăruite ne-au fost toate şi, mai presus de ele, iertarea pentru multele fărădelegi şi păcate prin care ne dăm pe faţă neascultarea. Au uitat că toate sunt darul bunătăţii Sale, ca omul nu a făcut ceva pentru a le merita şi că poruncile date spre îndreptare. La bunătatea Sa, Dumnezeu a asociat răbdarea şi mai întâi a trimis prooroci să ia roadele, însă ei s-au grăbit a-i ucide. Dar Domnul „îndelung milostiv şi multe îndurat” nu şi-a întors faţa de la poporul pe care l-a ales Sieşi între toate. Văzându-le îndărătnicia, în cele din urmă, L-a trimis pe Fiul Său care a făcut nenumărate minuni, vindecând toată boala, ştergând toată lacrima şi alungând toate necazurile. Dar şi pe el L-au ucis, dar Domnul a făcut ca până şi moartea Fiului, Unuia Născut, să fie spre binele pentru oamenilor – ca acei care vor crede în El să aibă viaţă veşnică. De suferit, vor avea de suferit cei care L-au răstignit şi între ei Iuda care a răspuns chemării, dar s-a lepădat, făcându-se pe sine „fiu al pierzării”. Cu Fiul lui Dumnezeu fiind, Iuda nu a luat seamă că omul nu poate sluji deodată la doi domni – lui Dumnezeu şi lui Mamona – că bine este ca „Domnului Dumnezeului tău să i te închini şi numai lui unuia să-i slujeşti”. Pe toţi cei care s-au dovedit mai nevrednici decât „desfrânatele şi vameşii” îi aşteaptă pedeapsa pe măsură. Într-un mod asemănător s-au purtat şi invitaţii cina Fiului de împărat, când cei poftiţi, nu au venit, invocând tot felul de motive care se doreau îndreptăţite şi atunci Hristos a chemat neamurile să se bucure bunătăţile lui Sale.

Mai înainte, când a venit din Egipt fără nimic, Domnul a dat poporului Său toate câte erau de trebuinţă – le-a zidit o cetate, un templu, a pregătit un altar. Apoi, i-a lăsat singuri, nu a stat să-i supravegheze, s-a retras şi „ s-a dus departe”, arătând, cum spune tot Sfântul cu cuvintele de aur că „a fost răbdător cu ei şi niciodată nu i-a pedepsit pentru păcatele lor”. Răbdarea se înfăţişează astfel ca întâia formă de exprimare a nesfârşitei sale bunătăţi ce izvorăşte din Iubirea fără de care nimic nu poate vieţui. Nici vorbă de recunoştinţă din partea lor şi în acesta se întrevede cum răutatea prinse a se cuibări în inimile lor, făcând a primi pe toate ca şi cum li s-ar fi cuvenit. La plinirea vremii, Domnul a trimis, mai întâi, pe prooroci să aducă roadele lucrării, dar, perseverând în răutatea lor, ei s-au mâniat ca şi cum ei ar fi fost nedreptăţiţi, adăugând la răutate, trufia izvorâtoarea tuturor răutăţilor. Nici gând să-şi ceară iertare; ba mai mult, au ucis cu cruzime proorocii murdărindu-şi mâinile cu sânge nevinovat. Au încălcat porunca „să nu ucizi” pentru că nu eşti îndreptăţit s-o faci câtă vreme viaţa este un dar de la Dumnezeu şi doar El ar putea-o lua când şi cum îi este voia Sa cea bună. „El ne-a făcut pe noi, nu noi” spunea Psalmistul. Voia Sa cea bună nu are sfârşit, dezvăluind noi trepte într-un urcuş spre Lumina cea adevărată. Şi dacă binele nu are sfârşit, cum fără de sfârşit e iubirea, răutatea îngemănată cu minciuna, venite de la diavol, sfârşesc inevitabil în moarte. Aşa au făcut lucrătorii şi nu o singură dată, nici de două ori, ci de trei ori ducând mai departe răutatea; Dumnezeu nu a spus nimic, nu le-a răsplătit faptele, dar ei s-au grăbit să ucidă şi fără să clipească măcar o singură dată din ochi. Şi-au dovedit răutatea prin nerecunoştinţă, neplata datoriei cuvenite şi ucidere într-o cădere spre adâncul din care nu există ieşire.

Cum răbdarea lui Dumnezeu este pe măsura iubirii Lui pentru omul întocmit cu mâinile Sale din pământ şi înnobilat cu suflarea lui de veşnicie a trimis, în cele din urmă, pe însuşi Fiul Lui în gândul că poate se vor „ruşina” de neascultarea lor. Dar, nici pe departe lucrătorii „răi”, care făceau voia vrăjmaşului, nu s-au ruşinat, ba chiar mai mult, s-au înfuriat cu asupra de măsură zicând: „Acesta este moştenitorul; veniţi să-L omorâm şi să avem moştenirea Lui.” Orbiţi de lăcomie şi furie, au adăugat păcatelor de până atunci altele şi Evanghelistul Matei le spune:”Dar voi întreceţi măsura părinţilor voştri”. Mai înainte proorocul Osea arăta că „Mâinile voastre sunt pline de sânge…sângele vărsat curge peste sânge” iar Mihea avertiza că „zidiţi Sionul cu fărădelegi”. Ei erau însă, dintre cei care văzând, „nu vedeau”, orbiţi de doririle celor din afara Legii pe care o încălcau crezându-se superiori Legii. Se întâmplă ca preocupaţi, uneori până la obsesie, de cine ştie ce interese, ne facem „orbi” necercetând dacă se cuvine să plinim doririle noastre, dacă astfel facem voia lui Dumnezeu sau voia noastră. Lucrătorii cei răi au instituit „fărădelegea” lor drept lege, o lege a lor strâmbă şi nedreaptă a cărei aplicare i-a făcut să strige: „Veniţi să-L omorâm!” Legea lor a vrut s-o respecte Pilat şi i-a întrebat pe cine să elibereze – pe Hristos sau pe Baraba. Cu aceiaşi mânie au spus că pe tâlhar şi când i-a întrebat ce să facă lui Hristos, ca scoşi din minţi au strigat: „Răstigneşte-l, răstigneşte-l!” O clipă nu le-a venit prin minte întrebarea dacă fapta lor este îndreptăţită, sau care este vina Fiului, căci simplul fapt dea fi moştenitor al părinţilor nu este o culpă. Nu s-au gândit nici la posibilele consecinţe ale nesăbuinţei lor. Continuă Sfântul Părinte „Să fie aceea că v-a cinstit şi, fiind Dumnezeu S-a făcut om şi a săvârşit nenumărate minuni pentru voi? Sau că v-a iertat păcatele? Sau că v-a chemat să fiţi părtaşi ai împărăţiei cerurilor?” Cutremură această orbire şi ne pune în faţă întrebarea dacă nu cumva şi noi, la rându-ne, facem la fel, sau chiar mai rău, având pretenţii mai mari şi, considerând că totul ni se cuvine de la sine, uităm de recunoştinţă.

„Binele nu e bine dacă nu e făcut bine”

Stăpânul este Dumnezeu, Tatăl a-tot-ţiitorul, făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute” şi Sf. Părinţi spun că „gardul” este mulţimea de îngeri care apără zidirea adusă din nefiinţă la fiinţă. În mijloc este teascul, „Sfânta Biserică” unde sunt adunate toate roadele dreptăţii şi ale sfinţeniei aşa cum sunt storşi strugurii, care sunt zdrobiţi, aşa şi sfinţii mucenici au fost prigoniţi şi, prinşi, fost zdrobiţi în chinuri vărsându-şi sângele nevinovat. Turnul înălţat în mijloc nu este decât Însuşi Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu care s-a făcut Fiu al Omului întrupându-se din Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria. Cu ei, sfinţii şi mucenicii au fost întăriţi cu arme duhovniceşti împotriva vrăjmaşilor, a diavolilor care îi vor pe oameni sub stăpânirea lor. „Când a venit timpul roadelor a trimis pe slugile Sale” să ia cele cuvenite Stăpânului, adică pe prooroci şi învăţătorii de Lege. Ce au făcut lucrătorii? Pe unii i-au urmărit cu ura lor, cum au făcut-o cu Sf. Ilie, „văzătorul cel slăvit” şi Domnul l-a luat la cer, pe Isaia l-au omorât, pe Ieremia l-au bătut cu pietre, Sfântului Ioan Înaintemergătorul i-au tăiat capul. Şi am putea continua. În cele din urmă, cum ştim L-au trimis pe Însuşi Fiul Său dar ceea ce trebuia să fie lor spre cinste, a fost un prilej în plus de a se mânia mai mult şi răsună în veacuri glasul urii lor dezlănţuite: „Răstigneşte-L, răstigneşte-L!” L-au răstignit dar nu le-a fost dat să fie ei stăpânii viei. Stăpânirea este şi rămâne de-a pururi a Celui care a pus-o şi se îngrijeşte de ea cu înţelepciune mai presus de orice minte omenească.

Dacă la început, Stăpânul a arătat milă faţă de lucrătorii răi, şi nu le-a dat răsplata pe măsura faptei, ce le va face la a doua Sa venire? Răspunsul a fost unul drept, dat fără ca ei să-şi dea seama că, astfel, se osândeau singuri: „Pe aceştia răi, cu rău îi va pierde, iar via o va da altor lucrători care vor da roadele la timpul lor.” La început, Hristos s-a înfăţişat ca doritor de milă, nu jertfă, acum se arată ca Judecător drept şi, doar aparent, fără legătură le aminteşte cele scrise în Sfintele Scripturi: „Piatra pe care n-au luat-o în seamă ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului şi est lucru minunat în ochii noştri.” Este „piatra din capul unghiului” pentru că este temei de nezdruncinat şi cine va sta pe ea nu va fi nicicum victimă duhurilor rele. Apoi, Hristos ca „piatra din capul unghiului” este distrugerea definitivă a răului şi „ Oricine va cădea pe această piatră va fi sfărâmat, iar pe cine va cădea ea îl va zdrobi”  Căzând, se va sparge, se va face ţăndări care rămân ca un memento în veac; când un lucru cade pe piatră, se face praf şi nu mai rămâne nimic care să amintească ce a fost. pierde. Nu piatra zdrobeşte pe cei care cad, ci ei singuri se zdrobesc, datorită puterii cu care cad pricinuită izvorâtă din credinţa lor neadevărată. E vorba aici de cea de a doua zidire a omului după căderea lui Adam şi este mai presus de puterea raţiunii să o înţeleagă, doar inima reuşind să primească acest Adevăr şi să-L lucreze urmând singura poruncă dată de Mântuitorul – porunca iubirii roditoare în fapte bune. La cea de a doua venire, înfăţişându-se în sublimul puterii Sale, Hristos, „ va judeca vii şi morţii” după roadele credinţei lor întemeind Împărăţia Sa cea fără sfârşit. Înştiinţase înainte că după cum pomul se cunoaşte după roade, la fel, omul se cunoaşte după fapte.

E timpul, iată când culegem roadele lucrării noastre pregătindu-ne să ne curăţim inimile pentru noul an bisericesc, moment prielnic pentru a ne judeca pe noi înşine cerând ajutor de la Domnul ca să ne lumineze minţile şi să îndrepte paşii vieţii pe drumul său. Prima sărbătoare mare este Naşterea Maicii Domnului pe care Hristos ne-a dăruit-o spre a fi dimpreună, deopotrivă model şi sfătuitoare în cele ce se cuvine în a face „tot ceea ce spune El” şi, mai presus de acestea, neobosită rugătoare… Criza contemporană arată spre omul încă nu înţelege că în toate faptele rele este o gradare – din rău spre mai rău – după cum faptele bune dau o măsură a slavei dintru cei de sus spre care ne apropiem. Dumnezeu este mereu La fel e şi cu judecarea faptelor noastre şi fără hotar este puterea lui de a pedepsi cum fără hotar este şi când răsplăteşte binele făcut ca urmare a ascultării poruncilor Sale. Într-o rugăciune de demult, prea arar amintită astăzi, se făcea o trecere în revistă a păcatelor posibile, folositoare celor care caută a face voia Domnului nu cu vorba, ci cu fapta. Prin veac îl auzim pe Sf. Grigorie de Nazianz spunând spre luare aminte că „binele nu este bine dacă nu-i făcut bine”. Din înşiruirea cuprinzătoare a păcatelor, unul ne pare cu osebire tulburător: a nu face binele pe care l-am putea face. Scrutându-ne gândurile şi faptele vom observa că tot ceea ce considerăm, la un moment dat,a fi făcut bine este doar un reper pe drumul ne apropie de Dumnezeu, că numai cu ajutorul Său şi al Maicii Preasfinte putem merge mai departe, rugându-ne: „De împătimirile veacului acestuia izbăveşte-mă. Trage-mă cu totul către dragostea veacului ce va să vină şi întăreşte-mă să călătoresc pe calea cea strâmtă şi necăjită până în ziua şi ceasul şi răsuflarea cea mai de pe urmă, ca să-mi dau sufletul îngerilor celor buni şi să scap de vămile văzduhului, să mă număr cu sfinţii cei din veac şi să mă învrednicesc bunătăţilor veşnice.”

Elena Solunca Moise

Sursa: Ziaristi Online

Print Friendly, PDF & Email

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.